Am văzut un documentar pe Netflix, se cheamă „The Social Dilemma”. Este despre cum rețelele de socializare ne influențează subtil și treptat și sigur mințile prin utilizare constantă. Scopul inițial a fost de a ni se vinde, orice, prin bombardarea constantă cu tot felul de reclame pentru tot felul de nevoi pe care le depistează ei că le avem. Scopul final a ajuns să fie să ne vândă pe noi către furnizorii de produse și servicii de tot felul, pe baza unor profile personale complexe și absolut aproape de realitate pe care ni le fac armate de ingineri IT în acest scop.
Dacă ar fi doar asta poate că lucrurile ar rămâne într-o lumină cât de cât curată. Dar inevitabil situația se îndreaptă către „partea întunecată a forței” pentru că s-a ajuns la crearea senzației că fiecare utilizator este un deținător al adevărului absolut în orice privință, că nu mai e nevoie de consultat și judecat alte puncte de vedere într-o problemă sau alta. Fiecare dintre noi vedem altceva când ne uităm pe fb de exemplu, ceva adaptat personalității și viziunii noastre despre lume și viață. Așa suntem văzuți mintea electronică generatoare de profile personalizate.
Așa că ni se infuențează subtil opțiunile politice, convingerile despre mediu sau despre religie, etc. S-a ajuns deja la divizări serioase și periculoase pentru democrație, la împărțirea societății în tabere tot mai radicale. O spun oameni care au lucrat în posturi cheie la toate companiile astea, surprinși de devierea scopului lăudabil inițial al apariției lor în direcția răului, doar din motive de „foame dă bani”.
Toate informațiile astea există la îndemâna noastră, dar oamenii nu mai au timp și răbdare să le acceseze și să le judece. Mințile se deformează încet, dar sigur.
Eu, lucrând în management cinegetic, denumit într-un cuvânt vânătoare, sunt în ultima vreme una dintre victime.
Noua generație de iubitori de natură, conectată puternic pe on line, are altă opinie despre protecția pădurilor și a faunei sălbatice decât cea a breslei specialiștilor în domeniu, care duce mai departe moștenirea generațiilor trecute.
Cu campanii agresive bine gândite ale unor entități mai mult sau mai puțin obscure în ce privește intențiile reale, platformele online au creat deja două curente de opinie complet divergente.
Unii cred că managementul actual al pădurilor și faunei sălbatice din România corespunde ideii de exploatare durabilă și sustenabilă a acestor resurse naturale regenerabile, că exploatarea rațională a acestor resurse este necesară oamenilor și este în beneficiul reciproc al resursei și al oamenilor. Mă repet ca să nu se înțeleagă altceva.
Ceilalți sunt la polul opus, consideră că trebuie oprită complet exploatarea pădurilor și trebuie interzisă vânătoarea, că totul trebuie protejat total, pentru a rămâne și generațiilor viitoare sau pur și simplu pentru oxigen și pentru că le plac lor „animăluțele” de orice fel și nu suportă că cineva stă cu arma cu lunetă pe ele și le omoară.
Desigur, nu e chiar așa, nimic nu e ce pare la prima vedere.
Fiecare e cu adevărul lui, însă, și nimeni aproape nu e dispus să stea să aprofundeze și adevărul celor din „tabăra opusă”. Scuzele sunt lipsa timpului, autosuficiența și Dumnezeu mai știe care altele.
Am mai văzut un documentar de groază, pe nume „Seaspiracy”, care atrage atenția că pescuitul industrial pe mările și oceanele lumii pune de fapt în pericol viața pe planeta asta. Activitatea asta, despre care nimeni nu știe exact cum se desfășoară și la ce amploare, este mai periculoasă pentru viitorul omenirii decât orice altceva, prin distrugerea până la dispariție a unor specii, a echilibrului ecologic pe fundul mării, a poluării cu materiale plastice și a schimbării raportului dintre procentele de oxigen și dioxid de carbon din atmosferă. Încălzirea globală, efectul de seră, chestii din astea. Zice cineva ceva despre asta ? Nu e departe, noi nu suntem popor de pescari.
Ideea e că dezinformarea, abundența de fake news, indolența și comoditatea a tot mai mulți dintre noi ne duc în direcția greșită, și viteza de deplasare crește.
Revenind la problema în realitate destul de puțin semnificativă a impactului negativ al tăierilor de masă lemnoasă și a vânătorii comerciale din România, ca să nu mă întind prea mult, că lumea se plictisește și oricum nu prea mai citește, eu cred că impactul negativ al acestor activități, atunci când de întâmplă fapte ilegale, este absolt minor. Repet, este vorba despre impactul negativ al faptelor ilegale în cele două domenii. Pentru că exploatarea rațională a resursei naturale regenerabile, adică pădurea și fauna sălbatică, nu produce efecte negative și asta o poate vedea oricine vrea să vadă.
Măsura calității muncii specialiștilor români în cele două domenii e dată de pădurile frumoase, sănătoase, cu cicluri lungi de exploatare de până la 120 de ani, care adăpostesc cea mai bogată biodiversitate din Europa, de trofeele valoroase recoltate de la speciile de faună sălbatică de talie mare. Este vorba despre o muncă depusă de mai multe generații, începând cel puțin de după al doilea război mondial.
În condițiile în care omul și-a băgat nasul peste tot, desfășoară activități peste tot, e greu să mai vorbim despre natură virgină și despre autoreglarea acesteia. Efectele negative pe care le produce prezența omului trebuie compensate tot prin eforturi făcute de oameni. La asta se referă noțiunile de management durabil și sustenabil, atât forestier cât și cinegetic. Viziunea e puțin diferită în ziua de azi față de acum 50 de ani și nu are cum să fie altfel, și anume vorbim despre resurse și despre cultura acestor resurse, atât în folosul resursei, cât și în folosul omului.
De aia se spune „recoltarea masei lemnoase” sau „recoltarea unor exemplare din fauna cinegetică”, pentru că totul s-a transformat treptat în așa ceva.
De aia nu spunem „măcelărirea” arboretelor sau „uciderea” animalelor sălbatice. Astea sunt activități ilegale, care se descoperă și se pedepsesc conform legii, sunt atribuțiile atâtor feluri de organe de control care funcționează în România.
Ambele activități sunt comerciale, se bagă bani și trebuie să iasă bani, activitățile trebuie să se autosusțină financiar, nu așa cum s-au învățat unii, că primim pomeni din fonduri europene sau de la bugetul statului, bani care în final vin din buzunarul fiecăruia dintre noi. Orice țară bogată își pune în valoare în mod rațional, după planuri de management pe termen lung, orice bogăție de care dispune, orice resursă naturală regenerabilă, și astea sunt tot bogății.
Cum să te lauzi că ești bogat dacă tu mori de foame și umbli rupt în fund, stând cu fundul pe niște resurse practic inepuizabile, atâta timp cât sunt gospodărite cu cap, pe care nu vrei să le pui în valoare. Când resursa aduce bani, poate fi gestionată rațional, în folosul bunăstării generale. Când trăim din pomeni, cu protecție totală, doar ne amăgim, creăm condiții favorabile dezvoltării în progresie geometrică a ilegalităților, precum și condiții pentru degenerarea, regresul resursei.
Sub umbrela ideii de restricții totale crește monstruos ciuperca ilegalului de tip mai mult sau mai puțin mafiot.
Vânătoarea a fost totdeauna de trofee și a fost totdeauna comercială, oricât s-ar ascunde unii după deget. E normal să fie așa. Fiecare animal sălbatic e purtătorul unui trofeu, iar trofeele se ierarhizeză în statistici după anumite criterii. Atât. Unele sunt medaliabile, altele nu. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine. Dar sunt pe bani, și e normal să fie așa, pentru simpul fapt că cine are grijă de animalele sălbatice în orice zonă trebuie să bage niște bani ca să le păzească, să le asigure condiții bune să se înmulțească și să fie sănătoase și liniștite. Apoi se stabilesc cote de recoltă, acolo unde sunt posibile, și se face vânătoare pe bani. Așa se echilibrează balanța financiară. Nue nimic diferit dacă facem comparație cu feme de porci, de păsări sau de vite, cu activitățile agricole sau forestiere. E cultura unei alte resurse, care este regenerabilă, într-un alt mod decât regimul de fermă. Fără hormoni, fără antibiotice, fără creștere forțată, fără abatorizare, cu bucuria viețuirii în natură și jertfa unor exemplare judicios alese, de regulă masculi în regres sau bătrâni de-a binelea, care mor, dar nu produc.
Este exploatată controlat o boală pe care o au unii, și taxată puternic, în folosul faunei. Altfel boala rămâne și se poate transforma în braconaj. Oamenii ăia nu se pot stăpâni, așa cum mai nou se spune despre gay că nu pot fi altfel decât sunt.
Atât e de simplu. Din păcate sau din fericire.
Fiecare om are dreptul să folosescă materiale de calitate și biodegradabile, așa cum sunt produsele din lemn de tot felul de care ne folosim cu toții.
Fiecare om are dreptul să mănânce carne sau să fie vegetarian sau vegan.
Nimeni nu e mai presus, adevărul niciunuia nu e mai adevărat decât adevărul altuia.
Așa că trebuie armonizate.
Pentru că trebuie să ne suportăm între noi și să păstrăm și planeta asta intactă pentru generațiile viitoare.
Comentăm împreună? Mă tem că nu, e prea plicticos, e prea obositor, e mai simplu de dat un clic pe o petiție frumos îmbrăcată, chiar dacă nu știm cu adevărat despre ce e vorba. Nu-i așa ?
Nimeni nu și-a pus întrebarea, cel puțin în media românească de nivel național, de ce ursul Arthur avea nume, de ce nu era nume românesc, sau maghiar, de unde știm că fix ursul ăla a fost împușcat, de unde și până unde știa dl P. din București vârsta și comportamentul ursului respectiv, cum probează dl P. din București afirmația că era monitorizat de nu știu câtă vreme, și de ce tocmai exemplarul ăla era în atenția lui specială ? Ce înseamnă puncte CIC, este sau nu este un prag maxim al mărimii trrofeului de urs și de ce ? Etc.
A fost o poveste pregătită foarte bine, pusă în scenă foarte deștept, care a sucit mințile unor sute de mii sau probabil milioane de oameni. Se cheamă marketing. Omul ăla vinde și el ceva, dar atenția oamenilor e în altă parte. Magie. Case closed, oricine mai zice ceva despre poveste, inclusiv eu, aici și în alte texte, nu mai contează.
Se spune că România s-a făcut de rușine în lume prin faptul că a chemat pe prinț să împuște un urs problemă. Eu cred că lumea ne arată cu degetul ca pe niște fraieri care se fac de rușine prin incapacitatea de a-ți gestiona durabil bogățiile cu care au fost dăruiți de Dumnezeu.
Fiecare internaut are un adevăr, al lui, și caută doar informații care să-i susțină și să-i întărească propriile convingeri, nu mai e timp pentru punctul de vedere opus.
Mai vorbim, poate, peste câțiva ani.
Biodiversitatea, din păcate, trebuie să-l includă și pe om, cu toate nevoile lui. Nu propovăduiesc măcelărirea nici unei ființe vii. Dar nu suport, mă scuzați, ipocrizia, reaua voință și prostia.
Nu spunem noi că totul e în mâinile noastre ?
