Visul, de fapt

Aş vrea să fiu un mare scriitor. Să am o cameră la etaj, într-o căsuţă cu vedere spre golf, pe coastă, printre stânci şi pini, unde să aberez la tastatură. Fără prea multe insecte, fără şerpi sau scorpioni în zonă. Grecia sau Croaţia, nu importă prea tare, numai insulă să fie. Oricum aş avea şi o casă în Alpi şi m-aş duce acolo când aş simţi nevoia de reîncărcat dorul de mare.

Aş fi puţin afumat uneori, dar numai cu vinuri bune, deşi mă trage uneori spre spirtoase, iar astea nu sunt aşa de sănătoase. Aş fi select şi plin de replici interesante, spontane şi de fiecare dată la obiect. Seara, pe terasă, în port, m-aş uita după bărcuţe şi al inventa subiecte noi de poveşti, novele şi romane, mestecând fructe de mare gătite în toate feluri sănătoase posibile.

Aş înota în golf, aş mai găti câte ceva interesant numai aşa, ca să întrerup monotonia uneori. După mahmureli m-aş urca la volanul maşinii mele Audi sau, eventual, Jaguar, şi aş fugi câte o tură pe serpentine. M-aş culca târziu şi m-aş trezi şi mai târziu. Cu unele excepţii, atunci când mi s-ar face de un răsărit şi o cafea dimineaţa devreme, ca să mai alung senzaţia de trântor. Deşi aş fi de fapt foarte harnic şi activ. Numai să nu mă pună nimeni să dau cu lac sau să torn ciment sau să culeg cătină.

N-aş fi chiar cel mai sociabil mare scriitor, dar asta nu înseamnă că nu aş sta cu prietenii la câte o poveste, indiferent de locaţie, le-aş asculta poveştile şi ne-am amăgi reciproc singurătăţile şi necazurile.

Numai că dorinţe de genul ăsta au un nume. Se cheamă visuri... 
Ştiu pe cineva care are în cap o mânuţă care scrie. Şi le zice bine de tot. Şi nu oboseşte deloc. Şi nu se repetă. Şi zice o mulţime de lucruri pe care le-aş scoate şi eu pe piaţă exact la fel, numai că în capul meu stau ascunse printre ceţuri imposibil de limpezit. Absolut nici o şansă.

La mine în cap nu sunt mânuţe, dar nu e nici chiar gol; cred că sunt nişte picioare. N-am idee câte. Încă din fragedă pruncie m-a fascinat expresia folosită de învăţătoarele mele şi de unii dintre profesori: scrii cu picioarele. Nu se referă numai la caligrafie. Şi nu-mi era adresată mie, de regulă, dar acuma, cu ajutorul gradelor din pahar, mi-a picat în sfârşit fisa asta.  acuma parcă mi se potriveşte cumva. (Şi chiar mi se pare că nu e o fisă în monedă românească, e de-a dreptul în valută forte) Deci:

La mine în cap sunt nişte picioare, cel puţin două, ca să rimeze cu expresia plurală, care produc uneori nişte texte. Aberaţii. Prietenii mei, unii, le citesc şi câteodată, drăguţi, dau şi câte un like. Mi-e foarte bine aşa, mulţumesc. Mă bucur de prieteni şi visez. Stau la moşie, pe malul Cracăului, şi, uneori, schimb aerul cu un 2 Mai, un Salzburg, un Plitvice Jezera. 

Fac câte o excursie pe Ceahlău, trag o fugă în Iaşi, Braşov, Bucureşti şi casc gura câte o oră şi prin Cărtureşti. Viaţa mea e frumoasă. 
Trebuie însă, uneori, să mă prefac pentru câteva minute că sunt scriitor. Aberator.

Nu mă pot abţine...

Şi mai sunt absolut sigur că Grecia arată mai bine de departe. 

Povestea unei Euglene verzi

Micuţa Euglenă verde se trezise pe lume la fel ca noi toţi. Brusc, devenise conştientă de prezenţa ei şi de umiditatea ridicată în care era nevoită să se bălăcească. Avusese la un moment dat chiar o tentativă de evadare înspre zone mai uscate, dar îşi luase aminte repede. Era cât pe ce să plătească cu viaţa. Euglenele trebuie să se mulţumească cu umezeala care-ţi pătrunde până-n oase forevăr ănd evăr. Ţările calde sunt pentru alţii, unicelularele amărâte prind greu trenuri în direcţia aia.

Aşa că dădea din micul ei flagel şi încerca să-şi facă un rost printre ceilalţi şi celelalte (trebuie menţionat că şi printre euglene există băieţi şi fete). Încerca să se adapteze la societatea în care fusese teleportată fără intenţia sau efortul ei, ca rezultat al unei succesiuni de diviziuni longitudinale, în urma plăcerilor vinovate şi nevinovate ale înaintaşilor ei, ilustre cunoscute sau necunoscute euglene.

Totul în jur ar fi fost cât de cât rezonabil, masticabil şi digerabil, dacă lucrurile s-ar fi derulat după mecanisme şi ritualuri învăţate de ea mai întâi acasă, de la părinţi şi bunici, pe urmă la şcoală, de la învăţători şi profesori. Cel puţin la suprafaţă aşa părea şi chiar aşa se voiau a fi. Numai că intervin aici aşa de mulţi şi de multe: factori, interacţiuni, personalităţi şi chiar specii, încât, inevitabil, dezechilibrul se produce.

La soare totul părea ok. Toţi prietenii, colegii, colaboratorii, şefii, absorbeau energie, îşi lustruiau şi etalau cromatoforii, îşi întreţineau cât puteau de bine flagelul ca să poată înota cât mai bine şi mai repede printre evenimente. Fiecare avea, desigur, mici interese, situaţii şi probleme personale. Tentaţii, porniri, simpatii şi mici secrete ascunse. Nu era o problemă.

Problema apărea la apus. Atunci când soarele dispărea, energia lui fiind înlocuită de lumina palidă a lunii, sau a stelelor, sau mai ştiu ce alte organisme fosforescente care tocmai aveau de lucru prin apropiere, unele siluete nu mai semănau cu prietenii, colaboratorii, şefii, etc. Arătau ca nişte amibe. Diforme şi fără membrană clar diferenţiată, modificându-şi conturul, ocolind, prinzând la mijloc şi devorând diverse lucruri, situaţii şi chiar ... persoane (vorbim despre persoane posesoare de cromatofori zi şi noapte). Totul dispărea mai devreme sau mai târziu între pseudopodele lor.

Procesul era foarte discret. Cine nu se uita bine nu vedea diferenţa de formă şi culoare. Sau cine nu voia să se uite şi să vadă. Cine comenta era privit ciudat, luat în râs, tratat cu spatele sau cu tăcere. Cum răsărea soarele, totul era la fel de roz şi de perfect ambalat. Totul funcţiona bine, fiecare avea motivele proprii să vadă doar nuanţele vesele din tablou. Iar cine vedea şi culorile plumburii, cenuşii, etc., ori era autist, ori inadaptat, ori tolerat, ori tras pe linie moartă. Şi oricum, foarte rar s-au văzut euglene tipice care să caute şi să mai şi găsească soluţii de schimbare.

Schimbare către ce ? Proporţiile se păstrau aşa de bine, echilibrul natural era aşa de stabil, încât numai bolnavii de teoria conspiraţiei sau visătorii incurabili se gândeau că pot sau trebuie să acţioneze. Iar inadaptaţii... problema lor, Dumnezeu cu mila. Aşa trebuia şi trebuie să fie: euglene naive amestecate cu amibe şi parameci.

De-aia şi micuţa noastră Euglenă verde stătea şi cugeta... ar fi făcut, dar nu ştia prea bine ce, nici nu prea avea energie de fapt, aşa că momentele în care se îndemna să revoluţioneze alternau cu cele de somnolenţă, apatie şi soluţia era de cele mai multe ori o ieşire la şpriţuri. Nu conta, în orice zi a săptămânii, o ieşire de seară, o vizită din partea prietenilor, o nuntă, un botez, o întâlnire cu vechii colegi, erau prilejuri de amânare a deciziei. În situaţii din astea toţi aveau cromatoforii verzi lustruiţi, nimeni şi nimic nu se insinua ca posesor de pseudopode, muzica răsuna, luminile se roteau ameţitor şi alcoolul curgea printre bancuri reluate iar şi iar şi tratate de fiecare ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima dată. De fiecare dată.

E greu să te pui împotriva şuvoiului. Şi nu aduce decât tristeţe şi izolare. Şi la ce bun, până la urmă scopurile nobile se estompează când încerci să le aprofundezi. Te trezeşti în ceaţă. Exact mediul potrivit amibelor. Şi paramecilor.

De unde şi expresiile: globalizare, trăieşte-ţi viaţa (sau clipa), fuck them all...

Într-un ochi de apă are rost să fii o euglenă verde verticală, dar într-un ocean ?

Uite aşa se combină vinul cu filozofia, în lumea euglenelor şi probabil, şi la organisme mai evoluate.