Lăsaţi în pace iezii de căprior, bine ?

Pusesem deoparte nişte poveşti vânătoreşti. Pentru zile negre, când blogul meu abstract se rătăceşte în nebăgare de seamă şi ştim cu toţii cât de nepătrunse sunt catacombele internetului. O mică neatenţie, neglijenţă, neinspiraţie şi hop, nisipurile mişcătoare ale lui „www” fac ce ştiu ele mai bine să facă: înşeală, înhaţă, cern, înghit şi nu mai scuipă.

Nu că hardurile ar fi mai sigure.

Chestia e că nu le mai găsesc, să-mi salvez onoarea de iubitor şi nu de stricător de natural. Viruşii mi-au mâncat nişte fişiere, sunt sigur. Nenorociţii de viruşi. Nenorociţi cu doi de i.

A ! Uite, am găsit o circumvoluţiune prăfuită şi neatisă, pare-se, de ADN din ăla, scăpat de sub control, de virus lipsit de cea mai elementară membrană, ca să nu zic obraz. E ascunsă acolo o amintire de la Tazlău. Tazlău e o comună rătăcită pe la marginea judeţului. Acuma o sută de ani lucram acolo. Şi  drumurile-s la fel de rătăcite. La Tazlău casele nu respectă regula moldovenească, în sensul că nu se duc pe albia pârâului până la izvor, sufocându-l cu poluţii, pardon, poluându-l omeneşte, specific începutului de mileniu trei românesc. Nu. Acolo satul se opreşte lângă o barieră care încearcă să controleze accesul spre vreo cinşpe mii de hectare de pădure care rămâne sălbatică. „Ce se-ntâmplă când e noapte, şi trotuarele e vii”, vorba lui Chilian, doar această barieră şi cu încuietoarea ei ştiu, că oamenii de gardă la barieră mai adormeau, ca să zic aşa, în post. Uneori. La vremea aia, deci fapta de adormire în post e prescrisă, oricum.

Astea sunt doar fraze de umplutură, by the way.

Să trecem, deci, la tentativa de poveste vânătorească. Este, de fapt, un avertisment aruncat în gol, sunt sigur, celor care cred povestea cu iedul de căprior salvat de un binevoitor. Ca să fiu clar şi limpede ca luna plină care se dă posesoare de halou pe cerul care şi-a fugărit norii cu excepţia unuia postat fix între planetă şi satelit sub formă de babeţica celui din urmă, afirm aicea cu tărie că iezii de căprior au următorul prost obicei: zburdă prin iarba mare. Mama lor care le e prin preajmă, ciugulind la vârfuri fragede de fire de iarbă, trifoi şi alte plante hrănitoare, lasă uneori mici distanţe să le invadeze spaţiul intim. Iedul, sau iezii, se trezesc în astfel de situaţii în margini de poieni, grădini, sau alte locuri cu ierburi, în prezenţa unor oameni. Uneori. Instinctul îi îndeamnă să se pituleze, nemişcaţi, încercând să se confunde cu mama natură, în timp ce mama lor naturală, de regulă, nu e departe. Uneori stă ferită de omul pe care l-a simţit, cu pulsul mărit, alteori poate nici nu-şi realizează tragedia viitoare. Iar acesta din urmă, inimă miloasă, bipedă şi evoluată, mai mai să calce pe ied, se uită în jur, nu vede nici o mamă disperată, şi crede că micuţul a rămas orfan din cauza braconierilor, câinilor, lupilor, etc. şi vine acasă cu el în braţe, la nevastă şi copii, crezând că l-a salvat. Îl creşte, până începe să devină obraznic, în cazul în care e mascul şi i-au crescut corniţele, şi periculos chiar, pentru că se joacă cu două cuţite foarte ascuţite pe cap îndreptate spre părinţii adoptivi. Şi atunci anunţă silvicul sau pe alt gestionar de fond cinegetic cum că a salvat uite, un ied, doi, şi acuma ce poate să facă cu ei, că-i iubeşte, copii, nevasta, s-au ataşat, au cheltuit, ba mai vor unii şi despăgubiri. Unde să-i ducă, să-i mai şi vizite ?

Prieteni dragi, în ziua de azi e ilegal de făcut aşa ceva. Asta lăsând la o parte faptul că animalul crescut în captivitate nu mai are şansa de a-şi trăi viaţa aşa cum îi place, cum îi e sortit. Şi n-are nici o vină, vinovat e posesorul bunelor intenţii, culmea. Materialul pe care l-a ales, coincidenţă, şi ăla care a făcut rost de fonduri europene pentru a pava calea spre iad, pieire, rătăcire, etc. Mai uşor cu bunele, astea, intenţii, zic, atunci când e vorba despre wildlife.

Revenind la Tazlău care, uite, nici măcar în povestea despre el însuşi nu pare a fi un loc interesant, deşi este, în felul lui, pe vremea aia, în mileniul trecut, erau alte reguli în ţara românească, ce spuneau că nu e rău în totalitate de recuperat câte un exemplar din ăsta, crescut şi dus la zoo, de exemplu. Motiv pentru care, proaspăt inginer la ocol, necăsătorit, parcat pentru lungi perioade de timp în camera din pod cea plină de şoareci peste noapte, m-am trezit îngrijind trei bucăţi din astea deodată, în curtea din spate.

Deci, cum naveta era doar o dată la săptămână, se cheamă că mă mutasem cu respectivii şoareci în camera de oaspeţi a ocolului cel cu pereţii găunoşi şi plini de familii de rozătoare, dormeam cu ei - dar nu dansam cu ei (deşi într-o noapte stătea unul pe umărul meu stâng şi când m-am trezit din oarece vis an dat nas în nas, l-am şi privit în ochi de aproape înainte să sar trei metri de pe loc din poziţia culcat pe spate).

Şi, venind din teren, seara, le dădeam să mănânce – lor, iezilor - şi stăteam cu ei, tolăneam prin hrănitoare, îi alăptam din biberon, îi giugiuleam, le mediam conflictele încercând să le ofer porţii egale, pentru că în afară de mâncare, unde devin adepţii legii junglei, deşi sunt născuţi în Carpaţii de răsărit, au chestiunea cu jungla în sânge şi mai multe nu. La început au băut lapte pe care mi-l pregătea tanti Maria, femeia de servici de la ocol, cu puţin griş, ca să nu se strice micuţii la burtă. Laptele de vacă nu e prietenos cu burţile de căprior junior. Se băteau pe biberon, mă împungeau cu botul, eram un uger mare, o ţâţă de căprioară cu sfârc de cauciuc. Pe măsură ce creşteau şi prindeau putere, erau şi ei pentru mine aparate de fitness. Făcusem febră musculară şi chiar nişte muşchi în formă de biceps de la atâta ţinut la distanţă, în slujba şi numele echităţii şi echilibrului.

Pe urmă au început să lingă sare, să mănânce oarece lucernă uscată şi pâine. Le luam câte o pâine, cât de mare se găsea pe vremea aia, şi le dădeam bucăţele în gură, încercând să feresc pe cel care era la rând de nesimţirea celorlalţi doi. Nu se poate povesti cât de drăgălaşi sunt.

Îi mângâiam şi-i giugiuleam şi nu mai ştiam cum trece timpul stând printre ei. De regulă au căpuşe, dar căpuşele de fapt s-au inventat, au fost recunoscute în mod oficial de-abia de câţiva ani, pe vremea aia nu ştiam nimic despre ele, prin urmare nu atacau. Din păcate a venit şi prima brumă, şi prima ninsoare, creşteau, şi într-o zi m-am trezi că-mi fac din mână dintr-un aro, după ce se porniseră spre Dragoş Vodă, la Târgu Neamţ.

Inginerii nu plâng.

Mesajul meu e că cine face ca mine, ca mine să păţească. Acuma jur că am grijă să spun în toate felurile, tuturor, că nu e bine ca cine nu se pricepe să aibă pretenţia că se pricepe. Iezii de căprior trebuie trataţi cu atenţie, nu trebuie consideraţi imediat nişte orfani neajutoraţi.

Ştie cineva cum ţipă iedul după mama lui ? Ştie cineva cum vine mama când îl aude ţipând ? Ştie cineva cum plânge căprioara după iedul ei ?

Tentativă de autoportret

Oricât de mult aş vrea să apar drept fotomodel, surpriza perpetuă este că în fiecare zi arăt ca mine. Fac sport, sau nu mai fac. Sau mă apuc din nou, după o pauză. Merg la bazin, dau din toate alea prin apă, înghit decilitri de clor, vitaminizez. Am fumat. Am renunţat. Unii spun că nicotina şi silueta de tip Cosmopolitan merg mână în mână, că disperarea după combinaţia asta, atunci când renunţi, te aruncă în faţa caselor de marcat de tip McDonalds. Am făcut de toate. Am slăbit chiar. Vreo douăşpce kile.

Mă tot uit în oglindă. Părul pleacă, nu mult, dar constant, oricât de grijuliu îmi aranjez unghiurile de vizionare, pentru a ocoli pe cât posibil decepţia. Brad Pitt nu vine.

Nu mă grăbesc să dorm. Trag de timp. Timpul deranjat în felul ăsta, probabil, se răzbună buhăindu-mă. Când mi-e lumea mai dragă, hop, un selfie cu ochi încercănaţi, pomeţi bosumflaţi şi fruntea curioasă să facă odată şi odată cunoştinţă cu ceafa. Fix atunci lateralele se electrizează şi fac tot felul de unghiuri drepte cu planurile urechilor. Părul e când prea lung, când prea rar. Şi mai nou mi s-a atras atenţia că e gri. Când un copil de cinci ani şi trei luni spune vezi că ai părul gri, imediat nişte realităţi pe care tot încerci să le ignori se ridică pe vârfuri în faţa propriilor ochi încruntaţi încercând să-ţi bage tot felul de pumni în gură cum că vezi, înfruntă-ne, recunoaşte-te, nu te mai ocoli.

De-astea...

Noi să fim sănătoşi, este ?

Fix când mă gândeam că tre să fac mult sport, să mănânc, să beau şi ..., încă ceva, nu ştiu cum naiba îmi scapă, nu pot să cred c-am uitat, apare pe net un articol despre Monica Bellucci arătând demenţial în tot felul de poze care spune că ea n-a făcut niciodată cure şi că dacă mănânci şi bei şi faci sport şi sex cât încape, restul nu mai trebuie să fie o preocupare pentru că are grijă natura, soarta, chestii, socoteli.

Cum să mă mai uit în ochii mei după o asemenea mini pledoarie ( gând la gând cu bucurie ), când eu îmi trăiesc zilele jinduind la degustări de delicatesuri de master chef, dependent în tot şi toate de o biată gaură la curea, vecină cu cea pe care sunt nevoit s-o, nu-i aşa ?, folosesc. Mai nou, oricum, nu-mi mai văd clar proprii ochi, cel puţin la distanţa respectuoasă, nu zic, la care stau literele şi cuvintele atunci cândvreau să citesc şi eu ca omul, o carte, decât cu ochelari.

Tânăr bunic al unor nepoţi nenăscuţi, sportiv leneş, gurmand stresat de geometria circumferinţelor, poftind la ţigările uitate într-un colţ pe etajeră acu aproape noo ani, incapabil să fac faţă unor cantităţi serioase de alcool de calitate, iubitor de muzică bună şi de minţi abstracte, care le-am făcut cam pe toate şi aş vrea să le fac pe toate, caut ...

Despre ce vorbim aicea ?

Despre Sulina cea frumoasă şi tristă

Vremea era bună. Adia ceva vânt, cu pretenţii de briză, doar că puţin îmbătrânită, cu liftigurile inevitabile de după schimbarea la faţă şi 23 august. Nu ştiam pe nimeni, dar, cum rareori mi se întâmplă, mă simţeam acasă. Gen. Nisip, din ăla fin de tot, bănci şi mese din lemn, sumar prelucrate, home made, ca la mine în fundul grădinii, plase pescăreşti atârnate, aruncate neglijent, mototolite prin colţuri. Un ceaun mare clocotea ... Reluăm: într-un ceaun mare de tot clocotea o zamă prin care se agitau brownian hălci din ceva ce părea a fi peşte. Era şi un grătar încins pe aproape. Era şi un cuptor înroşit, nişte tăvi mari stăteau pe-aproape, pline cu tot felul de sosuri cărora abia aşteptam să le măsor nivelul de picant. Tacâmuri, veselă rustică, etc. Tot tacâmul. Jur că nu mă uitam după picioare frumoase, bronzate, funduri, săni, siluete, zâmbete. Aşteptam orgia, orgasmele culinare multiple. Să bem vin de Niculiţel, să ne destrăbălăm în borşuri, saramuri, rasoale, afumături şi prăjeli de peşte de tot felul, şi iar şpriţuri. După aia bălăceală în mare, flirturi, birds watching-uri, whatever, era tot timpul. Dunărea clipocea în soare, valurile zgâlţâiau.

Începuse să mă doar fundul şi am revenit puţin la realitate, n-am avut ce face. Şalupele astea merg incredibil de repede. Nu se compară nicidecum cu vaporul clasic cu care făcusem în copilărie şase ore dus până la Sfântu Gheorghe, văzusem peşte cât încape (bleah, ce copil mănâncă peşte când poate băga crenvurşti cu muştar, parizer, fleici de porc la grătar cu cartofi prăjiţi) şi alte şase ore retur la Tulcea, dimineaţa la patru, pe ploaie torenţială, printre bălţi şi pe vâjâiala aia oribilă. Asta era experienţa mea cu delta. În 1982. Acuma venise vremea revanşei. Aş înfuleca numai peşte, sub orice formă, de la icră la felie de matahală, măcar pentru o vreme. Visam în şalupă pentru că o alesesem la Tulcea pe singura cu ferestre din plastic opacizat, defect dublat de soarele care se proptise în ochii noştri. N-aveam, prin urmare, şanse să vedem prea mult „peisage”. Am hotărât că asta rămâne pentru retur.

Sulina e mai aproape decât Sfântu Gheorghe, a durat fix 76 de minute drumul. M-a dat pe spate, nu mă aşteptam. Ziua începuse frumos. Rezervarea era la pensiunea cea mai bună din oraş. Din orăşel. Cea mai şmecheră şi mai scumpă. Cu noroc, dăcât o cameră pentru două nopţi. Cu preparate din peşte la alegere, demipensiune obligatoriu, slow cooking stile, traditional, jmecherie. Great expectations. Aşa părea. În 1980 ratasem o tabără acolo, muream de curiozitate de peste 35 de ani.

O primă tură pe promenadă, pe strada I, o vizită la vechiul far, foarte interesantă, până e gata camera. Corect. Am aflat că nu era nici un canal Sulina acum 200 de ani, doar parţial, dar l-au făcut la mână, cu lopata, începând de pe la 1858 parcă, până după 1900, după un proiect al aceluiaşi meseriaş care a semnat canalele Suez şi Panama, nu ştiu în ce ordine, dar canalul Sulina e după. Cool.

Am luat camera, cu vedere spre stepă, nu prea prind eu sea view de regulă, dară-mi-te Danube view. Adică nu spre strada I, promenada de pe Dunăre, ci spre strada, desigur, a II-a. No problemo, nu stăm în cameră, nu suntem fumători, nu ne trebuie balcono, deşi este în dotare.Pe faleză cam vânt, oricum. Pe stada secundă, mai linişte.

Am zis că să mâncăm o ciorbă de peşte, ceva, până ne orientăm de neşte treburi.Fata zâmbeşte şi zice: Alegeţi mai întâi ce doriţi la cină, e în preţ, etc. Aveţi un aperitiv şi un fel principal, dintr-o listă de câte cinci. Zic la-ntâmplare: scrumbie marinată. N-avem, zice. Apare o mică încordare. Dacă ziceam salată de vinete eram winner, dar eu eram, nu-i aşa, în deltă. Bine, rămâne scrumbie afumată. La felul principal am ghicit, bingo, aveau. Broscuţe, trebuia să experimentez.

Ok, acuma să trecem la treburi din viitorul apropiat, adică peste câteva minute.  vrem ciorbă. În listă trei feluri de ciorbă de peşte. Yummy ! Zic, la ghici, timid: o ciorbă de perişoare de peşte ? Wrong answer zice, avem doar storceag, o supă grasă de somn adică. Pas, zic, hai să luăm o saramură. De crap, că doar eram la Sulina, ceva exotic, local, era exclus. Bună saramura, dar nu bate Trei Iazuri.

Zic: Da care-i şpilu cu menul ăsta sărăcăcios ? Păi zice, e sfârşit de sezon, nu mai facem din toate, că dacă rămânem cu ele ce facem ? *

*Mă grăbesc să explic eventualului cititor: vorbim despre 31 august, ultima zi cu tarife de vară, maxime, când cu greu am găsit o cameră liberă, iar seara cu toate mesele pline.

Wtf ?  

Nu mă pot abţine, trebuie să sar peste după amiază şi să povestesc despre cina sărăcăcioasă: seara am mâncat 100 de grame de scrumbie afumată, feliată, refrigerată, am un dinte care încă-mi zvâcneşte reproşuri, despre care aş fi putut jura că e de la Kaufland, la fel de bună, sau de rea, doar că n-au din astea, supermarketuri, în Sulina şi nu cred că aduc din Tulcea peşte. Sau aduc ? Nu ştiu, ceva nu e clar. Aşa părea, că e de la magazin.

Aşa cum mă ştiu, mă simţeam vinovat că am pretenţii atât de mari. Mâncare bună, dar la limită, fără prea multe zâmbete, fete tinere, frumoase, blazate. Am mâncat cuminte paneurile de broscuţe, n-am mai zis nimic. Între prânz şi fabuloasa cină din pachet, promisă cu tam tam pe net, şi comentată favorabil pe forumuri, am băgat o tură la, desigur, plaja Sulina.

Prima: nu recomand plimbarea pe jos, am înţeles rostul taxiurilor destul de numeroase din zonă, al microbuzelor şi chiar pe al staţiilor de microbuz. Sunt vreo trei km de drum pavat impecabil, asfaltul nu a făcut cunoştinţă cu Sulina, şi mi s-a părut interesant lucrul ăsta. Plaja e lată, are un nisip impecabil. După care mi se pare cam tristă. Să tot aibă câteva sute de metri, cu ceva umbreluţe. Pe urmă vin porţiunile pustii, care se duc spre nord şi sud cât vezi cu ochii. Marea mi s-a părut, însă, cea mai tristă. Maronie, unsuroasă parcă. E ca la Mamaia, mergi 200 de metri până-ţi ajunge la gură. Cred. N-am încercat, am evadat, am dat cu spatele, pe care i l-am întors repede de tot, n-aş fi crezut, voiam să rămân cu imaginea de la 2 Mai, cu apa aia azurie, limpede, cu valurile lângă balcon, cu sea view şi borş pescăresc proaspăt în fiecare zi.

Vântul rece de pe faleza Dunării mi-a readus în minte textul cu sfârşitul de sezon. Mă gândesc că ar trebui să pună o plăcuţă, să închidă şi să plece, să nu se mai chinuie. Mă gândesc că eu aş face în locul lor un fel de feerie cu ceaune cu peşte şi muzică şi veselie în stil local, cam ca la Şoni, în Vamă. Aş încerca să creez o atmosferă din aia. N-am găsit aşa ceva în Sulina, şi-mi pare rău. Dacă era să fie aşa ceva, acolo ar fi trebuit să se întâmple. Nu mi-a mai trebuit nici un bird watching, aveam un pic de gât umflat, pe care speram să-l vindec cu fantezii de peşte, şi în schimb am băgat frisoane, antibiotice şi bere, pe depresie.

Dimineaţă am prins o cursă rapidă spre Tulcea. Aia mi-a plăcut, deşi nu m-a pus să pun vesta pe mine. Am văzut împrejur, am fentat valurile făcute de celelalte motoare, ne-am balansat, ne-am bâţâit.

Ştiu că obişnuiţii deltei cunosc unde să meargă şi cu cine, să pescuiască sau nu, să facă la grămadă un borş şi ce mai vine pe lângă, cu şpriţuri şi prieteni, îmbătând pe rând ţânţarii. Păcat, oamenii sunt faini, lăsând la o parte gafele antiturism. Dar turismul de acolo ar trebui să aibă specific local, nu fix în acelaşi fel ca la mine în zonă, cu aceleaşi meniuri, cu acelaşi gust la saramură, dar la preţuri chiar şi duble, numai pentru că e în rezervaţia biosferei, etc. Şi n-ar trebui să fie fain numai când şi dacă cunoşti unde şi cu cine şi la cine să mergi. Chestia asta n-o înţeleg. Sunt de acord că nu pe toţi îi duce mintea sau punga sau mai ştiu ce nu-i duce spre un turism adevărat, cu faţă locală, dar măcar unul-doi, să-i stârnească cineva şi pe ceilalţi. Dacă 31 august e sfârşit de sezon, din ce trăiesc oamenii ăia nouă zece luni pe an, că de turism părea foarte obosiţi.

Încă ceva: eu n-am văzut nici un ţânţar în deltă, nici măcar seara pe promenadă, care e frumoasă după apus. Poate pentru că e sfârşit de sezon, meniul li s-a subţiat şi lor probabil din toate punctele de vedere, încă din 31 august, arome, gust, culoare, cantitate.

Şi soarele cred că ştie lucrul ăsta, deşi dimineaţă, 1 septembrie, când am plecat, se încăpăţâna să dea căldură, să stea senin, să ţină briza rece în frâu. Vremea era mai faină ca pe 31 şi prognoza perfectă.

Nu, nu pricep, îmi pare rău.