Vânătoarea de răspunsuri

Apa lacului stă liniștită, tolănită sub bărcile din port. O trupă de păstrăvi numai ce i s-au băgat pe sub piele. Cerul stă și el, un pic pe-o parte. Lasă soarele să-mpacheteze totul în lumină orbitoare. Numai vara e vinovată. Orele de agitație stau pregătite, înghesuite-n toate ceasurile. Încă e devreme, timpul nu le aparține, e tot vremea orelor somnoroase. Nenumăratele nevăzute ațe mânuite cine știe de unde manipulează oamenii în ritualurile obișnuite ale dimineții.

Roțile s-au oprit regulamentar, ca la stop, și tălpile mele lasă pedalele să respire, mecanismele să se relaxeze. Din locul ăsta se pot aduna într-o unică ramă munții, norii, razele, apa, orașul și lebedele.

Protestele aerului neatins de noxe pe ziua de azi sunt îndreptățite, țigara mea e inamicul public numărul unu pentru oxigenul care zburdă liber împrejur. Am însă doi plămâni care nu protestează, îmbăiați în proporții egale în fum de țigară și aer de pădure matinal.

Am venit să caut aici adevărul, răspunsurile. Somnul, echilibrul meu interior au plecat și ele pe undeva, au și ele nevoie de liniște. 

Casa, grădina, biroul, trecutul, mi-s sătule de scotociri inutile. Nu-s și nu-s. Zilele și sutele de kilometri înghițite de mașină și de prezentul meu continuu le-am irosit degeaba. Nici circumvoluțiunile scotocite una câte una, nici adâncurile sufletului nu le ascund. 

Se spune că se găsesc în vin. Că se mai ascund și-n sticle vechi de pălincă, uneori. Uneori chiar am sentimentul că le găsesc. Nu durează însă. În final tot aia-i: se pare că pur și simplu nu pot suporta ochii deschiși, limpezi. Cum mă trezesc din somn dispar, se ascund undeva. Bine de tot.

Mi-a trecut prin minte într-o zi că pădurea e un ascunziș bun. Înțelept, documentat și intuitiv cum sunt, am ajuns la concluzia că-s pe undeva pe acolo, prin mijlocul biodiversității. Așa că, logic, trebuie să vină din când în când la apă, nimic nu poate trăi fără să bea, Nici măcar adevărul. Nici măcar răspunsurile,

Stau ascuns pe malul lacului, sub pădure, ascuns bine, cred eu, și le pândesc să vină să-și treacă setea.

Dacă le-oi vedea, și-or vrea să stea de vorbă cu mine, habar n-am ce le-aș putea spune. Că e vina mea ? Oricum știu că e vina mea. Că aș putea face lucrurile altfel ? Știu și asta. Că mă pot schimba ? Răspunsul meu cu obiecțiuni este că da, mă pot, dar atunci nu ar fi ca și cum aș trișa ?

Trebuie totuși să le găsesc, să le vorbesc. Nu pot merge mai departe, la nesfârșit, cu treburile neterminate, neclarificate, mințite și nerăspunse.

...

Începe poluarea fonică. S-a făcut de ore zbânțuite, cu secunde și minute scăpate de sub control. Natura se zgribulește în fața motoarelor, scuipată în obraz de eșapamente, zgâriată de decibeli direct pe timpan, calcată de roțile traficului, boțită de orele de vârf. Mergem cu toții, iremediabil, spre colaps, ne prefacem că nu ne vede.

N-au venit în dimineața asta...

O să încerc și pe seară. Hunting is hunting.

...

Plouă. Cu fulgi. Cu secunde. Cu riduri. Cu slăbiciuni. Cu anotimpuri. Cu răni vindecate. Cu visări cu ochii deschiși. Cu speranțe și așteptări având buzunarele pline de decepții.

Bucuria, am auzit eu, e în lucrurile mărunte. Hai să căutăm din alea, printre timp, poate dăm și peste niște răspunsuri, peste niște adevăr.

Implozie

Într-o zi am implodat.

A fost așa, fără un început și fără un sfârșit clar definite.

Probabil că mergeam undeva, la volan, ascultându-mi muzicile mele perfecte. Sau vorbeam la telefon una dintre convorbirile alea despre care credem că sunt absolut necesare pentru ca lumea să nu se prăbușească. Cum ar fi că vulpile se vaccinează contra turbării, prin metode ingenioase, iar la fix patrușcinci de zile după eveniment începe campania de recoltare selectivă a unora dintre ele, cadavre fericite care vor vedea interiorul unui laborator, contribuind după teste aprofundate la concluzia că fără noi lumea civilizată ar dispărea clefăită  și scuipată de virusul turbării. Sau transpiram a nu știu câta oară realizând că nu am întocmit în termen documentul constatator, pasibil de o amendă copleșitoare pentru că nu am exprimat lumii satisfacția încheierii unei colaborări fructuoase cu cine știe ce furnizor de produse sau servicii, în condițiile aseptice ale legii achizițiilor publice și în format electronic, desigur.

Felul meu de a fi nu-mi permite să fiu dual, chiar dacă în mod ironic sunt născut în zodia gemenilor, cei care se lupta pentru supremație, câte doi într-un singur suflet. Ori mă jertfesc pe altarul patriei, ori pe cel al familiei. Bineînțeles, setările mele din fabrică au fost promise datoriei, lăsându-mi în umbră sufletul. Într-o umbră din aia deasă, de nevăzut, exact ca fața pe care luna o ascunde de noi în nopțile senine cu maree agresivă.

Nu mă gândeam deci, prea des, nici la marea mea iubire, nici la bucuriile sufletului și minții, egoist așa cum mă știu, cum am fost todeauna și cum am fost descris de câte ori am dat prilejul creatorilor de descrieri să se exprime.

Bum ! Și s-a întâmplat.

Nu părea nimic schimbat. Secunda următoare, și cele care au urmat după, au trecut și trec și în ziua de azi ca bezmeticele, pierzându-se în direcția unui orizont pe care credem că-l vedem, către care credem că ne-ndreptăm. Lumea exista. Lucrurile se întâmplau și se întâmplă.

Numai moleculele mi-erau oarecum întoarse pe dos, ca o grămadă de stomacuri mici de tot, în încercarea de a digera ciorbă de burtă în exces, pe fond de stres maxim.

Sentimentele mele au avut, cu trecerea anilor, diverse tresăriri, cu pretenție de trăiri. Printre timp, simțeau de multe ori nevoia de a fi împinse din spate pentru a se putea observa că există. Acuma, după implozie, s-au rătăcit cu totul în noul tip de mișcare browniană care sunt în ultima vreme. Nu mi-au crescut obloane, văd lumea înconjurătoare căutându-și rostul, asist neschimbat la mersul neîntrerupt, încăpățânat al lucrurilor. N-am făcut daune colaterale. Am căzut doar spre interiorul propriilor tălpi, într-un nor de praf înghesuit între contururile mele, care nu se mai împrăștie. Nu adie nici un vânt de primăvară, mi s-au rătăcit scările, iar pereții, deși transparenți pe alocuri, sunt imposibil de abrupți. Alunec pe dinăuntru, încercând să cațăr bucăți din mine către habar n-am ce.

Totdeauna am fost cam leneș, dar e bine după implozie, e relativ ușor, nu e mult de dereticat în urmă. Și-așa s-au rătăcit sculele, îndemânările, motivele. Cum, cu ce, și de ce ?

Este foarte probabil ca inițiativele mele, puținele, să aibă nevoie de ajutor. Este foarte clar că s-au ascuns undeva, bine de tot. Le înțeleg, trebuie să se dumirească și ele în legătură cu justețea agitației atâtor așteptări. Le-am dat pauza mare și nu-i sun încă sfârșitul pentru recuperarea lor. Să mă convingă despre rostul pe care cred ele însele că-l au în lumea asta care alege zilnic să stea cu fundul spre soare, în loc să iasă și să-i râdă cu toată gura, fața, ființa ei de lume. De dimineață până seara, așa cum își tot răcește gura degeaba mama ei, natura.

Mâinile mele transparente își caută locul și rămân pierdute undeva, între noiembrie și vânturi turbate. Mințile s-au amestecat cu frunzele nucului, firele de iarbă uscată și așchiile care sar zilnic din lemnele despicate cu toporul sau barosul, după cum li-i fibra. S-au ascuns bine, și-au dat sinapsele la secret. Ciolanele au momente de deja-vú, inițiative sportive, amintiri din copilărie.

M-am amestecat cu grădina, cu fumul, cu vijeliile, într-un fel de echilibru absolut nou, dacă am analiza din punct de vedere termodinamic. Nu ne complicăm, lăsăm așa, e bine. Am inventat cu ocazia evenimentului o gravitație proprie, mă proptesc, apuc pământul de un fir de iarbă și pământul e noul meu zmeu pe care-l ridic în vânt cu totul, îl las să creadă că deține definiția echilibrului, că încă mai ascunde mistere. Sunt ghicitoarea care știe deja viitorul, iar el e palma mea cea nouă, cea descifrată deja în amănunt și fumată.

Mă uit în oglindă dimineața. Nu se vede deloc. Nu mi se vede.

Probabil că e bine așa.

Singurătate

Singurătatea e un experiment. Face să dispară unele lucruri, face să se întâmple altele.

Înmulțește balaurii din cap. E un alt fel de Alzheimer, aduce la suprafață amintirile colbuite și prăfuiește zilele proaspete, care trec. En gros. Calupuri. Cu maximă viteză.

Produce revelații dese. Oferă timp de analiză, descăpăcește fagurii minții, ce păreau îngropați pentru totdeauna, scoate la iveală și mierea bună, și pe cea expirată din adâncurile memoriei.

Am răsfoit poze vechi. Toate pozele din arhivă. Am revăzut momente și locuri peste care se pusese praful uitării, straturi straturi. Timpul și colesterolul au multe în comun. Dacă nu le controlezi, se pun contra mersului firesc al vieții, reduc secțiunile, înfundă bunătate de artere, fac viața inimii mai greu de îndurat decât e deja.

Învelișul și dedesubturile se schimbă. Situațiile prin care trecem, evenimentele, stările, etc., sunt cuțite, cu diverse forme și nenumărate grade de ascuțire. Cioplesc din noi ca mâna unui sculptor, mai mult sau mai puțin talentat, pe dinafară și, mai grav, pe dinlăuntru. Ne trezim că, deși în oglindă vedem zi de zi același lucru, și credem că  suntem imuni la eroziunea de orice fel, de fapt suntem tot felul de stadii intermediare între perfecțiunea începutului și șansa unui sfârșit onorabil.

Suntem sclavi, într-un fel sau altul. Ne prefacem că avem ultimul cuvânt, inventăm petreceri, uichenduri de neuitat, ne bucurăm după puteri de multa sau puțina atenție pe care o primim, ne zbatem să producem valută (materială sau emoțională) ca să oferim la rândul nostru cât ne lasă inima să oferim.

Rămâne de fiecare dată gustul dulce al unei îmbrățișări, bucuria unei cravate aranjate de o mână caldă și sărutul de lângă cina primitoare a întoarcerii acasă de zi cu zi, senzația de siguranță din dimineața de duminică, după beția eventuală cu prietenii adevărați, satisfacția reușitelor și bucuria din ochii copiilor, mândria din privirile părinților, atunci când reușești să le atingi standardele.

Singurătatea e cu două tăișuri. Poate stimula, dezmorțind cele nedezmorțite ani de zile, surprinzând inclusiv pe posesor.  Sau poate țese cocon, izolând restul lumii de dezorientarea care nu face cinste, face doar rău, ”decât că” unul de multe ori dulce, greu de dat la spate.

Prietenii zic: vino, nu te bălăci, viața e frumoasă, bagă mare, trăiește clipa, fii responsabil, nu dezamăgi, etc., după caz. Habar n-au, și nici vină n-au. Așa se vede la televizor, în cărți, etc. Trebuie să dai cu radiera, nu te-nduri, amintirile se-ngroapă singure, e o cruzime să mai vii și tu cu lopata. Trebuie să privești spre viitor, orizonturi optimiste, viața e scurtă ... Mi se pare corect, dar mi se pare o cruzime, dividiurile, hardurile computerelor, orice fel de memorie în ziua de azi, restricționată sau reîncărcabilă, păstrează și etalează înregistrări vechi, oricât de nouă și de bună e mătura.

Privim și mergem înainte, dar nu călcăm în picioare. Eu, unul, am tălpi foarte sensibile, am călcâie moi, mă feresc să calc în noroi, s-a inventat călcătura curată, nedureroasă, dezinfectată. Pe inima proprie și pe sufletele altora, cu duioșie, cu respect.

Vorba lui Cocoșilă: ” – Bă! Știți ce-am făcut io azi-noapte? Am făcut la țigări și m-am gândit. M-am gândit și am făcut la țigări. Bă, voi auziți? Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. Și iar am băut la tutun, până m-a luat dracu’. Și am adormit.– Și… la ce te-ai gândit, mă, Cocoșilă?
– Bă, nu vă spun, că sunteți proști și nu știți să vă țineți gura.”

Singurătatea este un experiment interesant.

Nerecomandat minorilor.