Femeile nu sunt maşini de făcut sex, şi totuşi majoritatea bărbaţilor
visează la asta în secret, nu-i aşa ?
Bărbaţii nu sunt bancomate, şi totuşi majoritatea femeilor visează la asta
în subconştient, deşi vor spune că nici nu s-au gândit vreodată, ele se
mulţumesc întotdeauna cu puţin, nu-i aşa ?
Cu mici excepţii de ambele părţi,
desigur.
Pare un drum închis, calea incompatibilului, şi totuşi perechile se formează, cuplurile se sudează, lumea merge înainte. Soluţia,
atunci când lucrurile nu sunt forţate de tot felul de interese meschine, se
numeşte chimie. Profitând de faptul că majoritatea dintre noi am considerat în
timpul şcolii materia asta drept la fel de urâtă ca limba rusă, am curajul să
extrapolez şi să cred că nu numai generaţia mea şi oraşul Piatra Neamţ au
suferit din cauza ei. Cred că e o realitate universal valabilă.
Cu mici excepţii, desigur.
Şi atunci, logica mea, obişnuită să abereze, îmi spune că avem o problemă. Chimia ne
leagă, dar noi nu prea ştim chimie. Prin urmare e normal ca, în loc să ne
echilibrăm acasă valenţele şi să neutralizăm centrifugele electronilor cu
centripetele protonilor, ca să zic aşa, ajungem de multe ori într-un moment al
existenţei când imaginaţia noastră bolnavă zboară către tânăra x, respectiv
distinsul y, visându-ne desigur, respectiv maşina de sex versus cutia de
valori.
Nu mai amintesc despre vrăbii, mânuţe, ciori şi garduri, nici nu vreau să
mă gândesc.
Cu mici excepţii, desigur.
Drept urmare, uneori lucrurile degenerează, nucleul se rupe, răsăriturile
de soare de la malul mării lângă altă pereche de ochi frumoşi par apoi a recrea
noi celule, se conturează valenţe noi care se caută înfrigurate în dorinţa de
neutralizare. Chimia domină, citoplasma e roz şi vibrează în toate nuanţele de
pozitiv existente. Trece o vreme şi apoi, treptat, ca să zic aşa, lucrurile se
aşază, glicemia revine la normal, foamea se potoleşte pentru o vreme, viaţa e
frumoasă, nu te uita în spate, nu te uita !
Chimia asta atât de greu de pătruns se bazează, desigur, pe reacţii, şi se
pare că timpul destabilizează compuşii. Probabil că nu face altceva decât să
scoată la suprafaţă, treptat, nuanţele ascunse iniţial retinei afectate de
îndrăgosteală. Culorile uitate încep să se regăsească şi în noua formulă şi
brusc, peisajul devine atât de familiar încât s-a demonstrat ştiinţific la
nivel mondial existenţa unei singure combinaţii de sunete care să exprime în
orice limbă această stare: dejá-vu.
Chimia, deci, permite şi chiar crează nenumărate combinaţii. Şi nu e nimic
rău în asta, chiar şi privind lucrurile din perspectiva largă a celor care au o
problemă cu limba rusă. Oamenii visează şi iubesc să bunjee în marea mişcare
browniană care este şi gata.
Cu mici excepţii, desigur.
