Neclar

Mă repet. Şi ce ? Cu toţii ne repetăm la nesfârşit. Cu toţii vrem să inventăm adevărul, cu singura menţiune că se pare că ne-am născut destul de târziu, la vremea la care deja repetările s-au făcut în toate felurile şi nouă nu ne rămâne decât să repetăm repetările altora. Toate adevărurile spuse sau scrise au fost adică inventate, descoperite, demonstrate, adjudecate.

Mă bâlbâi. Şi ce ? Cu toţii ne bâlbâim, chiar dacă unii nu recunosc sau majoritatea nu realizează. Vrem să fim coerenţi, fluenţi, elocvenţi, ne străduim şi ne prefacem că suntem. Doar că locurile sunt ocupate de mult, chiar dacă numărul lor a tot fost suplimentat. Aşa că, părerea mea, e că bâlbâiala e noul trend. Perfecţiunea e ceva deja mult prea comun. Când te bâlbâi, nesigur şi poticnit, ai o şansă, mică, să mai faci pe unii să se uite în direcţia ta.

Mă fâstâcesc. Şi ce ? Cu toţii ne fâstâcim. De regulă se întâmplă când vine vorba să spunem marele nostru adevăr, să facem faţă marelui nostru moment, dacă ni se iveşte şansa. Unii reuşesc să depăşească starea, ignorând-o sau ascunzând-o. Alţii vomită din cauza intensităţii. Dar dacă nu reuşeşti să sari peste, câte puţin măcar, nu-ţi rămân decât frustrările. Iar astea produc otravă, şi otrava s-a demonstrat că nu e bună din nici o poziţie. Comunicarea poate rezolva problema.

Mă rătăcesc. Şi ce ? Cu toţii ne rătăcim, căutând fiecare ceva. Ne ducem spre ce dorim, uneori reuşim, de cele mai multe ori bâjbâim la nesfârşit, încercând să facem asta. Se pare că totuşi căutarea în sine e importantă, e tot ce contează, e tot ce ne ţine în viaţă. Deşi cred că e mai bine să-ţi pară rău că ai încercat decât să-ţi pară rău că n-ai încercat, rătăcirea pe traseu poate avea efecte mai bune decât dezamăgirea că speranţa a murit. Adrenalina şi detaliile la care nu suntem atenţi, alea care la prima vedere sunt obositoare şi enervante, alea fac deliciul. Atingerea ţelului dorit vine odată cu riscul blazării, obezităţii împodobită cu inele de Saturn, indiferenţei. Rătăcirea este noua căutare.

Mă bag în seamă. Şi ce ? Cu toţii ne băgăm în seamă. Adică încercăm să. Faptul că la majoritatea nu ne iese, sau, mai rău, iese într-un sens negativ, nu pare să aibă importanţă. Nevoia e prea mare. Nebagarea în seamă se cheamă clar ignorare, mai rău decât uitare, pentru că asta presupune măcar un sfert de oră de glorie. Şi ce suntem noi în ziua de azi, fără măcar cele cincisprezece minute de băgare în seamă din partea altora ? Varză.

Mă străduiesc. Şi ce ? Cu toţii ne străduim într-un fel sau altul, mai tare sau mai puţin tare, mai pe real sau mai pe imaginaţie. Aici se intercalează doar nuanţele numite egoism sau altruism. Unghiul e drept, sau nu, depinde de procente. Bună ar fi o combinaţie, care să ţină seama de riscul de a uita, de ideea de şapte ani de acasă.

Mă prăbuşesc. Şi ce ? Cu toţii ne prăbuşim, câteodată, mai mult sau mai puţin agresiv. Unii recunosc, alţii sunt cocoşi chiar şi în faţa oglinzii. Unii păţesc treaba asta doar prin simplul fapt că nu pot recunoaşte vria de dinainte în faţa propriului eu. Substanţele de tot felul care se văd acolo, jos, se pot neutraliza numai de cineva care iubeşte, iartă, observă, dăruieşte, susţine, rezistă, rabdă şi merită. Atunci se poate inversa orice prăbuşire.

Mă îngrozesc. Şi ce ? Cu toţii ne îngrozim, mai des decât recunoaştem, uneori zilnic, uneori ... Fiecare zi e o luptă, zicea un personaj de tristă amintire pentru mine. Dar se pare că provocarea, chiar dacă ne paralizează de frică, de multe ori, ne face să simţim că trăim, filozofii de noi. Acţiunea bate la fund orice frică. Chiar şi frica de mine.

Mă consolez. Şi ce ? Cu toţii ne consolăm şi în felul ăsta reuşim să mergem mai departe. Fiecare în felul lui, fiecare cu rănile sau bucuriile, sau rătăcirile, sau dezechilibrele, sau dorinţele, sau pragmatismul, sau certitunile proprii.

Mă echilibrez. Trebuie, cel puţin o dată pe zi. Măcar ridicându-mă dimineaţa din pat, pregătit de wrestlingul zilnic. Fără echilibru, viaţa e o vale adâncă, adâncă, adâncă. Nu ?

Mă repet.

Mă matolesc. Mă ce ?

Ce mă ?

Apucături

Într-o dimineaţă m-am trezit cu tentacule.

Încă înainte să sune ceasul visam că alerg spre o zână bună care venea cu braţele deschise spre bine, râzând, şi aveam aşa, o senzaţie că mă dezechilibrez în sprintul meu şi nu ştiam de ce. Când a sunat ceasul, umplându-mă de regrete că trebuie să mă smulg din vis fără să tragem o concluzie, ca oamenii, era să mă rostogolesc din pat. Am reuşit să fiu demn şi să ajung în baie, cum face omul dimineaţa. Cu faţa la oglindă şi, implicit, la chiuvetă, am dat să-mi spăl dinţii, ochii şi să-mi răcoresc tâmplele. Ceva nu era în regulă.

Am realizat – oglinda şi faptul că ochii mei se deshideau din ce în ce mai larg nu au permis să continue situaţia neclară – că semăn din anumite unghiuri cu un fel de sepie. Sincer, nu mi-a plăcut deloc. Am depăşit primul şoc şi am început să mă gândesc ce e de făcut.

În loc de două braţe aveam în total opt tentacule. Cu ventuze. Crescuseră parcă în locul mâinilor, câte patru din fiecare umăr. Am luat prima dată o cămaşă din dulap, dar nu am putut înghesuit chestiile câte patru în fiecare mânecă, aşa că, vară fiind, m-am mulţumit în final cu un tricou. Trebuia să merg la birou şi eram paralizat de groază. Chestiile fluturau câte patru pe fiecare parte, după ce evadau din mânecile tricoului.

Pe drum, conducând cu o uşurinţă care m-a mirat, mă gândeam ce explicaţii pot da celor care mă vor întreba. Am ajuns printre primii şi am intrat în birou fără să mă vadă cineva. Mi-am căutat de lucru. După vreo oră am fugit în teren. Mi-am pus o geacă pe umeri şi până la maşină nu s-a prins nimeni că arăt diferit. Cred.

M-am gândit să intru o fugă la spital, să stric acolo o întrebare. Bucuros de fisă, care-mi picase cu mare greu, am tras în parcare, mirat că gardianul de la poartă nu a insistat să mă oprească pentru taxare, şi m-am gândit că trebuie să fie ori o chestie de ortopedie, ori una de endocrinologie. Secţiile erau în clădiri diferite, aşa că prima în drum era ortopedia. Trecând pe lângă secţia de urgenţe care e în drum, am văzut, deodată, că nu sunt singurul. Vorba ceea: u r not alone ! Mai erau unii, cu halat sau pacienţi, cu tot felul de apendici în loc de mâini, mai mult sau mai puţin asemănători mie. Unii aveau opt, alţii şase, la alţii arătau ca nişte greble, la alţii ca nişte lopeţi. Cu înlocuitorii de mâini la vedere sau ascunşi în cămăşi cu tot felul de mâneci croite măiastru.

Am aşteptat deci până mi-a venit rândul pentru o consultaţie la urgenţe. N-am vrut să dau detalii celor de la recepţie, agitaţi şi amestecaţi între ei, şi din ăia şi din ăilalţi, şi am avut şansa să intru în cabinetul unui doctor cu mâini de om şi cu expresie inteligentă pe faţă, nu de tocilar şi pilos. Bâlbâit şi nesigur şi pleoştit şi nedumerit i-am cerut părerea. Nu părea deloc uimit să mă vadă echipat în felul ăsta şi după ce i-am dat nişte detalii, a oftat şi mi-a povestit următoarele: pe scurt, el e tânăr şi nu a prins fenomenul de la început, dar se pare că e vorba despre un virus, care găseşte foarte uşor drum spre un loc din creierul uman de unde sunt controlate orgoliile şi ambiţiile, uneori cu efecte amplificate de vocea de femeie. Şi încearcă de acolo, prima dată producând deformaţii de tipul ăsta, să modifice puţin percepţia omului asupra realităţii. Nu ţine de locul în care lucrezi. În funcţie de labilitatea, anturajul  şi problemele personale ale fiecăruia, există o perioadă în care omul decide în sinea lui dacă vrea mâinile cu care s-a născut sau are nevoie de mijloace de colectare mai serioase. Unii aleg să păstreze noile dotări. Ăştia ajung de nu se mai satură.

Alţii renunţă. Tratamentele de renunţare sunt mai degrabă naturiste şi nu durează mult. Cei virusaţi îi recunosc pe ceilalţi, cei neafectaţi sau vindecaţi nu mai văd nimic în neregulă, doar au uneori un sentiment nedefinit legat de asta.

...

Eu am o problemă cu somnul de noapte aşa că am luat tratamentul şi am scăpat. Povestea o ţin minte în amănunt, dar în jur nu reuşesc să disting cine e infectat şi cine nu. Tentaculele mi-ar fi plăcut pentru un singur motiv: să pot s-o cuprind mai bine pe iubita mea când vreau s-o îmbrăţişez. Vorba lupului din scutecele bunicuţei. Dar sunt sigur că ei nu i s-ar părea sexi senzaţia de amor cu un păianjen. Deşi mănuşile ei alea roşii noi din piele tare bine s-ar mai asorta la un Cayenne parcat în faţa unei case cu etaj la Dubrovnik. Doar că banii ăia se pot produce şi muncind cinstit şi dormind bine, pe bune, chiar dacă nu neapărat în ţara noastră cea frumoasă.

Rutină

Ninge frumos de tot. Seara asta a ratat Crăciunul cam cu 45 de zile, dar nu contează. Mi-aş lua nişte zile libere, să am timp să savurez evenimentul cum se cuvine. E iarnă în sfârşit, şi e păcat să nu băgăm de seamă, cine ştie, cu ăştia de la meteo numai surprize neplăcute în ultima vreme. Nu mai ştiu să spună decât ceaţă, vreme prea caldă pentru această perioadă a anului, etc. Riscul e mare ca mâine să anunţe cod galben de inundaţii pe undeva. Desigur însă, treburile sunt multe, chiar aglomerate, şi nu e momentul de zile libere.  

Dar în seara asta se poate savura. Ninge ca în poveştile cu crăiasa zăpezii, înaintea momentului în care dânsa începe să-şi arate colţii şi privirile de gheaţă. Zăpada se pune. Deja sunt mai bine de 20 de centimetri. Trebuie să zburlim ştergătoarele la maşină şi să tragem câte o lopată pe alee, să schiţăm viitoarele cărări. Să bagam nişte lemne la căldură, să nu stea zgribulite, să fie pregătite înaintea momentului în care vor fi de folos. Să lăsăm pisica în casă. Câinii tac şi visează cu ochii deschişi. Animalele pădurii stau tolănite prin tot felul de dosuri, să nu le ude, să nu le viscolească, şi nu mişcă până nu se opreşte fenomenul, Doamne fereşte. La teve vezi numai elemente de înaltă cultură, care te îndeamnă să insişti pe lângă copii să participe la eveniment, pentru binele lor ulterior: manelişti, cocalari, piţipoance, reporteri care pun tot felul de întrebări foarte inteligente şi la obiect, reality shouri absolut necesare, modă, lanţuri şi dinţi de aur, tatuaje, rimeluri, botoxuri şi silicoane la greu. Oameni de televiziune, emisiuni de audienţă, mesaje utile, replici profunde, great expectations for the children’s future, o nebunie.

Trece autogrederul pe uliţe, să facă pârtie. Vine şi retur. Agaţă, desigur, micii stâlpi care conturează şanţurile. Nu e prima dată şi nu va fi nici ultima. E vreme de plimbare, de amor, de citit la şemineu, de dormit înfofoliţi în scutece, de ascultat liniştea din vata de zahăr fără zahăr.

Dimineaţă vecinul iese la o gură de aer, cu lopata de lemn pe umăr. Şi-a scos din casă cu el şi faţa de după beţie, turtită rău de tot. Toţi îl cunoaştem, e băiat fain, numai nu se mai găseau la market fiare de călcat pentru faţă buhăită. Mai trece unul, care stă la câteva case mai încolo, teleghidat, şi aruncă un salut în zăpadă, către cine o vrea să-i răspundă. Al treilea iese în cârje de la casa de după, în drumul lui ritual spre crâşma unde-l aşteaptă rachiul de mic dejun. Are o problemă cu ambii genunchi, dar organele interne se comportă bine în continuare la arsuri de poşircă. Toate drumurile duc spre una mică, de regulă în loc de cafea.

Ne salutăm cu toţii, pe rând, în timp ce eu dau zăpada de pe maşina cu motorul pornit. Ninsoarea aproape şi-a pierdut curajul, se mai chinuie să arunce cu ultimele firimituri. Deschid porţile şi patru dulăi trec în fugă, cu limbile rânjite, ieşind prin gardul grădinii altui vecin şi cotind pe o ulicioară. S-au cam înmulţit, dar nu sunt chiar periculoşi, încă, nu ca pe câmpurile din jurul capitalei. Mă pornesc plin de energie spre slujbă.

În asfalt constat că roţile patinează puţin, aşa că merg cu grijă. Moldovenii mei gospodari, merg spre treburile lor pe carosabil, pietonează în urma lamelor de bărbierit drumuri, fără să se obosească să-şi cureţe zăpada de pe trotuarele care le vizitează faţadele moşiilor. Să vină ăia de la primărie. Mai sunt vreo doi care nu au răbdare să-şi încălzească maşinile în curte şi le scot pe şosea, ocupând diverse procente din banda de mers. Sunt nebun după momentele în care trebuie să frânez în fundul lor ca să treacă tirurile care vin exact atunci pe contrasens. Mai patinez, se mai blochează ABSurile, trebuie experienţă. Sunt experienţe frumoase pe ansamblu, nu ?

La intersecţie trebuie să fac stânga. Ajung odată cu încă 52 de maşini, cărora trebuie să le dau prioritate. Şi în timp ce mă uit la ele, cum se invită unele pe altele şi cum ezită, mai vin încă unele. În fiecare zi e la fel. Dacă aş fi plecat un minut mai repede, dacă nu m-aş fi întors după telefon, etc. Până la urmă vine şi rândul meu. În continuare îi voi depăşi aproape pe toţi până în oraş.

În oraş prind ora de vârf, adică cele douăzeci de minute înainte de ora opt. Se merge pe două rânduri pe sens, umăr la umăr, cu viteza întâi. Pe trecerile de pietoni traversează  pensionari în cârje, oameni care se grăbesc undeva, nici ei nu ştiu unde, şi nu au mai rezistat în casă măcar până la opt, după care ar putea să facă piruiete liniştiţi pe carosabilul liber. Nu, ei tânjesc după ora de vârf. Oamenii cu maşini nemţeşti, mai ales cele negre şi scumpe, opresc unde au nevoie, eventual pe avarii, nu semnalizează nimic, nici oprirea, nici plecarea de pe loc, nici schimbarea de pe benzi. Tirurile şi utilajele ştiu şi ele că acuma e momentul să-şi facă de lucru în trafic, e prea boring să aştepte până după opt. Ca să nu mai vorbim că toţi copiii merg la şcoală, poliţiştii supraveghează traversările, indulgenţi cu mămicile care opresc pentru juma de minut pe trecerea de pietoni din faţa şcolii, în mijlocul pohoiului. Uneori chiar şi gunoierii au de măturat prin intersecţie. A, şi mai sunt şi drăguţii şi drăguţele care fac brusc stânga în girator de pe banda dreaptă sau aleg brusc să iasă prin dreapta, având roata stângă dincolo de axul drumului cu patru sau chiar şase benzi. Pe sensul unic nu mai vorbesc, de fiecare dată când vin eu e unul care apare de unde nu are voie să apară.

Urmează biroul. Mobilul întinde mânuţele lui invizibile şi stă lipit aproape non stop de urechea mea. Unii, binevoitori, îmi atrag atenţia asupra riscurilor neştiute ale viitorului legate de materia mea cenuşie afectată de atâtea radiaţii. Fac eforturi să fiu expeditiv, mulţi îmi reproşează în fiecare zi că nu le răspund la apeluri, mărunţişurile sunt nenumărate şi trebuie rezolvate absolut toate impecabil şi fără excepţie ieri, moldovenii noştri sunt şi lungi de vorbă... Nici nu ştiu cum trece timpul, realizez numai că pe măsură ce fac unele, celelalte se înmulţesc. Toată lumea controlează pe toată lumea, iar noi, silvicultorii, nu mai dovedim să scăpăm de prezumţia de vinovăţie, pentru că, nu-i aşa, suntem cu toţii numai cu gândul la furat. E bine să alergi non stop, se spune că dacă stai nemişcat la birou cu orele ajungi la tot felul de probleme de sănătate, plus că pui kilograme. În fiecare zi descopăr cum am rămas cu ceva în urmă, cum azi e ultima şansă să rezolv problema aceea vitală, cum se adună oricât de repede încerc să le fac faţă. Aşa că nu mi-e frică de sedentarism, doar de pneumonie, aşa cum mă trec sistematic valuri de căldură, urmate de valuri de gheaţă, toate încălecându-se la vale pe şira spinării cea zilnic suprasolicitată.

Vine vremea returului. Drumul spre ciorba caldă de acasă e aproape identic cu cel de dimineaţă. Acasă punem lemne pe foc, mestecăm diverse, avem grijă la ora limită pentru înfulecări şi mergem la culcare la un moment dat. Urmează trezirile nocturne succesive legate direct de concertele de lătrături ale câinilor din bătăturile cetăţenilor oneşti, gîndurile la ziua de mâine cu probleme şi exerciţiile inevitabile de rezolvat, aţipeala sau adormeala de cu cinci minute înainte de scrâşnetul alarmei de dimineaţă, indiferent de gentileţea melodiei alese, şi uite aşa, 24 câte 24, viaţa noastră se scurge, se duce dracului, clepsidra se goleşte în partea de sus cu o viteză de-a dreptul enervantă şi oglinzile reale şi cu cele virtuale intră în conflict, pentru  că viaţa trece şi eu unul, cel puţin, refuz să văd acolo altceva decât mutre care se zbenguie etern în jurul vârstei de douăzeci de ani.

Aşa că o seară ca asta trebuie savurată contra cronometru, cu ceasul pus pe dos, degustând fiecare secundă, trăgând de timp mai ceva ca naţionala României când conduce cu unu zero, ascultând şuieratul fiecărui fulg în căderea lui spre centrul pământului. Tropăitul lor, când se izbesc de stratul de zăpadă pe care se agită atâta să-l înalţe, reuşeşte să construiască liniştea aia specială, pentru care şi câinii renunţă la concertul lor inutil, idiot şi repetitiv, şi sălbăticiunile pădurii se retrag în diversele cotloane, respectând-o.

Liniştea aia care nu se compară cu nimic. Seara asta merită toate săptămânile de aşteptare dintr-un an. Se poate compara numai cu abandonul în faţa soarelui, pe o plajă pustie, alături de Ileana, desigur, Cosânzeana.

Rezumat

La vremea lui tot ce zboară se mănâncă, energizantele sunt la îndemână, sunt naturale, colcăie în globulele roşii şi în alea albe, în măsuri egale. Orizonturile sunt mai largi decât reuşeşte marea să ajungă să îmbrăţişeze cu tentaculele ei. Curajul, imaginaţia, speranţele, optimismul, încrederea dau putere şi aripi tuturor visătorilor şi naivilor. Unii vor să facă avere, alţii aruncă în toate părţile cu hormoni. Echilibraţii nu au căutare. Sunt întrebaţi numai vulturii şi păsările de noapte. Veveriţele caută cuib, fericire, protecţie, deşi nici adrenalina nu e o idee rea. Lumea pare mare şi plină de mistere, fiecare crede că nu-s descoperite şi că el va fi cel care va inventa ceva nemaivăzut.

Timpul trece pe nesimţite, vorba poetului (...zboară, dar măsoară...), şi ups ! Se pare că America  a fost găsită, văzută şi pozată şi filmată cam în toate felurile şi din toate poziţiile. Pasiunile sunt deja gustate, în derulare sau în dezumflare. Bucuria zâmbetelor bebeluşilor, o maşină, planuri pentru casă, tot felul de rate şi de vacanţe mai mult sau mai puţin interesante, amor... imagini, amintiri care se îndepărtează. Marea descoperire şi singura poartă numele de rutină. Gen. Burţile încep să iasă în evidenţă, apar noţiunile de colăcei, chelie, ochelari de aproape, ochelari de departe. Oamenii nu mai sunt chiar atât de buni. Încep să le crescă tot felul de canini, care mai de care mai ascuţiţi. Încep să aibă un perimetru şi cuceriri care trebuie apărate cu orice preţ. Fiecare caută să aibă călcâie tari, ţepoase, să poată călca în picioare şi zdrobi tot ce consideră că trebuie călcat şi zdrobit în rutina supravieţuirii. Cuibul trebuie protejat, viitorul asigurat cumva, puii învăţaţi să zboare.

N-ar trebui să fie nici un fel de problemă, aşa ar fi normal, din punctul de vedere al legislaţiei mai mult sau mai puţin scrise a junglei. Cu excepţia faptului că sunt aspecte menite uitării. Alea bune şi greu de abordat. Totul ajunge din păcate să se reducă la atitudinile din loja rămasă goală lângă cea a Anei Karenina. Frozen mind beats open mind. De cele mai multe ori. Echilibrul e fragil rău de tot. Cel care se luptă să fie bun şi normal ajunge să fie prea obosit şi să cedeze la cel mai mic atac  al odihnitului egoist şi superficial, cu circumvoluţiunile lui spălăcite cu tot. Amintirile se deformează, duşmanii se zăresc pe toate drumurile, prin intersecţii, redutele trebuie apărate, cresc, devin tot mai valoroase.

Timpul zbârnâie pe la tâmple, puii fac tot felul de loopinguri arătând cât de bine au învăţat să zboare, dioptriile cresc, nostalgiile,.. nu mai vorbesc. Trăitul din amintiri devine ocupaţie de bază, în majoritatea cazurilor. Refuzul apropierii de faza cu luntraşul şi monezile este la ordinea zilei. Şi fuga de doctor.

Totul se reduce în final sau cel puţin aşa ar fi rezonabil, la ce laşi în urmă. Dacă după o săptămână de la patruzeci de zile te trezeşti de la lume cu atitudinea americană, cum că viaţa merge înainte şi gata, se cheamă că drept ai trăit degeaba. Dacă atitudinea respectivă se completează cu menţiunea că nu e chiar uşor cu viaţa merge înainte, atunci, cel puţin pentru o vreme, se cheamă că n-ai trăit drept degeaba. That simple.

Orice altceva e poveste, abureală, vis erotic, amăgeală. Plus că trebuie tuşat şi dublu subliniat că orice jmecher tot cu o friptură şi/sau o salată se satură şi se duce la culcare.

Trist, dar tragic

Pe vremuri trăia, într-o ţară, nu contează, un individ trist. Orice ar fi făcut, nu se putea abţine de la nefericire. Voia, ca oricare, dreptul şi chiar accesul live la o viaţă completă, adică iubire, familie, urmaşi, prieteni, satisfacţii profesionale, hobby-uri satisfăcute, lucruri din astea. Se lupta cu disperare pentru toate şi, de fiecare dată când ajungea în situaţia de a pune în practică una sau alta, se bloca. Făcea un pas mare înapoi, lăsa ocazia să treacă, şi pe urmă o lua de la capăt. Nu ştia nici el cum se poate explica aşa ceva, deşi conştientiza absurdul. De fiecare dată îşi spunea că acuma e ultima şi că ocazia următoare nu va mai avea satisfacţia ratării. Şi pe urmă făcea exact la fel.

La început era tânăr, cu muşchi, figuri în cap şi credinţa că e nemuritor. Nu-şi putea imagina că vine vremea când fleoşcăiala va deveni definiţia şi reperul şi termenul de comparaţie. Credea că toate frumoasele vor abdica pe rând avansurilor lui şi că el nu trebuie decât să le savureze apogeul. Credea că oricând consideră de cuviinţă va produce copii geniali. Credea că părinţii lui sunt sănătoşi şi viabili la nesfârşit, gata să-i stea alături şi să-l susţină. Credea că are prieteni mulţi şi adevăraţi, că trendul profesional nu poate fi decât ascendent, că-i rămâne timp suficient printre timp şi pentru micile pasiuni şi plăceri personale.

Şi tot dând cu piciorul ocaziilor de tot felul, s-a trezit că anii au trecut. Efortul întreţinerii muşchilor a crescut. Figurile din cap se răreau, căuta motive să stea acasă, la căldurică, în timpul pe care-l avea pentru el. Nu mai credea că e nemuritor, avea mici dureri de spate, trebuia să-şi ţină sub control felul în care admiră vitrinele patiseriilor şi meniurile restaurantelor. Nu reuşise să facă nici un copil, în ciuda eforturilor, şi nu-şi găsea nici un fel de echilibru emoţional, mai ales când se gândea la asta. Ba chiar simţea tot mai acut golul din suflet, ăla despre care într-o vreme n-ar fi fost capabil de explicaţii. Acuma era clar, era locul neumplut de multdoritul şi enervantul orăcăit de bebe, de plânsul copilului abandonat învăţătorului în prima zi de şcoală, de gălăgia de duminică dimineaţa devreme, când somnul cel mai dulce e distrus de copilul trezit la ore destul de mici şi călare pe plapumă odată cu primele raze de soare în dormitor, de scandalul notelor mici şi al absenţelor nemotivate, de replicile adolescente şi de panica părăsirii de cuib, toate netrăite şi fără speranţa punerii în scenă într-un reality show propriu.

Plus că profesional avea senzaţia plafonării, adică pipăirea tavanului fără speranţe de atingere în vreun fel a orizonturilor mai mult sau mai puţin depărtate. Cu trecerea anilor se accentua sentimentul de angoasă legat de riscul unul eventual ecuson imaginar pe care să scrie: al nimănui.

Practic, le trăise pe toate, văzuse destule, experimentase nenumărate. Ajunsese într-o stare, sau într-un stadiu în care chiar nu-i mai părea rău, savura doar deliciile simţurilor: liniştea, natura, muzica, filmele, cărţile, în ordine aleatoare, cu atenţia necesară acordată evitării cacofoniilor. Toate condimentate cu alcool. Începuse să bea de toate şi să bea mult. Atât de mult încât plăcerea asta le întrecea pe toate celelalte. Indiferent de activitatea prestată, tuşele principale se trasau cu ceva lichid scurs dintr-o sticlă dotată cu etichetă. Sau nu. Producţia proprie, denumită pe scurt home made, participa procentual în viaţa personajului nostru.

Până la apariţia scurtcircuitelor, lucrurile au funcţionat şi evoluat cumva. Pe urmă, la primul semnal dat de dezastru, atmosfera s-a precipitat şi sistemul de valori s-a reorganizat. Galopul a adus doar veşti proaste, nefericire şi regrete. La sfârşit, prea devreme totuşi, alămurile şi nişte flori ofilite au încercat să dea contururi...

Situaţia a fost analizată ulterior de tot felul de experţi. S-au vehiculat nenumărate versiuni, conjuncturi, scuze, explicaţii, acuze şi justificări. Din meniu nu lipseau ţuica, varza, crema de ciocolată, amintirile considerate ca pozitive cu ocazia selecţiilor efectuate, ţinute sobre şi îmbrăţişări prelungi, depăşite pe cronometru doar de oftaturi din inimă, desigur.

Pe urmă, foarte repede, s-a constatat că soarele răsare exact la ora prognozată, albinele îşi văd de treaba lor şi oamenii sunt la fel de mici în ambiţiile şi orgoliile lor absurde. Iar poveşti de genul ăsta, de când cu încălzirea globală, foametea din lumea a treia, oriunde ar fi asta, suprapopularea, internetul şi ştirile de la ora 5, chiar nu mai interesează pe nimeni, sunt de-a dreptul banale şi chiar enervante.

Efecte adverse

Adalgisa avea un fel de a fi unic. Nu ieşea în evidenţă cu nimic în mod special, dpdv fizic. Nu era nici nu’ş ce urâţenie, dar puterea ei stătea în intensitatea răutăcioasă a privirii. Nu putea trăi fără a domina pe toată lumea aflată împrejurul ei, pe o rază de, la un moment dat. Oamenii, superficiali în mod inocent şi nepericulos în marea lor majoritate, se trezeau, în situaţia în care aura ei îşi făcea simţită prezenţa, cu tot felul de stări anxioase, nelinişti adică, sentimentul că nu sunt la locul lor, le pierea cheful, voiau doar să iasă, să respire şi să fugă, neştiind vreunul să spună de ce, de la ce, asta în cazul în care ar fi fost întrebaţi. Dar nu-i întreba nimeni, desigur. Iar ea, dependentă de apropierea de agitaţie, incapabilă să stea singură pentru multă vreme, pe de o parte nu se putea abţine să nu arunce săgeţi, fulgere, steluţe şi chiar flăcări uneori din priviri, pe de alta nu înţelegea de ce se trezea permanent înconjurată de o barieră invizibilă reprezentată grafic şi practic printr-un cerc cu raza variabilă de la unul la câţiva metri în interiorul căruia nu se înghesuia nimeni împrejurul ei.

De-a lungul timpului încercase tot ce-i trecuse prin minte: Se sfătuise cu cei mai tari designeri vestimentari din zonă şi cu cei mai buni parfumeri, fără succes. Se trata la cei mai buni cosmeticieni, mergea la cel mai bun coafor, mergea des la sală şi făcea şi cursuri de dans, mers şi ţinută. Avea o dantură foarte bine îngrijită, un zâmbet studiat şi bine lucrat, ştia şi vreo trei limbi străine. Citea. Asculta muzică de calitate. Nu pricepea ce e în neregulă.

Avea un păr lung, negru, îngrijit, pe care-l combina cu ţinute marcate permanent de ideea de decolteu. Era foarte tare adică, cel puţin în ultima vreme, la capitolul ăsta. Arunca cu ţâţe peste tot pe unde mergea. Bărbaţii, de regulă deficitari la ideile de privire periferică şi atenţie distributivă, găseau proeminenţe brusc răsărite din pământ, numai bune să se împiedice în ele, oriunde se întâmpla ca privirile lor înguste să se lovească de traiectoria decolteului Adalgisei. Se rătăceau printre ţâţe, se trezeau plini de imaginaţie, chiar şi cei mai stupizi dintre ei, se voiau intersanţi. Şi, când îşi smulgeau într-un târziu privirile de acolo şi le direcţionau spre săgeţile reci din ochii ei, se trezeau invariabil, fără să poată controla asta, în afara cercului cu rază variabilă menţionat anterior.

Şi fata era într-un perpetuu sărci. Nici ea nu ştia foarte bine ce căuta de fapt.

Într-o zi, că dacă n-ar fi nici măcar nu s-ar povesti, s-a procopsit cu perechea.

Oreste avea dimensiuni, forme şi contururi de mascul purtat des prin săli de fitness. Plus ten corespunzător, punctat cu tatuaje discrete în locuri bine alese. Avea CV, Bentley şi casă cu debarcader. Zbura din floare în floare, le zburătăcea pe toate, împrăştia petale de toate culorile în toate părţile, dar liniştea, echilibrul, fericirea, erau doar nişte unbre neclare, neatinse nici în somn, când mai şi visa, uneori.

A văzut din prima că nu e fotomodel, dar şi-au stimulat reciproc centrii comunicării, realizând că lungimile lor de undă se suprapun. Ea avea ochelari de soare în momentul acela, prin urmare săgeţile din priviri îi erau anihilate pentru o vreme. S-au apropiat, şi-au dat ocol, s-au adulmecat, şi chimia s-a înfiripat. ADNurile li s-au încolăcit languros, au dănţuit împreună şi şi-au admirat reciproc norocul şi compatibilitatea. În camera unde au ajuns pe sus nu am mai avut timp de aprins lumini periferice. S-au mulţumit să se contopească în preajma unei veioze difuze. Era prea olimpian gustul de nectar.

Pe urmă norii pe care pluteau au fost roz şi pufoşi pentru o vreme. Se scufundau în ei, se amestecau pe acolo, li se mai vedea câte o mână, o ceva, un căpeţel, dar privirile nu apucau să li se întâlnească la lumina soarelui. Euforia a durat câteva luni bune. A venit apoi vremea să mai caute peisaje noi, aer cu altă puritate şi eventual temperatură, densitate. Au vrut să facă, să iniţieze, să iasă, să gospodărească, să epateze, să producă, să se laude şi, uneori, să mai şi ofere. Au realizat doar că rozul face deodată mici pete de mucegai pe la colţuri. Care se extind şi prind culoare şi putere. Ba chiar mucegaiul a început să emită mirosuri neplăcute la un moment dat.

În foarte scurt timp, raportat la viaţa unui om, între ei a crescut, prin metoda diviziunii directe, celulă cu celulă, dar cu viteză foarte mare, un fel de godzilă. Celulele aveau capul sec şi privirile apatice şi membrană opacă, aşa că treptat nu s-au mai văzut de balaurul dintre ei. Când a reuşit Adalgisa să-i arunce lui Oreste o privire printre tentaculele ăluia, s-a dovedit că era una dintre cele otrăvite. El a recepţionat-o şi a absorbit-o cu greu. A fost o lovitură grea dată relaţiei.

Au făcut eforturi, nu li se poate reproşa, să se caţere la loc pe norii roz. Acuma li se păreau apoşi, alunecoşi, prea ceţoşi şi de-a dreptul ostili. Nu mai reuşeau să se înfofolească acolo, era ca în reclama aia cu baba şi norişorul căruia nu-i place să fie atins drept în locul acela.

Atunci s-au lăsat să plutească într-un fel de vrie. Au făcut lucruri impulsive, încercând fiecare să se răzbune pe celălalt şi reuşind doar să-şi producă rău singuri. Cu cât voia să fie mai bună, cu atât privirea ei muşca direct din viaţa lui. Cu cât voia să fie mai bun, cu atât privirea ei era mai otrăvită. În final, slăbit, bolit, epuizat, Oreste a murit.

Putea să fie şi invers, la fel de bine.

Probabil că despre asta e expresia care se referă la viaţă, cu suişurile şi coborâşurile ei, cu bomboanele lui Forrest Gump, cu norocul vânătorului şi speranţa despre lumea cealaltă, unde sigur e mai bine.