Primăvara

Am visat că eram o magnolie. Aveam muguri şi crenguţe şi fusesem replantat, pentru o poziţie mai bună în grădină, şi depăşisem criza de adaptare de ceva vreme. Iarna nu fusese cine ştie ce şi zăpada nu căzuse de pe casă decât la vreo douăzeci de centimetri în dreapta, aşa că nu-mi rupsese nimic important. Mă pregăteam să înfloresc pentru prima dată în viaţă. Dacă n-aş fi ştiut că florile nu se numără, deci, implicit, nici mugurii florali, mi-aş fi făcut un inventar. Aşa, cu interdicţii din astea, superstiţios deplasate, rămăsesem fără un motiv clar, cuantificat, de mândrie. Eram fericit (magnolia e un arbore, deci e băiat ) într-un fel ambiguu, aşa cum puteam şi eu, în situaţia dată. Mi se părea că nu e rău deloc să fii magnolie.

Aşteptam primăvara, eram numai o adrenalină. În aşteptarea lui aprilie număram zilele, minutele, fulgii de zăpadă şi lătrăturile câinilor din sat, care se dovedesc de multe ori nişte animale atât de fără imaginaţie că nu fac decât să se tot repete în tabieturile lor de-a dreptul mecanice. Toate marcau timpul, care se scurta, în aşteptarea momentului. În perioada asta de aşteptare, aşa de lungă, atât regimul termic, cât şi cel pluviometric mă furnicau în vârful crengilor, simţeam frunzele şi lujerii noi cum abia aşteaptă să explodeze şi să se dezvolte în 3D, mă tachinau la degetele rădăcinilor, care nu se mai încălzeau şi mai stăteau şi prinse în zaiul subteran. Perişorii absorbanţi erau captivi în capilarele îngheţate ale pământului şi, deşi nu poţi decât să-i fii recunoscător şi absolut dependent de el, uneori îţi vine să te ajuţi cu un hârleţ şi să te mai eliberezi câte puţin şi să stai la soare cu toate părţile ascunse. Parcă prea e posesiv şi pământul ăsta.

 Probabil că asta e drama latitudinii bântuite de climatul temperat continental.

Într-un târziu se făcuse şi primăvară. Îngheţurile târzii nu mai aveau putere, nenorocitele, şi frunzele mele ajunse la vârsta adolescenţei erau complet ieşite de sub control. Numai eu ştiu ce eforturi făceam să le ţin înghesuite fiecare în mugurul ei. Iar florile, ce să mai zic ? Aveam şi dureri şi mă mâncau mugurii aşa cum mănâncă nişte muşcături de ţânţar inflamate pe alergicul la orice al zilelor noastre. Iar eu eram o plantă şi mâncărimile sunt altfel, mai ales la magnolii, nici nu se poate vorbi despre leacuri şi altele din astea. Trebuia să suport în tăcere şi să mor eu dacă nu merit o medalie pentru cum am depăşit perioada. Când a venit vremea şi am simţit că nu mai sunt motive de teamă, am înflorit din suflet, din toţi mugurii deodată, din toate încheieturile. Aveam nişte flori aşa de frumoase şi de parfumate că simţeam că mi-ar fi dat lacrimile non stop, dacă aş fi fost echipat cu cele necesare pentru asta. Mugurele terminal mai ales, se întrecuse pe sine, ca să zic aşa.

În ani pământeşti feeria a durat aproape două săptămâni. Pe urmă am început să mă confund cu mediul înconjurător, de culoare din ce în ce mai verde.

Unde dispăruseră florile mele ?

Am deschis ochii şi picioarele care-mi ieşeau de sub plapumă aveau degetele aproape îngheţate. Uitasem balconul deschis, deşi afară încă era rece. Frigul, local sau interstelar, nu iartă pe nimeni.

 Acuma, chiar nu mă interesează dacă şi ce semnificaţie are un astfel de vis...

Uneori, când mi se pare că se adună prea multe, mă gândesc la luna aprilie.

Pelicanul şi adolescenţii

Pelicanul şi adolescenţii.

Povestea scurtă şi un pic tristă e cam aşa:

În copilărie am fost abordat de nenea Nae, antrenorul de volei şi m-am angrenat, în timp, într-o gaşcă foarte faină la clubul sportiv, cum era pe vremea aia. Am crescut cu trupa asta şi am pus tot sufletul de care dispuneam în sportul respectiv, în toţi anii de şcoală, că talente sportive deosebite nu prea aveam. Începând deci cu clasa a treia pentru mine programul săptămânal încludea măcar două antrenamente. Când am ajuns la liceu ne-a preluat Pelicanul, aşa era numele lui de scenă cu care-l botezaserăm, după o adevărată lovitură de stat între generaţii. Ne-a plăcut stilul lui tineresc şi modern de joc şi de a antrena şi l-am părăsit pe Nae, fără prea multe fiţe şi scrupule, fără să ne pese de tragedia pe care probabil i-am produs-o în sufletul lui de pensionar în devenire. Pur şi simplu nu ne-am mai dus la Nae la antrenament. Pelicanul ne-a făcut campioni naţionali, ne-a salvat de sfeclă furajeră, porumb şi cartofi din lungile săptămâni de practică agricolă din fiecare septembrie şi ne-a dus în tot felul de turnee, deplasări de duminică sau cantonamente. Pentru mine anii ăia au trecut mult mai uşor datorită lui, mai ales că, numai un exemplu, în blocul nostru se făcea economie de curent la greu, în sensul că noi nu aveam zilnic pentru 5-6 ore, în timp ce la toate blocurile din jur nu era o problemă. Aşa că antrenamentele începute chiar la ora 20.00 erau perfecte pentru mine, ca să-mi diluez frustrările şi furia neputincioasă, de licean modern care învaţă la lumânare. Colorau incolorul în care ne zbăteam. (Nu că aş fi învăţat cine ştie ce în liceu).

Pelicanul avea trei texte imbatabile, prin care încerca să ne reproşeze derapajele din limitele bunului simţ sau ale concentrării în timpul meciurilor, pentru care îl simpatizam şi mai tare:

1. Nu sunt pelicanul vostru;

2. Stai în teren ca un cuier de rufe;

3. Ai grijă, că nu ne tragem de aceeaşi răţuşcă (din cauza lui, începând din perioada respectivă, îmi imaginez şireturile în formă de răţuşcă).

Iar noi îi ziceam, desigur, dom’ profesor, ceea ce suna foarte cool la vremea aia, când erau numaă to’arşa învăţătoare, dirigintă, tovarăşu’ profesor, director, etc.

Din partea mea a avut tot respectul. Şi pe Nae l-am iubit, chiar dacă el avea un singur text: măi boule !, dar Pelicanul a fost special. (Mai ales că el mi-a dat prima casetă cu Deep Purple, îi datorez deci prima audiţie Child in time).

Pe urmă, după liceu, vorba lui Tudor Chirilă, au trecut ani... Eu am ajuns şi la momentul în care m-am apucat să-mi fac o casă. Şi numai bine ce ajunsesem cu ea aproape gata, în sensul că anul următor se putea preda la cheie, când într-un iunie am auzit că Pelicanul a făcut un cancer galopant la plămâni şi a murit în trei săptămâni...

Nu că am fi ţinut legătura cu el. Ne mai vedeam pe stradă şi schimbam câteva vorbe. Dar vestea ne-a şocat şi am mers noi, trei vechi prieteni, şi i-am prezentat respectele. Sper că şi alţii, nu ştiu, nu ne-am întâlnit. M-a marcat mult mai tare decât mi-aş fi imaginat. O vreme l-am visat. În perioada aia, fiind vară şi foarte cald, iar eu excitat de casa mea aproape gata, mergeam să dorm în viitorul şi actualul meu dormitor ca pe vremuri, în podul cu fân al unor prieteni din Durău.

Şi după moartea lui Pelicanu, dormind eu şi visând frumos, nu spui că pe la ora trei, când toate spiritele îşi fac turul şi vampirii bântuie cu degetele băgate adânc în ochii bucuroşi de  bezna preferată, l-am visat urcând pe scări la mine în casă ? Şi am sărit din somn, am realizat imposibilul, m-am întors treptat pe celelalte trei părţi şi n-am mai putut să dorm ? Îi tot auzeam paşii pe trepte ? Motiv pentru care m-am mutat urgent în casa cealaltă, locuită de oameni vii, care se hrănesc cu lapte, dar şi carne şi legume şi gluten... Şi l-am tot visat o vreme şi în nopţile următoare...

 Şi nici nu aveam nici un fel de scară montată în casă la vremea aia, adică mă urcam la etaj în muşchi (am scară interioară scârţâitoare, din lemn).

Dar nu ca pe un bau bau. Doar că nu mă puteam obişnui cu plecarea lui aşa de repede. Nu sunt nici ipocrit, nici mincinos. Plecarea bruscă m-a marcat proporţional cu nivelul de culoare pe care l-a adus el pentru mine în perioada liceului, adică exact în cei mai cenuşii ani optzeci.

Aşa că m-am gândit să-l pomenesc într-un fel şi eu, în semn de respect. Prietenii cred că ştiu de ce. Să tot fie vreo şapte ani. Se chema Viorel Roşioru.

După 20 de ani la Braşov

Se pare că întâlnirile de 20 de ani au ceva special. Noi tocmai am trecut printr-una din astea şi acuma am să încerc s-o punctez pe ici pe colo, cât timp le am oarecum clare şi într-o ordine măcar aproximativ conformă cu realitatea.

Nu sunt un participant foarte activ, mă pricep ceva mai bine la postura combinată de contemplator savurator, şi am încercat măcar din punctul ăsta de vedere să savurez totul. Prin urmare numai aburii alcoolului dacă au înceţoşat unele momente, dar, pe ansamblu, mă gândesc că nu mă fac de râs drept de tot în faţa unui Geo Bogza, de exemplu, în încercarea de a rezuma evenimentele. Rezumat:

Ideea s-a dovedit foarte bună cu începerea de vineri, în loc de sâmbătă. A fost timp de aprofundare. Dacă ar fi fost o singură seară nu era timp de mai nimic. Era bun chiar să mai fie măcar încă o zi, nu ?

În plus, am fost inspirat să apelez la Şoimu să facă o rezervare şi pentru mine la pensiunea descoperită de Adi Popa, F..amingo. De pe Lungă. Am avut norocul să stau cu cea mai faină gaşcă, adică familiile a lu’ Popa, Nistor, Danci, Popa, Vintilă, Păşcuţ, Ionescu şi Nicolăescu pentru o noapte, la care se condimentează cu Emilia, Cornelia, drăguţul de Petrică Molodiuc şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, a lu’ subsemnatu’, desigur. Amestec eterogen şi foarte sănătos. S-a dovedit a fi reţeta succesului. Lăsându-mă deoparte pe mine, desigur. Eu sunt doar norocosul la faza asta. Am profitat de combinaţia asta şi am savurat totul.

A fost mai întâi cursul festiv, vineri, unde am văzut cum pot să arate doamnele şi domnii profesori universitari după aşa de multă vreme. Ne-am văzut, ne-am salutat şi chiar, uneori, ne-am pupăcit între noi. Emoţii, adrenalină, etc. I-am revăzut după mai multă sau mai puţină vreme pe Rudi, pe Sever Stanciu, complet altfel, pe Liviu, Sideris, Camelia, Nicu, în fară de cei cu care mă mai văzusem oarecum recent. Prezentările au fost delicioase în unele cazuri, pe primul loc fiind, ca de obicei, aberaţiile lui Nicu Moise, cu cincinalul ca mod de viaţă, pădurea de salcâmi de lângă Năvodari plantată de el, extinse cu poziţia oraşului Cincinnati în bucla pe care o face special  pentru Victor Nichifor râul Ohio, la care se adaugă mărturisirile majorităţii care începeau cu mesajul cum că îşi duc zilele tot împreună cu prima nevastă. 

Am făcut pe urmă ceva şedinţe foto, după care ne-am văzut la crâşmă. Am stat la masă cu o ucraineancă, un moldovean din Chişinău şi încă unul din Londra. Am băut vinul lui Mărăşoiu, am deschis dansul cu familia Ilaş, am ciocnit cu Liviu, Olteanu, Cristi Cozma, Oprea, Răzvan, Sorin Corduneanu, vecinul meu Florin Chirilă, Marcel Stelea, Mişu Xenics, Richi. Am dansat Meneaito (o fi corect scris ?) cu Sideris, AC/DC cu Nistor, Ilaş, Mărăşoiu şi Gabi Sanciu, am contemplat sărbele olteneşti conduse de Pili, am savurat şpagatul lui Sergiu şi dansul Ralucăi cu Rudi (şi cel dinainte, cu Liviu, Cristi Ilaş şi Cristi Cozma), mi-a plăcut până şi cum s-au pozat între ei fotografii înainte să-şi strângă hodrobelele şi să plece pe la ora 3 cred, lăsându-ne singuri cu muzicantul, cam gălăgios uneori. Am încheiat-o pe la patru jumate dimineaţa cu discuţii foarte serioase cu Găbiţă Stanciu, despre Asociaţia Proprietarilor de Pădure din România. Şi cu un taxi care ne-a costat fabuloasa sumă de şase lei.

După câteva ore de somn am ieşit la cafea, şi totul s-a transformat într-o ciorbă de burtă în Groapă (cine nu ştie ce e aia şi unde vine, ăla este). Masă mare, chelner sărbătorit, toată gaşca certată că am îndrăznit să punem pălincă de acasă pe masă, jumeri bestiale, ciorbe adevărate şi poveşti cu ciubote largi, clop şi puşca pe umăr, cu tentă sexuală. Amintiri despre Loţi din Reghin la pişătoare, discuţii statistice despre poluarea produsă de oameni vs câini când vrei să faci baie în mare (bere, pipi, etc.). Am râs când cu lacrimi, când cu sughiţuri, când pe viaţă şi pe moarte.

Am avut pauză vreo oră, de un deliciu la Vatra Ardealului. Pe urmă ne-am nimerit la vechea berărie Postăvaru, unde micii de 25 de cm erau deja comandaţi. Am avut privilegiul să stam la masă cu familiile Păşcuţ (Coptu), Danci, Popa (Olteanu), condimentat cu Nistor (Negru) şi Cristi Cozma, care s-au bătut în bancuri. Combinaţia Olteanu-Negru-Coptu este letală. Mie mi-a revenit misiunea să mor de râs între ei, în mijlocul lor (detalii şi dovezi, de ex., în poza de la 18:17 – deja băgam pălincă de vreo oră). Discuţiile despre cumani, pecenegi, cu trimiteri la cei de faţă, prietena pecenegă a lui Negru, văzută doar din faţă, pălinca lui Coptu, bancul cu Manolache cel care poartă ghinion, intervenţiile lui Liviu Moraru şi ale lui Nicu Moise m-au făcut să uit de budă şi să stau acolo între ei, ca să nu pierd nici o secundă, până aproape de limită. Când am fugit pentru două minte, era să pierd locul, frate. Nu se compară cu nimic. Nu era de pierdut nici o replică, deşi faţa mea se strâmbase de râs şi încă mă doare abdomenul de atâta febră musculară, de la spasme. Plus pălincă de pere de la Adi Danci! ... Când a plecat Coptu la culcare, mi-a încredinţat ce rămăsese din sticla lui. Acuma mai scurg ce a rămas pe fundul sticlei ăleia şi, în felul ăsta, scriind aici povestea asta plicticoasă, mă străduiesc să rezist depresiei care m-a înconjurat cu târcoale toată ziua azi. Pozele din Piaţa Sfatului sunt făcute la plimbarea de dezmeticire orientativă, înainte de culcare.

Ieri dimineaţă ne-am revăzut la cafea. Cafeaua a durat pentru mine până aproape de prânz. Aproape că ar mai fi mers o zi, măcar... Abia când te reîncălzeşti, reîncepi comunicarea la nivelul subliminal corespunzător anilor 90 updatat, toate se termină, tre să mergem acasă şi să ne reconectăm la realitate... Trist, dar tragic. Au plecat, pe rând, Negru, Cornelia cu tot cu Măriuca, Emilia, Adi Popa cel vestit, noi ne-am pupat cu Lili şi cu Şoimu şi am plecat cu Olteanu să ne îndulcim cu încă un Deliciu la Vatra Ardealuiui. Nu ne mai dădeam duşi din Braşov, frate ! Adică eu, cel puţin ... A fost prea frumos. Prea...

Consolarea vine din pălinca lui Coptu (Păşcuţ) şi din speranţa că în noiembrie, anul ăsta, voi reuşi să adun eu ceva cetăţeni la Piatra Neamţ, pentru vreo trei zile măcar, sper, ca să continuăm. Ieşirile astea sunt absolut speciale şi trebuie înmulţite. Iar asta de 20 de ani bate clar la fund, din toate părţile, pe aia de 10. Să sperăm că oamenii vor veni să se vadă în continuare. Aici, la Piatra Neamţ, avem di tăti. Confort, mâncari, beuturâ, peisage, loazir, transfer di la aeroport (just in case), mânăstiri, munţ, api, bauxâtâ (vorba lu’ Divertis). Mă gândesc că m-oi descurca să le placă.

Să sperăm că mai facem câteva din astea, înainte să trebuiască să ne mestece alţii merele cu biscuiţi. Repet: pălinca bate la fund orice (era să zic că bunica bate toba).

Prin urmare, Silvicultură 94, să vă văd.