Luni, mare, ploaie, pescuit şi vânătoare

Am prins răsăritul în dimineaţa asta. Ce e păcat e că doar azi fenomenul ăsta s-a întâmplat ascuns după nori. Soarele s-a tot ridicat pe vârfuri dar, desigur, momentul a trecut, n-a reuşit să iasă cu faţa încoace decât când era deja o dimineaţă ca oricare alta. Deci a fost mai mult un răsărit nevăzut.

După care a venit o coadă de ploaie. I-a buimăcit puţin pe unii dintre cei cu corturile pe plajă, pe urmă a plecat spre Bulgaria, pe mare. Jos, la cort, sunt trei familii care au adunat împreună cinci copii. Cred că toţi sunt cu vârste între trei şi şase ani. Cinci ţonţonei. Unul dintre tătici a făcut puţin jogging cu toată trupa după şi împrejurul ansamblului de corturi, după care s-au ascuns sub prelate şi au făcut câteva exerciţii de înviorare, ca în tabără, adăpostiţi de ploaie. Mamele le-au pus pelerine şi pălăriuţe de ploaie şi acuma stau la masă cu toţii, pentru că un alt tătic tocmai a venit cu cerealele. Am un moment în care mor pur şi simplu de invidie. Sau gelozie ?

Mă gândesc cât de simplă şi de clară e viaţa unora. Sau cel puţin aşa mi se pare, din postura mea, având în arhiva proprie amintirile pe care le am. Ies cu gaşca, au copii de vârste apropiate, iau de bun tot ce vine aşa cum vine, se bucură de zilele libere, se duc conştiincioşi să facă un ban ca să aibă cu ce-şi hrăni familia, au necazuri şi bucurii.

Eu am reuşit, cumva, să fac totul altfel. Parcă nu pot fi aşa. Parcă m-aş fi fofilat de la toate lucrurile care se întâmplă, de regulă, în ordine cronologică, oamenilor. Am avut până acuma o viaţă liniară, rezonabil de confortabilă, dar nu reuşesc să-mi dau seama dacă am fugit de toate sau am fost ocolit de toate. Ştiu deja comentariile pe care mi le face familia, mi le fac prietenii când deschid subiectul ăsta. Unii spun că nu e prea târziu, alţii spun că e doar vina mea, alţii spun că mi s-a urât cu binele, că-mi cer osândă, etc.

E vina mea sau nu, n-am ştiut să primesc iubirea care mi s-a oferit şi n-am ştiut să iubesc aşa cum s-a aşteptat de la mine.

E vina mea sau nu, n-am reuşit să fac măcar un copil.

E vina mea sau nu, n-am reuşit să fiu cel mai bun tată pentru copilul pe care l-am crescut.

E vina mea sau nu, n-am reuşit să fiu pentru prietenii mei ceea ce sunt ei pentru mine.

E vina mea sau nu, m-am afundat într-o profesie care-mi oferă prea puţine satisfacţii raportat la consumul nervos şi la modul în care îmi scurtează viaţa.

Sau poate că nu-i aşa, poate-i de la ploaie.                               

...

Pescarii se întorc. De ploaie. Nici o masă fără peşte. Borşul pe care-l fac aici e super, de ani de zile, mă pune pe picioare. Borşul de peşte. Şi saramura. Mmmm ! Dar, ca să fie totul picant şi palpitant, noaptea trecută am reuşit să fac ce-mi iese mie bine de multe ori în vacanţe sau de Crăciun, o faringită acută. Normal că n-o bag în seamă, am s-o duc pe picoare până renunţă, zilele următoare merg în deltă.

Interesantă atitudinea oamenilor, atât de diferită faţă de lucruri care sunt de fapt asemănătoare. Mi-a venit acuma, uitându-mă la bărcile cu pescari veseli. Nu vorbim despre exploatarea pământului şi a vegetalelor de orice fel, hai să vorbim doar despre alte forme de viaţă. Sunt animale şi păsări domestice, sunt animale şi păsări sălbatice. Şi mai sunt peştii. Pe alea domestice le exploatăm şi le mâncăm la greu. Alea de curte au o captivitate mai prietenoasă, alea de fermă vai de mama lor. Le executăm şi le mâncă fără nici un fel de remuşcare, sau altfel frământări interioare. Despre peşte şi fructe de mare, nu mai vorbesc. Bătălie disperată. Păsările sălbatice le ocrotim. Unele, oricum nu se mănâncă. Dar nu văd atât de mare diferenţă între mâncătorii de carne, indiferent cine omoară animalele domestice ca să ajungă fripturile pe mesele lor, e tot aia, şi vânători. Vânătorul (nu braconierul) împuşcă din când în când câte un animal, de regulă mascul şi de regulă la vârste înaintate, în primul rând pentru trofeu. E o boală rămasă în ADNul unora. Sunt cele mai vechi două boli, incurabile: prostituţia şi vânătoarea. Ca să ajungă să aibă în teren animale din astea, bătrâne şi cu trofeu, el e principalul interesat ca în teren să fie o populaţie cât mai mare, cât mai sănătoasă şi cât mai bine păzită. Dacă n-ar fi controbuţia asta, animalele n-ar mai îmbătrâni, chiar şi pentru simplul motiv că s-ar îmnulţi peste măsură, ar produce pagube tot mai mari agriculturii şi zootehniei, şi tot iubitorii de natură de la birourile lor de beton şi sticlă ar urla că trebuie reduse numeric deîndată. Lucrul ăsta se întâmplă în toată Europa centrală şi de vest.

Aşa că vorbim aici doar de nişte resurse naturale REGENERABILE. Lupta nu trebuie să fie cu vânătorii, trebuie să fie alături de vânători împotriva braconajului de orice fel şi a ipocriziei, lăcomiei, prostiei. Interzicerea accesului vânătorilor şi „protejarea” unei specii nu face decât să deschidă calea bracoierilor spre cozonac, pentru că vânătorii nu vor mai fi interesaţi de specia respectivă, atâta timp cât nu au voie să puşte câte un trofeu, iar ecologiştii cei gălăgioşi au prea multe flyere de făcut şi proiecte, pentru atragerea de fonduri. Ce vină are porcul că-i sălbatic, sau domestic ? Sau iepurele ? Sau raţa ? Care-i diferenţa dintre peşti şi animale, dintre pescari şi vânători şi măcelari ?

... A, şi au aici o omletă cu de toate cum încă n-am făcut nici măcar eu până acuma. Se topeşte-n gură.

Toate au alt gust aici, lângă marea care tot linge malurile. Valurile clefăie nisipul şi salivează tot felul de alge sărate. Sunt aici o mulţime de cormorani. Mă uit la ei iarăşi gelos. Au tot ce vor. Zboară, înoată, se scufundă, pescuiesc. Nu se tem de abisuri, înălţimi. Stăpânesc văzduhul, pământul şi marea. Şi nici nu vrea nimeni să-i mănânce.

Iar aberez. De la durerea de gât. Mă duc la o omletă cu de toate, o bere rece, un ceai fierbinte şi-o cafea. Şi ce-o mai fi. Acuma, după ploaie.
Uite aşa umblă gândurile omului prin cap, numai ele ştiu după care algoritmi, criterii, ritualuri.
 

În care sunt implicaţi şi implicate, laolaltă, acumulatorii, marea, digul şi cu berea

Impiedicat în limbă cum sunt, lucru pe care-l declar şi-l recunosc fără nici o ezitare la orice oră din zi şi din noapte, mă reped totuşi, neobosit, cu orice prilej, să-mi expun consideraţiile aberante sau aberaţiile considerabile, care-mi bântuie neobosite şi nepăsătoare, desigur, mintea. Sper totuşi, sper doar, la un lucru: că nu e mintea ce de pe urmă. Sau că e ? Habar n-am care e sensul bine intenţionat al acestei expresii.

De fapt asta e doar o introducere, ca oricare, de data asta pentru un text absolut fără noimă, a cărui singură trăsătură aparte e că s-a stârnit pe când m-am dus pe dig, să fiu aproape de cioburi de valuri care se luptă la nesfârşit, sinucigaşele, cu betonul în diversele lui forme. Mă căutam de acumulatori, îmi sărise inima pentru o clipă, dar e ok, i-am găsit, sunt cu mine. Chiar dacă se mai stropesc cu valuri, sau cu bere, stau cu mine la soare, acumulează. Mă tem totuşi să nu se fi uzat...

Şi stând aşa, uitaţi la soare, înşiraţi cu toţii cuminţi pe dig, acumulatorii şi cu mine, mă gândeam să întreb vânturile, valurile, şi cred chiar că le-am întrebat, dacă ştiu vreo fată frumoasă care vrea să se turmenteze împreună cu noi, acumulatorii desigur şi cu mine, de la atâta soare, mare, faleze, libertate, etc. eu nu sunt frumos, dar încerc să compensez asta prin faptul că sunt pretenţios.

Sunt un urâcios cu pretenţii. Tocmai am descoperit, în introspecţiile mele recente şi atât de profunde, că sunt probabil un grec, trăit în alte vieţi prin insule izolate, leneşe şi neîntrebate din arhipelagul elen şi reîncarnat brusc, eronat, într-un moldovean stresat, complexat şi neadaptat. Stau pe dig cu prietena mea imaginară alături şi ne rătăcim privirile printre valurile care insistă să se rupă-n bucăţi de tot felul de bolovani, stabilopozi, whatever, mă repet. Spre orizont, pe deasupra amestecului de mare cu cer, tot felul de nori se călătoresc sub formă de căluţi, ursuleţi, norişori, treaba lor. Stăm aşa, tot mai uscaţi, până ce soarele interzis de doctori al orelor amiezii ne insolează, face şi el ce poate să ne arate cât de penibil şi de dezhidratat poate deveni un om după ce-şi plânge de milă aproape toate rezervele de apă din organism, cu tot cu berea îngurgitată care, dacă facem o socoteală simplă, împreună numai cu sângele din vene se duc împreună spre şapte litri, spre inimă şi spre ficat.Nu mai vorbim despre cele 98% apă potabilă, eu aşa zic, că ale mele procente sunt integral apă imbuteliată în condiţii sterile. Încă am sigiliul original, în stare perfectă.

Cu ultimele puteri ne târâm la răcoare, nişte bieţi febrili, vibraţi de frisoane, precum betoanele cele fine de pe autostrăzile austriece în construcţie. Ne regăsim suflul buză-n buză, ca meduzele din Mamaia, reuniţi fără fisură într-un fel de medalion, ca cele două jumătăţi care formează o inimă în absolut toate romanele însiropate care umplu rafturi întregi prin toate librăriile şi pe toate tarabele cu cărţi din Eforie Sud...

Constat că berea s-a terminat, tâmpla zvâcneşte, soarele se strecoară alunecos să vadă ce-o fi în spatele falezei. Nu-mi rămâne decât să mă despart pentru o vreme de prietenul meu, visul, cu care nu mă văzusem de ceva vreme şi care s-a insinuat la adăpostul berii, venind fix de unde dacă nu dinspre soare, acolo unde nu te poţi uita, acolo de unde te poţi trezi cu orice surpriză.

Despre mare, la malul mării

Marea e un subiect foarte interesant. Chiar şi dacă pornim de la ideea că marea e fată, iar subiectul e băiat.

Se poate spune despre mare că e o entitate la locul ei. Fizic, nu face prea multe lucruri, nu călătoreşte, nu te trezeşti deodată că nu mai e acolo. Doar mută nişte pietre pe maluri, roade din faleze când nu suntem atenţi din cauza vânturilor puternice care ne iau minţile - mai ales iarna, dă cu alge şi meduze peste gură cască de pe margine, dă forme noi bucăţilor de beton şi sticlă cu care omul poluează nemărginirea. Se zbate, neputincioasă, uneori calmă, alteori agitată, să atragă atenţia celor care benchetuiesc pe maluri, acolo unde ea nu poate ajunge. Aşa crede ea, că tot ce nu poate atinge, benchetuieşte. E atât de naivă, habar n-are de istorie, realităţi, bucurii şi tragedii.

Totuşi şi prin urmare, înţeleapta şi perfida, nu poate sta singură deloc, nu poate să nu-şi bage nasul în vieţile noastre. Dă din tentacule şi ne atrage inevitabil către ea. Ne aduce aproape, ne face să ne abandonăm câteodată chiar în gura ei, „la mâna ei”. Ne-ar putea înghiţi oricând are chef. Cu tot cu cojile de totul felul cu care avem impresia că plutim, navigăm, etc., respectând legile fizicii, dislocuind volume egale, bla bla bla. De fapt ea nu-şi pune mintea, pur şi simplu.

Mintea ei e în direcţii bune, de-aia îmi place de ea şi de intenţiile ei. De exemplu:

Aduce oamenii aproape. Tot felul de oameni vin aici hipnotizaţi, să-i fie alături. Sub pretextul aerosolilor, prăjitului la soare pe nisip, uitării de sine, etc., ei vin de fapt către mrejele mării. Unii, foarte puţini din fericire, o iubesc fix atunci când e nervoasă. Se duc şi se rătăcesc pentru totdeauna printre valuri. Ăsta e micul procent, inevitabil, de jertfă, pentru a face lucrurile să meargă bine. Aşa e peste tot pe lumea asta.

Ceilalţi, 99,99%, vin lângă ea să, de exemplu, se iubească, fie mai buni, se reconcilieze, reconstruiască, se regăsească, uite, ierte.

La mare s-a inventat povestea cu „make love no war”, aici şi armata germană asculta în difuzoare Lili Marlen, orice războinic debarcă în speranţa unei sirene care să-i ia în braţe să-i destindă carnea încordată, orice cocalar visează la un botox printre lanţuri de aur atârnate eventual pe silicoanele sprijinite de un x6 alb pe plajă, orice rocăr vrea să doarmă pe plajă în braţele unei fete cu păr verde albastru după ce a vomat berea dughită printre giointuri, fiecare distrus visează la o nouă şansă, orice o fi însemnând asta.

Toţi vin cu gânduri de pace, de iubire, de regăsire.

Marea e bucurie, speranţă, echilibru, revenire la rădăcini, origini, renaştere, echilibru.

Oamenii nu-şi dau seama în mod explicit despre toate astea. Ei vin şi poluează, asta ştiu să facă cel mai bine. Se descarcă de rele de tot felul. Marea, de aia se cheamă aşa, are loc destul, absoarbe, reciclează, remodelează. Dă energie şi bucurie tuturor.

Şi gata. Ce, nu-i destul ?

Povestea fantastică a vânătorului nepotrivit de mistreţi, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit

Eram, nu-i aşa, inginer de vânătoare la Tarcău. Ginere de şef de ocol. După mintea unora, atotputernic în zonă. Eu alesesem varinata fair play, iar asta stârnea nedumeriri, mai mari sau mai mici. N-are importanţă.

Deci, se făcea că începuse anul 1997, iar noi aveam de rezolvat imposibilul: trei mistreţi de puşcat la plan într-un ocol de 22000 de hectare de pădure. Ca să facem o comparaţie, să arăt cât de sălbatici suntem şi în această privinţă, recunosc că am avut nevoie de vreo cinşpe ani să pricep că România e singura ţară cu cote de recoltă la mistreţ, că în Germania, care nu e nici de două ori mai mare decât ţara noastră, mistreţii se combat, pentru că produc pagube enorme în culturile agricole, se recoltează cam un milion jumate pe an, ca să se poată ţine lucrurile sub control. Sunt şi acolo dispute cu ecologiştii, dar oamenii nu braconează, pe de o parte, iar limita dintre fandoseală şi partea practică, atunci când vine vorba despre vânătoare, e clară.

Iar noi nu ne vindem ţara, pe net, ne manifestăm cât se poate de verde, habar n-avem să ne exploatăm corect şi în avantajul nostru resursele, de orice fel, dar protejăm totul, cu maximum de ipocrizie şi inconştienţă, lăsând să se scurgă toate cele pe nesimţite, acolo unde sunt banii, deşi nu e în beneficiul nostru, în timp ce ne amăgim că suntem patrioţi şi ecologişti, gândindu-ne pe ascuns cum să ciugulim şi noi o firimitură de la jmecherii momentului, pe care-i urâm atâta, dar nu reuşim să ne scoatem limbile din fundurile lor nici măcar pentru o gură de aer ca lumea.

Revin. Sezonul se încheia pe cinşpe februarie şi noi hălăduiserăm deja cam trei săptămâni după Sfântu Ion fără nici un rezultat. Nici nu era de unde, sălbatici cum eram şi complet pe dinafară cu meseria asta. Aşa cum încă e peste 80% din ţara asta când vine vorba despre vânătoare şi, probabil, făcând paralele, când vine vorba despre orice altceva.

Era o sâmbătă cu vreme liniştită, se putea încerca din nou. Organizaserăm întâlnire cu două goane pe Icoana, la fundul Aţei. Aveam şi observator, un bun prieten din Constanţa, venit în vizită la mine, disperat după sălbăticie, aşa cum şi mie îmi place să frec plajele pustii ale Mării Negre la ceas de iarnă. Aveam aro, şofer, puşti, câini, speranţe. Plus cârnaţi, slănină, brânză, ceapă şi pâini în rucsaci. Ca să tragem una cu şnapsuri cu tot, pe botul maşinii, după reuşită.

Ne-am împărţit, nea Mitică m-a dus şi m-a aşezat în cel mai bun loc, s-a dat prima goană. Era o goană dublă, adică se bătea o parcelă într-o direcţie, sperând că mistreţii sunt în zonă, după care puştile se întorceau cu o sută optzeci de grade, puştile aşteptau din nou, iar goana a doua venea din direcţie opusă. Aşa cun se poate imagina, pe unii curgeau apele şiroaie, vorba cântecului, ceilalţi făceau după o vreme, desigur, ţurţuri. Pe ici, pe colo. Nu s-a întâmplat nimic, în sensul că nici picior, nici pomeneală de mistreţi.

Am oftat ofticaţi, băieţii şi-au luat iarăşi inimile în dinţi, picioarele la spinare şi ciornele de blesteme şi înjurături, pentru orice eventualitate, şi au pornit-o şi pe a doua.

Şi cum stăteam eu, gogeamite inginerul în poieniţă, la soare, zăpada strălucea spărgând lumina în milioane de steluţe, am auzit pâş pâşul pe care-l aşteptam cu toţii. Un porc de mistreţ, singur, scosese nasul la lumină şi pornise în traversarea ochiului de lumină unde mă aflam şi eu, la poalele unui molid tânăr. „Profesionist” şi sigur pe mine, pe ţeava stângă pusesem alice de 4 mm, poate iese vreo vulpe, iar pe dreapta nu mai ştiu ce aveam, oricum nu contează, se va vedea de ce. Când am văzut mistreţul, am dus puşca la ochi şi am dat de primul trăgaci. Alicele s-au dus spre el, dar nu vom şti niciodată dacă le-a băgat în seamă. Auzind însă pocnitura, porcul s-a uitat spre mine cu coada ochiului, ceea ce mi-a dus automat degetul pe cel de-al doilea trăgaci. La a doua pocnitură, iarăşi nu ştie nimeni unde s-a dus proiectilul, oricum în spaţiul nemăsurat care înconjura mistreţul, iar juvina m-a localizat clar şi a pornit spre mine, să, nu-i aşa, încerce să lămurească lucrurile, să vadă ce pocneşte, ce doresc, ce cale de comunicare s-ar putea găsi între noi. Schimbând puţin ritmul, adică trapul spre un fel de galop.

Având în vedere faptul că toate secvenţele videoclipului s-au petrecut în două secunde şi douăzeci şi cinci de metri, doar o fracţiune de secundă am acordat opţiunii reîncărcării armei pentru noi tentative. Restul timpului rămas l-am folosit pentru a lăsa arma jos, la rădăcina molidului, cu grijă, să nu se lovească, după care mâinile mele au înhăţat o creangă serioasă de molid, picioarele au dus genunchii către pieptul meu lat şi puternic, iar porcul a trecut pe dedesubt în secunda următoare, văzându-şi mai departe de drum, la galop. Imaginea mi-e la fel de clară pe retină şi acuma. Nu era vorba de frică, era doar prudenţa, cu câteva luni înainte se întâmplaseră în judeţ nişte accidente urâte la vânătoare cu vieri răniţi.

M-am repliat, mi-am aşezat hainele demn, şi am aşteptat. Băieţii au apărut după scurtă vreme, auziseră două focuri, erau siguri că se spărsese gheaţa, în sfârşit. Le-am năruit speranţele, povestindu-le despre gheaţa rămasă intactă, mult prea groasă pentru mine.

Netalentatul.

Bunătăţile au fost înfulecate trist, în linişte, pe botul maşinii, toţi erau drăguţi şi toleranţi cu mine, iar eu muream de ruşine şi de ciudă, se duseseră dreaq onoarea şi respectul. În lumi paralele aş fi fost demn de un seppukku demonstrativ.

Atât.

Anticorpi

Am o grămadă de răni de lins. Rănile se vindecă cel mai bine în felul ăsta, anticorpii preferă saliva drept mediu de viaţă, nu blisterele. Există, totuşi, o problemă: rănile sunt mari şi multe, imposibil de acoperit. O limbă cât un val de mare mi-ar trebui. De mare agitată. De tsunami chiar, îndrăznesc. Ar putea alina, ogoi, disipa durerile.

Bine, măcar dacă marea asta ar mai da de la ea nişte valuri... Dar nu renunţă nici măcar la unul. Profită de faptul că luna plină a trecut. Stă nemişcată, ca o baltă, ca o pată neagră, ca o margine de ţărm ambiguu. Acuma e deja a cincea zi de când vârcolacul mestecă la bietul satelit, flămângios. A început să se ridice deasupra orizontului, o fi ştiind pe unde umblă şi ăsta, cu forma lui alunecoasă, de arc de cerc, de la mine din balcon nu se vede, e prea beznă. Nu mai are putere să lumineze, se vede doar jumate din ea printre fălcile respectivului, doar un obraz, roşu de ruşine. Cine-a fost, cine-a ajuns...

Ha, ha ! Cine-a mai văzut o lună ruşinoasă ?! Ha, ha, ha !

Întorc privirile către rănile mele. Unii ar putea spune că sunt un egoist. Nu ! Sunt un altruist în descompunere. E mai bine aşa ? Egoistul e o formă de viaţă plină de anticorpi, altruistul e tot un fel de traistă din care mănâncă nişte câini. N-ar fi nimica rău în asta, ar fi indicat, dar se ştie că ţara asta este singura din Europa care are o mare problemă, nerezolvată de sute de ani, cu câinii. Şi cei hoinari, şi cei comunitari.

Nu mai durează mult şi vârcolacul mă va observa. Se va scobi printre măsele de ultimele resturi de lună, şi va lua un dulce mic între mesele principale cu, aţi ghicit, lună plină în meniu. Sau un sărat mic. Sau, mai aproape de adevăr, un acru mic.Eu.

Fără limbă şi plin de răni, aşteptând un val, să mă acopere cu anticorpi.

M-am rătăcit, nu mai ştiu nimic, nu-mi mai iese nimic, sunt un iluzionist invers. Toată lumea-mi vede mişcările, eu stau în timpul ăsta cu gura căscată amăgit de tot felul de dedesubturi altruiste, uimit de frumuseţea a ce nu reuşesc să înţeleg. Şi nu reuşesc, şi iar nu reuşesc, şi toţi îmi dau impresia, iar şi iar, că sunt singurul. Se uită la mine ciudat, uneori. Nu mă crede nimeni.

E un cer atât de negru, cu toate stelele alea care se vor luminoase, că luna asta ruşinată, îmbujorată de sângele din obraji, pare că vrea să se ascundă într-o cută, chiar dacă noi ştim cu toţii că adevărul e altul.

Trăim şi cu rănile, şi cu anticorpii. Mai mult, sau mai puţin.

Ce-nseamnă mult sau puţin ?