Internetul și managementul resurselor naturale

 Am văzut un documentar pe Netflix, se cheamă „The Social Dilemma”. Este despre cum rețelele de socializare ne influențează subtil și treptat și sigur mințile prin utilizare constantă. Scopul inițial a fost de a ni se vinde, orice, prin bombardarea constantă cu tot felul de reclame pentru tot felul de nevoi pe care le depistează ei că le avem. Scopul final a ajuns să fie să ne vândă pe noi către furnizorii de produse și servicii de tot felul, pe baza unor profile personale complexe și absolut aproape de realitate pe care ni le fac armate de ingineri IT în acest scop. 

Dacă ar fi doar asta poate că lucrurile ar rămâne într-o lumină cât de cât curată. Dar inevitabil situația se îndreaptă către „partea întunecată a forței” pentru că s-a ajuns la crearea senzației că fiecare utilizator este un deținător al adevărului absolut în orice privință, că nu mai e nevoie de consultat și judecat alte puncte de vedere într-o problemă sau alta. Fiecare dintre noi vedem altceva când ne uităm pe fb de exemplu, ceva adaptat personalității și viziunii noastre despre lume și viață. Așa suntem văzuți mintea electronică generatoare de profile personalizate. 

Așa că ni se infuențează subtil opțiunile politice, convingerile despre mediu sau despre religie, etc. S-a ajuns deja la divizări serioase și periculoase pentru democrație, la împărțirea societății în tabere tot mai radicale. O spun oameni care au lucrat în posturi cheie la toate companiile astea, surprinși de devierea scopului lăudabil inițial al apariției lor în direcția răului, doar din motive de „foame dă bani”.

Toate informațiile astea există la îndemâna noastră, dar oamenii nu mai au timp și răbdare să le acceseze și să le judece. Mințile se deformează încet, dar sigur.

Eu, lucrând în management cinegetic, denumit într-un cuvânt vânătoare, sunt în ultima vreme una dintre victime.

Noua generație de iubitori de natură, conectată puternic pe on line, are altă opinie despre protecția pădurilor și a faunei sălbatice decât cea a breslei specialiștilor în domeniu, care duce mai departe moștenirea generațiilor trecute.

Cu campanii agresive bine gândite ale unor entități mai mult sau mai puțin obscure în ce privește intențiile reale, platformele online au creat deja două curente de opinie complet divergente. 

Unii cred că managementul actual al pădurilor și faunei sălbatice din România corespunde ideii de exploatare durabilă și sustenabilă a acestor resurse naturale regenerabile, că exploatarea rațională a acestor resurse este necesară oamenilor și este în beneficiul reciproc al resursei și al oamenilor. Mă repet ca să nu se înțeleagă altceva.

Ceilalți sunt la polul opus, consideră că trebuie oprită complet exploatarea pădurilor și trebuie interzisă vânătoarea, că totul trebuie protejat total, pentru a rămâne și generațiilor viitoare sau pur și simplu pentru oxigen și pentru că le plac lor „animăluțele” de orice fel și nu suportă că cineva stă cu arma cu lunetă pe ele și le omoară.

Desigur, nu e chiar așa, nimic nu e ce pare la prima vedere.

Fiecare e cu adevărul lui, însă, și nimeni aproape nu e dispus să stea să aprofundeze și adevărul celor din „tabăra opusă”. Scuzele sunt lipsa timpului, autosuficiența și Dumnezeu mai știe care altele.

Am mai văzut un documentar de groază, pe nume „Seaspiracy”, care atrage atenția că pescuitul industrial pe mările și oceanele lumii pune de fapt în pericol viața pe planeta asta. Activitatea asta, despre care nimeni nu știe exact cum se desfășoară și la ce amploare, este mai periculoasă pentru viitorul omenirii decât orice altceva, prin distrugerea până la dispariție a unor specii, a echilibrului ecologic pe fundul mării, a poluării cu materiale plastice și a schimbării raportului dintre procentele de oxigen și dioxid de carbon din atmosferă. Încălzirea globală, efectul de seră, chestii din astea. Zice cineva ceva despre asta ? Nu e departe, noi nu suntem popor de pescari.

Ideea e că dezinformarea, abundența de fake news, indolența și comoditatea a tot mai mulți dintre noi ne duc în direcția greșită, și viteza de deplasare crește.

Revenind la problema în realitate destul de puțin semnificativă a impactului negativ al tăierilor de masă lemnoasă și a vânătorii comerciale din România, ca să nu mă întind prea mult, că lumea se plictisește și oricum nu prea mai citește, eu cred că impactul negativ al acestor activități, atunci când de întâmplă fapte ilegale, este absolt minor. Repet, este vorba despre impactul negativ al faptelor ilegale în cele două domenii. Pentru că exploatarea rațională a resursei naturale regenerabile, adică pădurea și fauna sălbatică, nu produce efecte negative și asta o poate vedea oricine vrea să vadă.  

Măsura calității muncii specialiștilor români în cele două domenii e dată de pădurile frumoase, sănătoase, cu cicluri lungi de exploatare de până la 120 de ani, care adăpostesc cea mai bogată biodiversitate din Europa, de trofeele valoroase recoltate de la speciile de faună sălbatică de talie mare. Este vorba despre o muncă depusă de mai multe generații, începând cel puțin de după al doilea război mondial.

În condițiile în care omul și-a băgat nasul peste tot, desfășoară activități peste tot, e greu să mai vorbim despre natură virgină și despre autoreglarea acesteia. Efectele negative pe care le produce prezența omului trebuie compensate tot prin eforturi făcute de oameni. La asta se referă noțiunile de management durabil și sustenabil, atât forestier cât și cinegetic. Viziunea e puțin diferită în ziua de azi față de acum 50 de ani și nu are cum să fie altfel, și anume vorbim despre resurse și despre cultura acestor resurse, atât în folosul resursei, cât și în folosul omului.

De aia se spune „recoltarea masei lemnoase” sau „recoltarea unor exemplare din fauna cinegetică”, pentru că totul s-a transformat treptat în așa ceva. 

De aia nu spunem „măcelărirea” arboretelor sau „uciderea” animalelor sălbatice. Astea sunt activități ilegale, care se descoperă și se pedepsesc conform legii, sunt atribuțiile atâtor feluri de organe de control care funcționează în România.

Ambele activități sunt comerciale, se bagă bani și trebuie să iasă bani, activitățile trebuie să se autosusțină financiar, nu așa cum s-au învățat unii, că primim pomeni din fonduri europene sau de la bugetul statului, bani care în final vin din buzunarul fiecăruia dintre noi. Orice țară bogată își pune în valoare în mod rațional, după planuri de management pe termen lung, orice bogăție de care dispune, orice resursă naturală regenerabilă, și astea sunt tot bogății.

Cum să te lauzi că ești bogat dacă tu mori de foame și umbli rupt în fund, stând cu fundul pe niște resurse practic inepuizabile, atâta timp cât sunt gospodărite cu cap, pe care nu vrei să le pui în valoare. Când resursa aduce bani, poate fi gestionată rațional, în folosul bunăstării generale. Când trăim din pomeni, cu protecție totală, doar ne amăgim, creăm condiții favorabile dezvoltării în progresie geometrică a ilegalităților, precum și condiții pentru degenerarea, regresul resursei.

Sub umbrela ideii de restricții totale crește monstruos ciuperca ilegalului de tip mai mult sau mai puțin mafiot.

Vânătoarea a fost totdeauna de trofee și a fost totdeauna comercială, oricât s-ar ascunde unii după deget. E normal să fie așa. Fiecare animal sălbatic e purtătorul unui trofeu, iar trofeele se ierarhizeză în statistici după anumite criterii. Atât. Unele sunt medaliabile, altele nu. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine. Dar sunt pe bani, și e normal să fie așa, pentru simpul fapt că cine are grijă de animalele sălbatice în orice zonă trebuie să bage niște bani ca să le păzească, să le asigure condiții bune să se înmulțească și să fie sănătoase și liniștite. Apoi se stabilesc cote de recoltă, acolo unde sunt posibile, și se face vânătoare pe bani. Așa se echilibrează balanța financiară. Nue nimic diferit dacă facem comparație cu feme de porci, de păsări sau de vite, cu activitățile agricole sau forestiere. E cultura unei alte resurse, care este regenerabilă, într-un alt mod decât regimul de fermă. Fără hormoni, fără antibiotice, fără creștere forțată, fără abatorizare, cu bucuria viețuirii în natură și jertfa unor exemplare judicios alese, de regulă masculi în regres sau bătrâni de-a binelea, care mor, dar nu produc. 

Este exploatată controlat o boală pe care o au unii, și taxată puternic, în folosul faunei. Altfel boala rămâne și se poate transforma în braconaj. Oamenii ăia nu se pot stăpâni, așa cum mai nou se spune despre gay că nu pot fi altfel decât sunt. 

Atât e de simplu. Din păcate sau din fericire.

Fiecare om are dreptul să folosescă materiale de calitate și biodegradabile, așa cum sunt produsele din lemn de tot felul de care ne folosim cu toții.

Fiecare om are dreptul să mănânce carne sau să fie vegetarian sau vegan. 

Nimeni nu e mai presus, adevărul niciunuia nu e mai adevărat decât adevărul altuia. 

Așa că trebuie armonizate.

Pentru că trebuie să ne suportăm între noi și să păstrăm și planeta asta intactă pentru generațiile viitoare.

Comentăm împreună? Mă tem că nu, e prea plicticos, e prea obositor, e mai simplu de dat un clic pe o petiție frumos îmbrăcată, chiar dacă nu știm cu adevărat despre ce e vorba. Nu-i așa ?

Nimeni nu și-a pus întrebarea, cel puțin în media românească de nivel național, de ce ursul Arthur avea nume, de ce nu era nume românesc, sau maghiar, de unde știm că fix ursul ăla a fost împușcat, de unde și până unde știa dl P. din București vârsta și comportamentul ursului respectiv, cum probează dl P. din București afirmația că era monitorizat de nu știu câtă vreme, și de ce tocmai exemplarul ăla era în atenția lui specială ? Ce înseamnă puncte CIC, este sau nu este un prag maxim al mărimii trrofeului de urs și de ce ? Etc.

A fost o poveste pregătită foarte bine, pusă în scenă foarte deștept, care a sucit mințile unor sute de mii sau probabil milioane de oameni. Se cheamă marketing. Omul ăla vinde și el ceva, dar atenția oamenilor e în altă parte. Magie. Case closed, oricine mai zice ceva despre poveste, inclusiv eu, aici și în alte texte, nu mai contează.

Se spune că România s-a făcut de rușine în lume prin faptul că a chemat pe prinț să împuște un urs problemă. Eu cred că lumea ne arată cu degetul ca pe niște fraieri care se fac de rușine prin incapacitatea de a-ți gestiona durabil bogățiile cu care au fost dăruiți de Dumnezeu.

Fiecare internaut are un adevăr, al lui, și caută doar informații care să-i susțină și să-i întărească propriile convingeri, nu mai e timp pentru punctul de vedere opus.

Mai vorbim, poate, peste câțiva ani.

Biodiversitatea, din păcate, trebuie să-l includă și pe om, cu toate nevoile lui. Nu propovăduiesc măcelărirea nici unei ființe vii. Dar nu suport, mă scuzați, ipocrizia, reaua voință și prostia.

Nu spunem noi că totul e în mâinile noastre ? 

Despre ”Arthur” și despre „nu ne vindem țara”

 

De ceva vreme rulează la HBO un film care se cheamă „Cină pentru fraieri”. E și pe HBO GO. E despre cum se distrează bogătașii fără suflet, după ce au terminat lista distacțiilor obișnuite, desigur, pe seama unor fraieri aduși acolo la un fel de concurs între fraieri, de către angajații din firmă care vor să iasă în evidență care mai de care. E un film ușurel, chiar dacă are actori buni, cu multe situații care par deplasate. Mesajul final e despre alegerile pe care le facem, despre prietenie și suflete curate.

...

De când canalele media înlăcrimează sufletele iubitorilor de natură cu povestea lui Arthur și cele „593 de puncte din maximul de 600”, mă gândesc la paralela cu filmul ăsta. Poate că nu e chiar paralelă, dar e a dracului de aproape de ideea de paralelă.

Menționez că textul ăsta nu e pentru fraieri. E despre bieți fraieri, naivi, mulți bine intenționați, unii posesori de creiere spălate, alții de creiere inteligente dar lipsite de informație, sau pur și simplu indolente, sau pur și simplu fanatizate (dacă pot spune așa – și iată că pot) într-o direcție sau alta, de la prea multă „informație” neverificată.

Arthur cel neînfricat și nevinovat, vechiul ursuleț de pluș ajuns acuma la vârsta venerabilă de 17 ani, deci cu trofeu râvnit, a fost „ucis” mișelește, în detrimentul altui urs care făcea pagube și speria oamenii în Ojdula. Asta e știrea. Desigur, pentru cetățenii responsabili și iubitori de natură (de genul: eu sunt montaniard, merg pe munte adică, văd chestii, mă revolt, etc.) din marile noastre metropole, totul arată ca un coșmar. Mafia cea ticăloasă, mână în mână, formată din prințul ce nesătul, vânătorii cei răi, autoritățile locale corupte etc. au pus la cale această mârșăvie, au luat viața într-o secundă celui mai mare urs care a hălăduit vreodată în Carpați, regele urșilor din Europa. (Mă duce puțin cu gândul, fără să vreau, la ideea că dacă se va mai întâmpla ceva similar în viitor, regele fiind mort, urmează împăratul urșilor din Europa, după modelul unei naționalități conlocuitoare care avea și una și alta, ambele „personalități” scose în fața aceleiași mase de devoratori de informații, pe vremuri, la ore de maximă audiență, de media cea imparțială.)

Departe de mine de a face bășcălie de ideile de management cinegetic, specii de faună sălbatică, vânătoare, trofee, sau de situația mult mediată.

Nu pot să nu mă consum însă când văd cât de ușor sunt manipulate masele. La management cinegetic chiar mă pricep. La altele nu, dar probabil că așa se întâmplă cam de fiecare dată în presă, în orice domeniu de activitate, nu au timpul necesar sau implicarea cerută pentru a face bine o treabă. Exploatatează doar partea de senzațional, apoi se laudă că sunt imparțiali și că informează corect pe oameni. 

Cât de puțin e informată presa, de orice fel, și cât de puțin timp are la dispoziție să se informeze, în vâltoarea atâtor de multe evenimente de prezentat cu titluri cu majuscule, în atât de puțin timp cât oferă o zi de numai 24 de ore de lungă !

Cât de ignoranți, de superficiali, de naivi sunt oamenii, cât de repede sunt dispuși să sară la beregata celor care nu sunt de acord cu adevărul lor, cât de puțin dispuși sunt să vadă și o altă versiune ! Nu doar să parcurgă în grabă, ci chiar să încerce să înțeleagă, să se pună și în pielea celuilalt.

Cum zice la sfânta scriptură? Cine e nevinovat să arunce primul cu piatra. Nu ?

Mamă cum mai aruncăm cu pietre ! Cu câtă bucurie, răutate, venin ! Noi suntem buni și corecți, ceilalți sunt răi și hoți și ticăloși, să le sfâșiem beregatele ! Asta vezi peste tot în mediul online sau chiar pe stradă uneori.

Mă tem că e doar începutul, analfabetismul avansează agresiv în perioada asta.

Toată țara noastră seamănă într-un fel cu o „cină pentru fraieri”.

Deja textul devine lung, jumătate din puținii potențiali curioși să-l citească dau să renunțe. Textul de față e și despre asta, răbdarea care nu-și mai găsește locul în noi.

Care e ideea ?

Cred că sunt mai multe, și încerc, jur, să fiu cât se poate de scurt în mica mea aberație.

Am să încerc să punctez doar două idei pe care nu le văd dezbătute în fața oamenilor nicăieri, la știri, pe net, în presă. Li se bagă pe gât povestea bine ticluită, pe înțelesul majorității, pe scurt, cu cuvinte bine alese, iar despre detalii nu mai e nimeni curios, nu-și pune nimeni nici un fel de întrebări.

Și de ce și le-ar pune ? Verdictul e dat.

1. Arthur

Ursul a fost numit de cine știe cine „Arthur”, un nume pe înțelesul întregii Europe, că doar nu Ion, sau Ghiță, a stârnit revolta unui popor întreg, apoi a făcut valuri și imagine nefavorabilă României, pentru a cine știe câta oară, în Europa și în întreaga lume.

Nu ne pasă despre asta, important e circul, de pe azi pe mâine. Noi nu gândim niciodată pe termen lung în România, pentru că, nu-i așa, o viață avem și trebuie s-o chefuim cât putem. Și e mai ușor așa, iar noi alegem de fiecare dată calea cea mai ușoară.

S-a vorbit despre prințul care a venit și a braconat ursul și nici măcar pe niște bani ca lumea. S-a folosit peste tot doar termenul „ucis”, s-a aruncat cu noroi peste tot ce înseamnă vânători, vânătoare, tradiții, trofee cinegetice. S-a vehiculat exclusiv o poveste spusă meșteșugit de un ONG de mediu, apoi omul-ONG a fost rugat și gratulat pentru că a fost drăguț și a răspuns tuturor invitațiilor posturilor tv care contează să explice profanilor cât de simplu e totul, cu legislația, cu tranchilizarea, cu gardurile electrice, cu pasul următor, care înseamnă închiderea oricărei activități de vânătoare și arderea tuturor trofeelor, pentru a da la spate în sfârșit această îndeletnicire barbară, medievală a unor oameni, etc, blablabla, etc. Mușcam telefonul și netul în seara de la Digi24, prima dată în viață când aș fi vrut să intervin în direct, și nu aveam nici o opțiune.

Ce nu mi se pare corect:

Nu se pun niciodată întrebările la obiect, nu se dau niciodată răspunsurile complete. Realizatorii acestor emisiuni au scuza timpului limitat, reclamelor, ratingului, motive care îi determină să scoată în evidență doar aspectele care țin omul cu ochii beliți pe sticlă.

N-au timp de chestiuni tehnice.

N-a chemat nimeni pe cineva de specialitate. N-a sunat, n-a întrebat, nu s-a documentat cu adevărat.

Nu știe nimeni nimic despre trofee, doar că se face comerț cu ele și asta e un lucru rău și ar trebui distruse, iar vânătorii reduși la tăcere. Urmează oare homosexualii sau oamenii de culoare ? Pentru că toate astea sunt chestii cu care te naști.

Nu știe nimeni câți urși sunt în România, dar cu siguranță nu sunt câți se spune și clar nu e voie să fie vânați, no matter what.

Nu știe nimeni ce e aia 593 de de puncte și de unde și până unde maximul ăla de 600. Nu știe nimeni ce e aia punctaj la un trofeu. Sunt măsurător oficial CIC de trofee, suntem mai puțin de 20 din ăștia în România, pot să spun că sunt o grămadă de urși vânați de-a lungul timpului mai mari ca cel de la Ojdula, și că sunt în teren în momentul ăsta o grămadă mai mari care trăiesc în Carpați. Pot să spun că nu există nici o limită maximă de punctaj la orice fel de trofeu, expresia în sine e o tâmpenie.

Singurul care a vorbit despre legislație și despre regulile actuale este ministrul, care nu e vânător, dar în condițiile date a fost cât se poate de corect și de generos cu informațiile, mai puțin cele mai de sus, despre care nu a fost întrebat și poate că știe câte ceva sau nu știe. Nu e treaba lui oricum.

Nu știe nimeni ce e aia fond de vânătoare, asociație de vânătoare, management cinegetic.

Nu știe nimeni mai nimic, de fapt, în afara unei povești care nu e cu Bambi, e cu Arthur de data asta.

Și, în loc să chemi pe cineva de specialitate, chemi un biolog, de la un ONG ?

Sună a verdict dat deja: ONG-urile sunt băieții buni, iar vânătorii sunt niște ticăloși.

Uite o altfel de poveste. Scurtă:

Aceiași minunați patrioți, care au treabă și nu au timp să gândească, dar au timp să judece și să pună verdicte, se duc în vacanțe. Sau la muncă. În Europa. Sunt mulți care merg cu avionul spre vest, dar sunt și foarte mulți care merg cu mașina.

Când mergi cu mașina, prima țară de traversat e, de regulă, Ungaria. Apoi Austria. Dar la fel e și în fosta Iugoslavie, sau în Germania, sau în Franța, și anume: cum treci granița și lași România în urmă, ai ocazia de nenumărate ori să vezi din mașină, din autostradă sau de pe orice fel de drumuri auto, animale sălbatice pe câmp.

De regulă căpriori, iepuri și fazani. Mulți. Uneori foarte mulți. Uneori mistreți. Sau cerbi. Am văzut odată din autostradă un grup de vreo 50 de căpriori în Ungaria. 5, 10, 15, asta e mărimea grupurilor pe care le vezi frecvent, când nu e vegetația (culturi agricole de regulă) suficient de mare cât să-i ascundă. Peste tot, de asemenea, se văd din mașină foișoare, observatoare. Pentru vânători. Care vânează căpriori, mistreți, cerbi. Pentru reglaj numeric, pentru a preveni sau diminua pagube în agricultură.

Să luăm de exemplu Ungaria, țara vecină și prietenă. O țară de oameni gospodari, cu tradiții, mândri de toate ale lor. Nu știu de primul ministru maghiar, dar vice prim ministrul lor e vânător. L-am văzut la târgul anual de vânătoare din Budapesta, acolo unde se mândresc în fața Europei cu realizările lor pe domeniul ăsta de activitate. În Ungaria vânătoarea este o activitate foarte băgată în seamă și contribuie cu câteva procente bune la PIB prin veniturile pe care le aduce. Separat de fermele de animale crescute și omorâte pentru burțile noastre de ipocriți. Au realizat că printre prezența omului peste tot pe pământul ăsta și activitățile lui subterane, supraterane și aeriene, ca să poți păstra intactă biodiversitatea, trebuie o abordare diferită: abordarea asta se cheamă cultura vânatului.

Principiul e foarte simplu: animalele astea ne aparțin tuturor. Adică aparțin statului. Ca să avem grijă de ele, cel mai ușor e să găsim o metodă de autofinanțare, folosind microbul ăsta, cu care se nasc unii în sânge, al vânătorii. Regulile sunt următoarele: se dau în grijă unor asociații de vânători sau statului terenurile de vânătoare, contra unei chirii anuale către stat. Sunt implicate aici școală, examene, acte, permis de armă, cote de recoltă, sistem de punctaj la trofee, listă de prețuri. Vreți să pușcați căpriori ? Ok, va trebui întâi să faceți tot ce trebuie ca să aveți de unde. Cu cât mai mulți, cu atât mai mulți disponibili la pușcat. Pe bani. Plătiți atâta anual la buget, iar vânătoarea o faceți după regulilea astea.

Care ar fi avantajele ? Mergând pe această idee, Ungaria colcăie de zeci de ani de animale și păsări sălbatice. Vânătorii pușcă până se satură. Se pușcă exemplare mascule, trecute de o anumită vârstă, se protejează tineretul și femelele, sunt reguli clare și chiar se respectă. Nimeni nu pușcă aiurea pentru cârnați, doar braconierii, iar ăia nu sunt vânători, sunt niște ticăloși. Trofeele sunt măsura cea mai bună a modului de gospodărire a unui teren. Cu cât au mai multe puncte (există un sistem foarte riguros de medaliere a celor valoroase), cu atât oamenii ăia sunt mai mândri de munca lor. Munca lor înseamnă patrule, observații, combatere răpitoare, menținere echilibru numeric, menținere sănătate corespunzătoare, producere și administrare de furaje care să completeze oferta locului. Trebuie mașini, echipamente, camere frigorifice. Costă mulți bani toată activitatea asta și produce mulți bani. Se dezvoltă industrii intregi, branduri specifice, la care se adaugă pensiuni gata să primească vânători, vin oameni bogați, prinți din afară la trofee mari, pușcă, stau la un pahar, la o poveste, le place zona, decid că vor să facă o investiție în zonă, vor să deschidă o filială acolo, se întorc acasă și povestesc despre cât de faini sunt oamenii locului, ce frumoasă e zona, ce fain a fost în țara aia. Mulți bani, multe locuri de muncă, biodiversitate cât încape, echilibru agro-silvo-cinegetic și, nu în ultimul rând, mâncare bio pentru noi.

Carnea de vânat e bio, nu din aia din fermă, plină de hormoni. Preparate, concursuri culinare, totul făcând parte dintr-un cerc funcțional, unde toată lumea e mulțumită.

Ipocriții vor spune despre glonțul nemilos.

Eu întreb câtă lume știe despre condițiile în care cresc vacile, oile, porcii, păsările în fermele care ne aduc carne lapte brânză ouă în supermarket, despre cum sunt sacrificate.

Cine e ipocritul ? Suntem o specie de carnivori. Unde e respectul mai mare ?

Și încă ceva. Se vorbește despre trofee ca despre ceva rău, contagios. Vânătoare de trofee ! Vai, oribil, ce ticăloșie, etc. ! Dragilor, trofeu are orice animal sălbatic. La unele specii la mascul, la altele la ambele sexe. Toate se punctează după metode internașional stabilite și acceptate, există un sistem de medaliere, unele sunt, altele nu sunt medaliabile. La urs e medalie de aur de la 300 de puncte în sus.

Sună cât de cât logic ce zic ?

Oricum, asta e concluzia la care au ajuns inclusiv cele mai sărace țări africane, pentru a putea lupta împotriva braconajului și comerțului militarizat cu trofee valoroase, lucruri care se întâmplă oricum, indiferent ce cred sau vor să creadă unii. Jertfim niște trofee pe bani mulți, nu pe degeaba, avem cu ce lupta pentru stoparea braconajului, care ne face doar pagubă, avem cu ce îngriji animalele existente. Adică avem bani pentru toate, fără să cerem donații, pomeni de la Uniunea Europeană sau de la buget, pentru garduri electrice, salarii, logistică, furaje, plata daunelor produse agriculturii, etc. Accidentele care implică oameni se reduc numeric spre zero.

Toată lumea practică felul ăsta de management cinegetic. 95% muncă în folosul faunei sălbatice și al biodiversității și 5% tras cu arma, ținând sub control, legal, „boala” cu care unii se nasc oricum și pe care biologii și alții, cu pretenții de inventatori recenți ai iubirii față de natură, o urăsc și ar vrea s-o vadă exterminată, odată cu cei care suferă de ea, odată cu tradițiile cinegetice care brusc sunt „medievale”, crude, nepotrivite cu mileniul în care ne trăim jalnicele vieți de burice ale pământului care ne credem. 

Revenim în România, unde românul are în glandă foamea aia ancestrală, de a mânca tot ce vede. Sunt mulți așa ziși vânători care fac impresie proastă, e adevărat. Dar la fel de adevărat este că în ultimii 20 de ani porniserăm și noi pe drumul ăla despre care tocmai am povestit, exclusiv datorită vânătorilor. Sunt zone unde poți vedea și în România căpriori și iepuri pe câmp, din mersul mașinii, unde te asurzește boncănitul cerbilor în perioada de împerechere.

Pe urmă au apărut ONG-uri „bine intenționate”, cu fonduri europene atrase pe proiecte pompoase, au găsit lacune în legislația noastră și le-au exploatat la maxim. În defavoarea românilor, a faunei sălbatice românești, a bugetului și PIB-ului României.

Un vânător lasă în țara unde merge în excursie de cel puțin 3 ori mai mulți bani decât un turist obișnuit.  La noi la ce să vină ? La huiduieli, priviri crucișe, servicii proaste ? Să dea și bani pentru asta ?

Una dintre întrebări a fost despre bani: cât s-a încasat și cine a încasat pentru acel urs. Indiferent de ce sumă s-a declarat, că e mult sau puțin, e vorba despre bani care intră în țară, din exploatarea unei resurse naturale regenerabile. Atâta timp cât au venit bani și au intrat în țară, ei vor fi folosiți pentru fondul de vânătoare respectiv. De ce să ardem trofeul ? Păi nu eram mândri că Arthur era regele urșilor din Europa ? Cum dovedim asta după ce am ars trofeul ? Din povești cu Bambi ?

Ne lăudăm cu averi pe care alții nu le au, dar pe care nu le punem în valoare. Păi dacă nu le punem în valoare, le irosim, ce averi mai sunt alea ? Că poezii nu mai citește românul.

Nu știe nimeni ce beneficii aduceau României mult blamatele vânători de mistreți din țarcul lui Țiriac de la Balc. Unde veneau bogătații Europei și unde, la un coniac după vânătoare se puneau la cale investiții, extinderi de capital, etc. La fel de ipocriți românii și referitor la țarcul de la Balc, un alt fel de fermă de proci, cu un alt mod de sacrificare a acestora pentru fripturi, mai omenos după părerea mea decât la abator, cu beneficii mult mai mari pentru țara asta inconștientă. 

Nimeni nu spune că plecarea armatei roșii din România spre sfârșitul anilor 50 a fost grăbită în urma unei vânători de urs la Bistrița, cu Hrușciov. E și ăsta unul dintre beneficiile vânătorii, greu de înțeles pentru mentalitatea modernă a unui hipster.

Vede cineva cât de fraieri suntem ? Sau deja vorbesc singur de multă vreme ?

2. Nu ne vindem țara

Toată lumea a sărit la interval cu sloganul ăsta de oameni sărăcuți la minte: nu ne vindem țara !Atât cu ocazia poveștii cu Arthur, cât și cu alte ocazii.

Întrebarea mea e următoarea: Petrom al cui e ? Rafinăriile ? Băncile ? Bărăganul al cui e ? Oțelul ? Aurul ? Produsele lactate ? Construcțiile de mașini ? Cine știe câte altele. Câtă materie cenușie de cea mai bună calitate a plecat din România, căutând o viață mai bună ? Aia e mai valoroasă ca aurul. 

Nu ne vindem țara ?

Nu suntem în stare să refacem de 30 de ani nici una dintre stațiunile montane de renume, de la Herculane și până la Lacu Roșu. Despre ce vorbim ? Toate cele luate de unguri în grijă funcționează. La standarde ridicate chiar. 

Noi avem Poiana Brașov, unul dintre cele mai scumpe și fițoase și aglomerate resorturi din Europa. În rest ? Aglomerația și țigănia de pe valea Prahovei ?

Nu ne vindem țara ?

Avem pădurile și fauna încă sub controlul nostru. Deja din pădurile retrocedate după 90, adică jumătate din suprafața împădurită a României, se vând suprafețe consistente către companii străine sau către cetățeni străini. Păi dacă noi nu știm decât să scuipăm coji de semințe peste tot și toate ?

Oricine se pricepe puțin la cinegetică sau silvicultură știe că ce avem acum e munca unor generații de silvicultori. Experții de oriunde din afară apreciază frumusețea și caliatatea pădurilor românești, precum și bogăția faunistică și calitatea trofeelor (recorduri mondiale și trofee în top 10 la orice specie). Asta arată calitatea muncii depuse de cei care de câțiva ani încoace sunt tăvăliți prin noroi drept dușmanii societății.

Acuma vânătoarea e aproape închisă în România, tradițiile legate de ea și banii pe care îi poate aduce sunt propuse a fi date pe foc, așa cum făceau naziștii cu cărțile care nu le conveneau. Țările vecine jubilează, nu le mai facem concurență, toți banii ăia se duc la ei. Ungaria face minim 50 de milioane de euro anual din vânătoare, în timp ce noi făceam sub zece în vremurile noastre bune. Iar ei nu au urși sau capre negre și țara lor e de trei ori mai mică decât România. Se deschide drum spre distrugerea Romsilva și administrarea nu știu cum a pădurilor, de către nu știu cine, altcineva, că silvicultorii sunt hoți. Până și naționaliștii au picat în plasa poveștii ONG-urilor. Urșii, apropo, sunt în grija jandarmilor care, săracii, ar trebui să aibă unități specializate, cu toate dotările și protocoalele de rigoare, care să știe cum să intervină în situațiile urșilor problemă. N-au. La cine se apelează de fiecare dată ? La vânători, la silvicultori, la câte un medic veterinar pasionat și priceput și curajos care colaborează cu vânătorii.

Urșii, și cu asta închei, după ce descoperă o sursă de hrană cum sunt fraierii inconștienți care le pun mâncare sau chiar le dau din mână pentru un selfie idiot, verifică periodic zona respectivă, în speranța că mai găsesc ceva de mâncare, la fel de ușor. Locul respectiv e introdus în traseul lor zilnic. După ce devin problemă, situația se raportează oficialităților. Sau nu. În cazul al doilea, oamenii găsesc de multe ori de cuviință să rezolve singuri problema. Un laț, un pic de otravă, și gata. Ursul nu mai vine. ONG-istul spune: vezi, ticălosule de vânător, că nu mai vine ? Voiai să-l împuști, pe bani, blablabla. Noi suntem cei care l-am salvat...

Mai bine așa, nu ? Omorât oricum, dar pe degeaba.

Oameni buni: vânătoarea sub control aducea României, în medie, 10000 de euro pe trofeu de urs. Populația era ținută sub control, nu a fost nici o clipă în pericol de dispariție specia, nu erau atâtea accidente, pierderi de vieți omenești, pagube, situații urâte, iar banii ăia ajungeau în circuit.

Așa ne-am bătut și ne batem joc de o grămadă de resurse.

Așa ne amăgim și cu ariile protejate, că vor salva pădurile de la extincție.

Defrișare înseamnă îndepărtarea vegetației de pe o suprafață de teren pentru a da acest teren agriculturii sau pentru construcții diverse. Pentru asta se iau niște aprobări înainte. Deci termenul de defrișare ilegală bate spre pleonasm, dar nimeni nu vrea să vadă, sună bine, stârnește emoții puternice. Codul silvic spune că păstrarea integrității fondului forestier este principala grijă a silvicultorilor, orice fel de încălcare a aceste prevederi înseamnă dosar penal pentru cine se face vinovat și reîmpădurirea terenului respectiv. Nu riscă nimeni din astea, sau dacă e nebun să facă așa ceva nu ține mult, se descoperă și se pedepsește orice astfel de situație.

Arthur, în naivitatea națională de la noi, ca să nu spun prostie, devine sinonim cu ideea de defrișare ilegală, adică un nou nonsens, o nouă aberație fără seamăn. Ne merităm, din păcate, statutul. Suntem fraieri.

Oricine poate să-și facă o casă frumoasă, e om gospodar. Dacă e silvicultor e hoț, dat cu mafia lemnului. Oricine poate avea o mașină bună,  dar dacă e silvicultor e hoț. Etc. 

E corect oare ?

Am fost indolenți și dezordonați de când ne știm. România, dacă e dezbrăcată de evoluția tehnologică din ultimii 200 de ani, nu diferă mult de cea descrisă de cronicarii români pe la începutul secolului 19, sau de către Eminescu în publicistica lui pe care n-o citește nimeni, sau de Caragiale. Impresia aia că nu ne știm a conduce singuri probabil că e și ea în genele noastre. Privim de jos în sus, apoi întoarcem colții rânjiți spre semeni, să nu ne ia osul aruncat de dincolo de gard.

Ziceam ceva despre „fraieri” ? Se simte cineva ? Sigur nu ne vindem țara ? Se vinde singură, sub ochii noștri nerealiști, pentru simplul motiv că nu știm și nu vrem să învățăm să punem în valoare toate bogățiile cu care am fost dăruiți.

De ce vor muri ciutele și cerbii și cui îi pasă despre asta

 Povestea e scurtă. Prea scurtă. Și mă tem că fără happy end. Adică fără ”au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”, pentru cei care nu știu boabă engleză. Măcar românește să nu uităm.

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici măcar n-ar avea ce se povesti. A fost un an, 2018, care avea o vară. Vara părea ca toate verile (vara are plural oare ? că văd că autocorrectul mă autocorectează) din ultimii ani, amenințați de încălzirea globală. Adică nici prea prea, nici foarte foarte. 

Deodată pesta porcină africană a pătruns în România în stil clasic, războinic, și pe la Oradea, și pe la Tulcea. Statul român s-a autosesizat și aliniat directivelor europene de multă vreme în acest sens, înainte de 2010, iar în 2016 a scos un HG care spune ce și cum în situația în care apare boala asta.

Pesta porcină africană este pentru porci un fel de Ebola, sau mai rău. Covid e mic copil. Mortalitățile sunt de 99%, cel puțin până unii capătă eventual niște imunitate după ceva ani.

Planul de luptă prevede măcelărirea mistreților care suflă acolo unde e depistată boala. Despre porcii domestici am văzut că deciziile deferă de la caz la caz, de la județ la județ.

Așa că am analizat cu toții efectivele și s-au aprobat cote de recoltă, adică de împușcare prin metode legale de vânătoare, în așa fel încât în cel mai scurt timp să se ajungă la o densitate scăzută de mistreți, de maxim 0,5 exemplare la fiecare kilometru pătrat de habitat (munți, dealuri și câmpii, păduri, culturi agricole, pârloage, mlaștini stufuri, etc.). 

Se nimerește că în ultimii cel puțin trei ani arboretele de fag din zona de munte n-au fructificat, adică n-au produs jir, hrana preferată a tuturor sălbăticiunilor. Așa că o parte dintre mistreții din zona de munte au plecat ca de obicei la porumb, după ce a dat în lapte această plantă miraculoasă și care se cultivă pe suprafețe mari de tot în România, de la munte mai în vale. 

Bucuria celor care au terenuri de vânătoare mai la vale, amărăciunea celor de la munte.

Au trecut doi ani de hăituială pe specia asta, să salvăm carnea de porc de pe piață și economia de profil, nu ? Românul mănâncă porc, a picat bine și mai multă carne de mistreț pe piață, treburi bune, pentru unii.

Efectivele au scăzut semnificativ, cel puțin la munte. Anul trecut, 2020, a fost unul de fructificație abundentă la fag în toată Europa, inșallah. Așa că speranța celor care se ocupă de management cinegetic în formă continuată a fost că începând cu căderea jirului, măcar de prin luna octombrie încolo, vor reveni la munte mistreții plecați de la munte de ceva vreme și nereveniți. Speranțele s-au năruit prin noiembrie, când s-a constatat că nu e așa, ori nu mai sunt prea mulți nici în vale, ori bătrânii au cam fost pușcați, iar cei tineri n-au mai știut cărările spre înapoi.

Ticăloșia situației este că s-a cerut să se omoare cu precădere scroafele, tocmai pentru a reduce efectivele, ceea ce a stârnit revolta celor care știu cu adevărat ce e aia vânătoare, etică, tradiție, respect.

Trecem peste asta, m-am săturat de dat lecții de management cinegetic degeaba, oricum cei care nu știu nu au de gând să se documenteze și trăiesc cu impresia că cine are o armă în mână e braconier. 

Ca să completez cu ultimul detaliu, statisticile spun că mistrețul constituie cam 65-70% din hrana lupului. Românul iubește atât de tare lupul și alte carnivore încât aleșii lui au decis că tradițiile vânătorești sunt perimate pe acest colț de rai și și-au asumat oficial protecția totală a speciilor de carnivore în Carpați, în condițiile în care în toate țările Europei se practică vânătoarea controlată.

Începând din octombrie, noi, ăștia ”însetați de sânge, cu puța mică șAi alte frustrări” din managementul cinegetic al patriei am început să constatăm mortalități sporite în rândul efectivelor de căprior și cerb. Atât ciute și viței cât și cerbi maturi, în putere. Lupii, tot mai mulți și mai grași și mai puțin temători de om atacă orice văd și pun jos, nu mai sunt doar ”sanitarii pădurii”, natura care este, autoreglaj, blablabla, bleah.

Rezumat: mistrețul, veriga cea mai importantă în lanțul trofic din zona de munte, cu toată puterea lui cea mare de regenerare, e pe cale de dispariție temporară în multe regiuni din Carpați la ora asta. Mai vezi câte o familie pe ici pe colo, câte un vier solitar. Unde sunt focare active de pestă porcină africană poate mai e de găsit și câte unul mort, accidental, dacă nu l-au mâncat lupii deja. 

Tragedia stă să urmeze, deja a început. Bănuiesc un mic dezastru ecologic în doi-trei ani. Vom rămâne cu urșii. Lupii vor pleca și ei când nu vor mai avea ce mânca.

Situația tentează gestionarii de fonduri cinegetice care bagă bani acolo ca să aibă animale multe și acuma nu mai au decât carnivore să braconeze lupii, în lipsă de alte soluții, în timp ce națiunea doarme fericită că sunt ocrotiți prin lege. Legea ar trebui să fie dreaptă și să ofere variante de compensare pentru orice fel de pierdere.

E un scenariu negru care pare puțin plauzibil. Poate că da. Sau poate că nu.

Vom vedea în curând.

Întrebarea mea retorică, nevinovată, îngrijorată e mai lungă, nu e o propoziție simplă, e un șir de întrebări: 

România renunță voluntar și inconștient la statutul de cea mai bogată și completă și faimoasă biodiversitate din Europa, pentru niște friptură de porc, în condițiile în care boala asta nu face rău omului, iar măsurile de biosecuritate depind de om în mare mare parte ? 

Combinatele de porci nu au oricum măsuri de biosecuritate atât de stricte încât bietul mistreț, arătat cu degetul drept unicul vinovat de răspândire a virusului, nu are cum să ajungă să-l împrăștie acolo, sub nici o formă ?

O fi adevărat ce se aude dinspre Europa, și anume că în focarele declarate nu se mai vânează nimic, doar la noi trebuie continuată exterminarea mistrețului ?

Unde sunt ONG-urile alea care salvează planeta ? Sau nu se dau bani mulți, fonduri europene pentru a studia ”aberațiile” pe care le-am debitat eu în scurta mea poveste ?

Întreb și eu, nu dau cu parul, că mi se pare că nu pasă nimănui de aspectele astea. 

O mică aberație 2021 (Nu, nu ! Nu odisee spațială !)

Întrucât și având în vedere faptul că doamna/tovarășa profesoară de română mi-a atras atenția în vremea copilăriei că nici o compunere nu are voie să înceapă cu ”întrucât” sau ”având în vedere”, voi evita să aberez aici, pe acest blog de valoare absolut absentă, după atâta timp de liniște artistică, începând în felul ăsta. Deși pălincă de calitatea asta nu se găsește decât cu mari eforturi, bătând la fund orice băutură cu pretenții asemănătoare, iar Katie Melua îmi cântă ce știe ea mai bine cu ditamai orchestra filarmonică din Stuttgart, mintea mea e la fel de goală, în ciuda neuronilor care au învățat să înoate prin alcool și nu se lasă doborâți, incapabilă să emită o poveste demnă de dorința mea de celebritate întru posteritate. 

Prin urmare, povestea insipidă este despre viitor, după cum urmează (ca să parafrazez formularea standard specifică oricărui proces verbal care se respectă):

Marcând depășirea acestui ”minunat” douăzeci douăzeci purtător de viruși de tot felul, pălinca de pere de la Zalău de care mă ocup acuma pune bazele abordării lui douăzeci douășunu, care abordare va fi, în baza optimismului inevitabil aferent (și inerent chiar) aplatizării tensiunii arteriale, una optimistă 100%.

Abia aștept vaccinul, cu toate angaralele pe care se spune că le cară cu el. Variante:

Dacă vine cu 5G e ok, poate mă bagă și pe mine cineva în seamă după aia, că tot trag semnale de alarmă dpdv profesional, pierdute și nebăgate în seamă, despre managementul cinegetic defectuos care se practică la noi. Dacă luăm în calcul faptul că în zona unde mă desfășor sunt vânturi (nu pârțuri) frecvente și puternice, atunci probabil că e din cauza mea, și poate că e mai bine, pentru că se știe că dacă vorbești sau te piși contra vântului se cheamă că îți faci probleme singur.

Dacă vine cu efecte secundare, nu mi-e frică, pentru că la ce povești au trăit unii dintre prietenii mei care au făcut cunoștință cu cadoul liliacului din Wuhan, oameni care chiar au văzut moartea cu ochii, și morți pe paturile de spital alăturate care s-au mai odihnit acolo o vreme din lipsă de locuri la morgă sau din tot felul de alte motive organizatorice, sunt sigur că aceste mult trâmbițate efecte secundare se ofilesc instantaneu, prin comparație. Nici nu vreau să-mi imaginez cum poate fi să ți se blocheze plămânii în proporție de peste 70% și să aiurezi noaptea încercând să expectorezi ”gelul” care ți s-a blocat acolo, bucuros dacă ”se rupe tusea”, insensibil la durerea pe care o provoacă această rupere. În timp ce turme de imbecili protestează pentru că așa consideră ei, că sunt lipsiți de libertate pentru că li se cere să respire printr-o mască pentru a reduce riscul eventual de a îmbolnăvi pe unii mai puțin norocoși, cu Dumnezeu știe ce consecințe.

Dacă vine fără nici un efect vizibil sau invizibil, atunci pot să-mi îmbrățișez părinții, pot să mă duc și eu la ziua unui prieten, așa cum n-am avut curaj anul trecut, pot să merg la mare să mă pup cu ea (marea) și să bem o bere împreună, pot să fac o plimbare de câteva zile, sub numele de concediu, într-o țară civilizată. Lucruri simple.

Și dacă vaccinul ține șase luni și transformă boala într-o răceală simplă, după ce-i trece efectul îl fac din nou, chiar dacă îmbogățesc în felul ăsta pe Pfizer sau pe alții ca ei. Mă doare în cwr de bogăția lor, atâta timp cât pot să trăiesc normal alături de familie și prieteni și pot iubi și pot să mă bucur de oarece lucruri frumoase.

Dacă n-ar fi ei, ar fi alții. Iar viața mea e una singură. 

Dacă boala e o conspirație care e problema ? Ce pot face eu ? Să mă dau în spectacol, ca dacii ăia liberi nou apăruți în peisaj? Orice psiholog poate spune că tot ce reprezintă ei și comportamentul lor e din lipsă de iubire, de împlinire, că sunt oameni în suferință. Că ar putea să facă lucruri bune dacă chiar ar vrea. N-am timp pentru prostii din astea.

Să mă jertfesc pentru o apreciere de 3 minute la știri și numele trecut pe o plăcuță ? Nu sunt sigur că ar conta, că ar merita.

Dacă aș trăi o viață aventuroasă aș avea subiect pentru romane de succes(uri). Nefiind în postura respectivă, prefer să fac ceva care chiar să conteze, măcar în bucățica mea.

Katie tocmai face un cover incredibil după Janis Joplin. 

Cine sunt eu să am pretenția că aș putea să fac măcar un cover reușit în viața asta ?

Dintre a avea ambiția prostească să se cheme nu știu ce stradă sau stadion cu numele meu, și a-mi vedea lungul nasului, nu știu de ce, dar prefer varianta a doua. 

Nasul meu nu e lung și gata. Punct. 

Măsurătoarea oricum e în mâna unora care sunt autorizați să facă măsurători. 

Happy 2021 !