De ce România este din păcate o țară de lumea a treia

 O iubesc. Chiar o iubesc. Sunt mândru oricum că sunt român, dar recunosc faptul că mă doare lucrul ăsta și de aia mă tot gândesc să scriu câteva rânduri, puține, că oamenii nu mai au răbdare să citească.

Am cochetat cu ideea de a pleca în Canada când eram în jurul vârstei de vreo 30 de ani. Am încercat să fac primul pas cu o mutare la Sfântu Gheorghe, de curiozitate, unde mi se oferise un job bun, foarte bine plătit, cu muncă pe măsură. N-am putut să plec pentru mai mult de trei zile. Afară probabil că mi-ar fi fost infinit mai greu. Una e să mergi în vacanță, știind că revii acasă, indiferent că e o săptămână sau o lună, alta e să încerci să te muți cu totul. Am realizat că cel mai frumos și mai bine pentru mine e acasă. Doar acasă mă simt acasă. Locurile, oamenii, mutrele lor, culorile, mirosurile, totul contează, e Acasă.

Îmi iubesc țara așa cum e, e și a mea, frumoasă și urâtă, deșteaptă și proastă, modernă și vai de capul ei, n-are nici o vină că ne are. Asta nu înseamnă că nu e o țară de lumea a treia. 

O să încerc să detaliez. Totul cred eu că ține de felul în care văd și înțeleg românii realitatea înconjurătoare. Nu e ușor deloc de detaliat în puține cuvinte. Trebuie cât de cât mai multe.

Avem o încăpățânare la nivel național când vine vorba de a nu accepta și a nu folosi în ruptul capului reguli și proceduri în tot ce facem. De aici pleacă lucrul după ureche în absolut orice meserie, la stat sau la privat, totuna, de la activitățile cele mai monotone până la cele care te pun aproape în fiecare zi în fața unor situații unicat, cu care nu te-ai mai întâlnit și probabil că nu te vei mai întâlni. Foarte mulți nu-și fac treaba bine deloc în spitale, școli, instituții publice, poliție, administrații locale, turism, servicii de tot felul etc., nici măcar meseriașii pe cont propriu, ca să nu mai vorbim despre politicieni. Nu există respect pentru muncă, pentru ceilalți, nu există seriozitate, cuvânt, implicare, imaginație, inițiativă, punctualitate, la o grămadă dintre cei din jurul nostru. Orice multinațională care ajunge să deschidă filiale la noi ajunge inevitabil să scadă din standardele de calitate pe care le vezi afară sub sigla respectivă.

Românii plecați afară de ani de zile, care acolo se aliniază cât de cât la rigorile impuse de angajatorii și la activitățile pe care le desfășoară, imediat ce revin în țară, pentru vacanțe sau definitiv, își amintesc că sunt români. Ai zice cu speranță că pot deveni exemple de seriozitate, respect, civilizație, pentru cei de acasă, dar majoritatea preferă să rămână needucați, ba chiar cochetează cu mare drag cu felul de a fi și de a trăi exprimat într-un singur cuvânt prin "cocalar".

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care ne educăm copiii  (ideea de „cei șapte ani de acasă” dispare treptat și cu mare viteză), după cum ne "orientăm" adaptându-ne mediului de cele mai multe ori superficial și mediocru unde găsim cu greu de lucru, după felul în care politicul controlează orice, infestând de fiecare dată acest orice cu dorințe și nevoi meschine, pângărind de cele mai multe ori bunele intenții și inițiativele dezinteresate ale celor puțini care chiar vor să facă ceva, orice e nevoie, de calitate și durabil pentru comunitate. Mulți tineri bine intenționați care reușesc într-un fel sau altul să-și găsească de lucru într-o instituție ajung să fie repede direcționați spre mediocritate, superficialitate și miserupism, după ce li se taie aripile de timpuriu în diverse moduri.

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care ne "respectăm" bătrânii și copiii, ierarhiile, tradițiile, istoria, monumentele, resursele naturale, autoritățile, instituțiile, specialiștii în diverse domenii, profesorii, munca celorlalți. Trebuie să dezvolt ? Numai fabricile de diplome spun multe despre nivelul tot mai scăzut de educație, inteligență, școlarizare, despre vechiul și despre nou apărutul analfabetism care s-a diversificat îngrijorător, în emoțional și funcțional.

Suntem o țară de lumea a treia prin felul în care ne batem joc de banii publici și de fondurile europene pe care le avem la dispoziție de atâția ani, bani pe care i-am irosit în procent prea mare prin neaccesare sau prin folosirea lor defectuoasă.

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care nu vrem să învățăm regulile de politețe, bun simț, curtoazie, eleganță, în orice facem, în orice interacțiune avem cu semenii, în orice prestăm la locul de muncă.

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care nu ne implicăm civic în nici un fel, după felul în care tratăm mediul înconjurător (ardem gunoaiele, sau le abandonăm împreună cu mortăciunile în apele curgătoare sau în pădure, aruncăm molozul în bălării, nu reușim să rezolvăm de sute de a ani problema câinilor hoinari, ardem miriștile omorând toată fauna măruntă care trăiește acolo, omorâm cu chimicale și cu combinele o grămadă de animale sălbatice care trăiesc o perioadă din an în culturile agricole fără să punem în aplicare metode foarte simple de protecție) deși ne lăudăm că iubim natura, după felul în care ne comportăm cu vecinii noștri (ardem gunoaie toată ziua lângă ferestrele lor deschise, facem chefuri cu muzica la maxim până dimineața fără să ne pese de vecini, etc.).

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care nu poți avea încredere în politicieni, în poliție, în justiție, după felul în care funcționează presa, indiferent de nivel, într-un procent inadmisibil de mare la comanda unora sau altora, călcând în picioare orice idee de jurnalism corect în goana după senzațional, deformând realitatea, otrăvind mințile și sufletele oamenilor și învrăjbindu-i și prostindu-i sub pretextul nevoii de a-i informa.

Suntem o țară de lumea a treia după felul în care ne comportăm în trafic, la semafor, în sensul giratoriu, pe autostradă, în ambuteiaje, după felul în care nu ne recunoaștem vina niciodată, după felul în care ne comportăm în vacanță, ne îmbrăcăm, mâncăm. De regulă românul iese în evidență oriunde pe planeta asta. Uneori prin inteligență, muncă serioasă și realizări deosebite, de cele mai multe ori prin felul lui de a fi, de om care vine dintr-o țară de lumea a treia, se vede de departe la foarte mulți, din păcate.

Suntem o țară de lumea a treia prin felul în care ne întoarcem cu spatele la toate greșelile pe care le facem, economic, politic, individual sau în gașcă, prin felul în care tratăm dreptul de vot și puterea acestui drept, prin felul în care tratăm învățămintele istoriei.

Desigur, suntem un popor vesel, primitor, săritor, vorbim engleza și alte limbi străine în procent mai mare decât alte popoare, exportăm o grămadă de materie cenușie și mână de lucru de buna calitate, dar suntem și slugarnici, fără coloană vertebrală, ieftini și cu mentalitate de inferiori, nu vrem să evoluăm în nici un fel, ne duce înainte doar procentul acela prea mic din păcate de oameni de bună calitate care duc în spate totul în tăcere, pe care "dejtepții" îi desconsideră și îi ignoră și îi umilesc de câte ori le vine la mână. Nu avem nici un fel de strategie reală de dezvoltare, de evoluție, în nici o direcție, la nici un nivel. Alegem diletanți aroganți să ne conducă, apoi le suportăm deciziile mediocre, iar când îi schimbăm cu alții o luăm de la capăt, în același fel, doar că în altă direcție. Așa cum glumeam amar cu prietenii la un moment dat, pentru noi termen scurt înseamnă un an, termen mediu doi ani, și termen lung înseamnă maxim patru ani, când ne referim la orice inițiativă, plan de dezvoltare, program, strategie. 

De aia zic că suntem o țară de lumea a treia.

Toată viața am sperat că vom merge într-o direcție bună. Când eram copil mă bucuram de nivelul de alfabetizare care părea că e în creștere permanentă. Speram cu mintea tânără că asta merge mână în mână cu evoluția în bine a societății și a țării pe toate planurile. Când am reușit să ieșim afară să călătorim să vedem lumea, când am intrat în Uniunea Europeană, am crezut că o să se schimbe ceva în mai bine, că o să se schimbe chiar cu viteză. Poate că se schimbă, poate că doar ritmul e mult prea lent, dar mentalitățile și atitudinile de lumea a treia văd că se perpetuează nestingherite în continuare, la toate nivelurile, din păcate, fără ca lumea să pară nefericită din cauza asta.

Nimic din ce am spus aici nu are legătură cu alegerile mele politice. Nu mă refer la una sau alta dintre „taberele” sau „curentele” existente în prezent în țară, mă refer la poporul român „care este” în întregul lui, cu toate extremele din mediul rural sau urban sau dintre cele două medii. Suntem slabi cu toții la capitolul ăsta, din păcate.

"Speranța moare ultima" e singura mea consolare. Slabă consolare. Tot mai slabă.

Anul 2025 și vânătoarea în România

 

Nu pot să dorm nopțile pentru că mi se pare extrem de nedrept tot ce se întâmplă în prezent în managementul cinegetic românesc, strâns legat și de managementul forestier, desigur. Pentru că nu folosesc picătura chinezească, adică repetiția constantă a unor afirmații care devin în timp în mintea oamenilor adevăruri de nezdruncinat, indiferent de realitate, probabil că textul meu este doar o altă duminică pierdută. 

Csf ? Ncsf, vorba ceea.

Suntem în următoarea situație:

1. Urșii nu se vânează din 2016 pe bani, prejudiciu estimat într-un text pe care l-am citit recent la 50 de milioane de euro pe an, deci undeva spre jumătate de miliard de euro în ultimii 10 ani. În schimb se împușcă urșii „problemă” în baza prevederilor OUG 81/2021 și s-au împușcat pe degeaba în baza altor ordine de ministru date în perioada 2016-2021. Acești urși problemă nu existau înainte de 2016, sau prezența lor era extrem de rar semnalată, fără interacțiuni cu omul care să se soldeze cu cifrele vehiculate în prezent, respectiv peste 200 de oameni morți sau mutilați pe viață plus pagube materiale extrem de greu de cuantificat. Totuși urși se împușcă, dar „jertfa” asta nu aduce bani, urși sunt accidentați de trenuri și autoturisme, urși sunt braconați, otrăviți, omorâți ilegal. Greu de dovedit, prin urmare speculații, situațiile astea probabil nu există în mințile celor care cred că protecția totală e soluția.

2. Pesta porcină africană, boală despre care inițial am crezut că e o glumă venită doar în sprijinul reglării unor meciuri între producătorii și exportatorii de carne de porc la nivel european, a produs decimarea speciei mistreț în două moduri, începând cu anul 2018 când au apărut primele focare oficial în România. Odată prin mortalitățile produse (e un virus letal pentru care, cumva, nu s-a descoperit un vaccin în peste 55 de ani de când a apărut în Europa), a doua oară prin măsurile impuse de autorități, care au cerut prin planul național de combatere a bolii și prin planurile de măsuri stabilite la nivel local pentru fiecare focar PPA declarat, care cere eradicarea efectivelor de mistreț din zona focarelor (un cerc cu centrul în locul unde s-a găsit boala și cu raza de 13 km) în termen de 30 de zile. S-a cerut împușcarea masculilor și femelelor în egală măsură, cu accent pe femele, pentru reducerea populației cu orice chip.

Prima constatare: Ursul brun este o specie protejată, care în România n-a fost și cu atât mai mult în prezent nu este amenințată cu dispariția. Au fost însă disponibile fonduri europene de accesat pentru tot felul de proiecte legate de această specie și o grămadă de ONG-uri de mediu flămânde să ia banii ăștia. Pe mistreți n-a venit nimeni să-i apere. N-a dat nimeni bani pentru proiecte, n-a făcut nimeni nici un efort la o scară cât de cât importantă să arate opiniei publice cât de mult contează această specie în lanțul trofic și cât de mari dezechilibre produce modul în care e tratat mistrețul, specie care reprezintă 65-70 % din dieta lupilor (și urșii mănâncă mistreț, ori cadavrele găsite, ori umblă după scroafa cu purcei și ciugulește pe ăia mici din coadă). Poate pentru că Teddy Bear e în mintea tuturor copiilor de mici, în timp ce mistrețul e un porc, nu-i așa, e urât și se mănâncă oricum.  

3. Se rulează mulți bani europeni și pentru celelalte specii protejate, în special pe râs în ceea ce privește subiectul nostru. Dar, din nou, poate pentru că Europa nu are carnivore mari, dar are din plin cerb comun, cerb lopătar, căprior, muflon, mistreți și capre negre, pare că speciile astea în România nu contează suficient pentru a primi bani europeni pentru cine știe ce proiecte. S-au găsit însă unii la Brașov care să „facă” ceva și pentru aceste specii: au făcut o asociație contra „abuzurilor”, și au acționat în instanță o grămadă de ordine de ministru date în ultimii ani pentru aprobarea de cote de recoltă, în condițiile legii, la specii din anexa nr. 1 la legea vânătorii. Astea sunt speciile permise la vânătoare fără a fi nevoie de derogări, cum e cazul speciilor protejate. Au început cu cocoșul de munte, specie care nu e interzisă la vânătoare, dar din 2010 n-a mai avut sezon, ca la noi, în România. Când s-a încercat redeschiderea vânătorii, minunata asociație a obținut în instanță suspendarea ordinului doi ani consecutiv, suficient de mult timp încât să se închidă sezonul până la clarificarea suspendării. Săptămâna trecută, pe 16 iulie 2025, minunata asociație a obținut o nouă „victorie”, respectiv suspendarea pentru vânătoare a cotelor de trofeu la mascul și a celor de selecție la femele și tineret la specia căprior. Nu. Nu la cerb, cum crede marea majoritate a „iubitorilor” de natură care nu fac diferența între căprioară și ciută, sau între căprior și cerb. Pârâtul a fost de fiecare dată Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în aceste procese. De data asta pare că ministerul nu s-a mai agitat prea tare. No comment. E doar o părere și sper din toată inima să mă înșel.

A doua constatare: În afară de pagubele de imagine și de cele economice care se profilează în continuare în ce privește România din punctul de vedere strict cinegetic, probabil nesemnificative ca amploare comparativ cu problemele reale cu care se confruntă țara, dar foarte importante totuși, în felul lor, cred sincer că fauna sălbatică va avea de suferit în anii următori într-un fel pe care nu-l pot cuantifica. Da, unii își imaginează probabil că România poate fi transformată într-un mare parc național. Asta ar însemna să lăsăm în pace drăguții de „copaci” ca să avem oxigen, și drăguții de ursuleți și pe lupi, care sunt atât de frumoși, nu-i așa ?, să-și urmeze viața așa cum le-a lăsat natura, că noi le-am invadat teritoriul, că defrișăm ilegal, că nu mai au de mâncare și spațiu de locuit pentru că le-am tăiat pădurile, etc., vrăjelile cu care sunt intoxicați oamenii de ani de zile, repetându-li-se aceleași texte iar și iar (cu bună știință aș zice eu, deși nu pot vedea/ghici care e scopul real).

Cred, desigur, că drumul ăsta e greșit. De ce cred asta:

Oamenii de la munte trăiesc acolo de mii de ani. Nu poți spune în 2025 despre urșii care s-au înmulțit necontrolat în ultimii 10 ani că „le-am invadat habitatul”. Oamenii și urșii au trăit împreună în tot timpul ăsta. E normal ca ursul să viziteze o stână, dar nu e normal să vină în sat să se plimbe printre case sau în oraș, iar oamenii să trebuiască să se închidă în spatele unor garduri electrice și să tremure de fiecare dată când ies din casă doar pentru că așa decid pentru ei unii din marile orașe, care nu știu de fapt despre ce vorbesc și care arată în felul ăsta că nu le pasă în nici un fel nici de semenii lor, nici de specia urs brun. Da, sunt sigur că ei cred că fac bine ce fac, dar mai cred că ar trebui să-și vadă de treburile lor, să încerce să le facă bine pe alea, la care se pricep, sau ar trebui să se priceapă.

Omul este în vârful lanțului trofic și are discernământ, iar astea două aspecte sunt contestate implicit prin acțiunile activiștilor (a se citi de multe ori ultrașilor) verzi, care au ca scop protecția totală, fără a conștientiza efectele negative și greu de reparat care pot apărea pe termen mediu și lung. Exemplul urșilor e clar, deși unii pur și simplu iau de bună această nouă „realitate” și nu văd răul în desfășurare, nici pentru om, nici pentru urs ca specie.

„Vânătoarea de trofee” este un pleonasm, la fel ca sintagma ”defrișări ilegale”. Defrișarea de orice fel este ilegală în România prin lege, cu pedepse extrem de severe. Vânătoarea de orice fel presupune la sfârșit o poveste și eventual un trofeu. Felul trofeelor obținute din vânătoare diferențiază vânătoarea de trofeu de vânătoarea la selecție. Selecția se face în scopul obținerii de la an la an de exemplare tot mai robuste, mai sănătoase, mai capabile să supraviețuiască și să lupte cu bolile și paraziții și, implicit, cu trofee tot mai bune. Un teren gestionat de stat sau de o asociație de vânători care are trofee bune arată prin asta calitatea muncii prestate de-a lungul anului/anilor de oamenii ăia. A fi vânător înseamnă prea puțin a trage cu arma după tot felul de vietăți și foarte mult a te ocupa ca acestea să fie prezente în terenul tău în gama cea mai variată, cât mai multe numeric, cât mai sănătoase și în echilibru cât mai bun cu agricultura și silvicultura și alte activități umane din zonă, dar mai ales să fie echilibru între specii. Vânătorii se nasc cu o genă care a dispărut din ADN-ul multora, care răscolește în ei permanent nevoia de a fi acolo, in teren, în preajma sălbăticiunilor. „Boala” asta pe care ultrașii verzi n-o înțeleg și o consideră doar o înclinare spre a ucide nejustificat face incomparabil mai mult pentru fauna sălbatică, în ultima sută de ani, decât orice studii științifice și donații și acțiuni caritabile, decizii de protecție sau PR meșteșugit în fața celor care nu cunosc cu adevărat natura dar sunt siguri că o iubesc.

În Europa există peste tot o amplificare a curentului verde și e normal. Ironia este că verzii și vânătorii au aceleași interese când vine vorba despre protejarea, la fel cum e despre verzi și silvicultori când vine vorba despre protejarea pădurilor. Diferența ține doar de dorința absurdă a verzilor de a nu se interveni cu nici un chip. Noțiunile de management cinegetic și management forestier ne separă și ne fac să ne privim chiorâș uneori. Managementul presupune gestionarea durabilă și sustenabilă a resurselor naturale regenerabile. Silvicultura e despre cultura pădurilor, făcută cu știință, la fel ca agricultura. Diferența este durata de viață a plantelor implicate și modul în care sunt ele folosite după ce sunt recoltate. Oamenii pare că nu pot gândi rațional nici măcar până acolo. Același lucru este despre fauna sălbatică. Cultura vânatului, adică managementul cinegetic este soluția pentru majoritatea zonelor unde oamenii conviețuiesc cu animalele sălbatice în preajmă. Există multe parcuri naționale unde sunt reguli stricte de protecție, dar alea sunt pentru păstrarea unor întregi ecosisteme, nu pentru „salvarea” pădurilor, a urșilor etc. Acolo lucrurile funcționează pentru că nu e interzisă doar vânătoarea, ci și orice activitate umană, începând cu exploatările forestiere. În majoritatea zonelor soluția pentru păstrarea echilibrului agro-silvo-cinegetic este managementul cinegetic. Nu poate fi parc național peste tot în afara marilor orașe, așa cum aberează unii. Suntem în natură, trebuie să conviețuim cu natura, trebuie să găsim soluții practice și nu utopice pentru păstrarea unui echilibru din care să beneficieze și natura, dar și omul.

Exploatarea durabilă se referă la o perioadă nedefinită în timp. Exploatarea sustenabilă înseamnă că resursa regenerabilă pe care o avem în vedere se reface permanent sub supravegherea noastră, mănâncă bani și efort și în același timp produce bani pentru a acoperi cheltuielile printr-o exploatare rațională. Facem selecție în teren pentru scopurile menționate mai sus, inclusiv pentru trofeu. Trofeul arată calitatea muncii noastre, e bucuria vânătorului care a muncit încă un an, muncă ce implică o grămadă de bani, pe care nu i-a cerșit de la nimeni, și acuma nu se mai poate bucura de recoltarea unui trofeu în terenul lui, pentru a avea povestea lui, satisfacția muncii lui, pentru a-și stinge focul din sânge.

Până nu demult vânătorii erau respectați, acuma sunt persona non grata de cele mai multe ori. Nu e normal, nu e corect, eu văd asta ca pe o discriminare. Iar discriminarea și disprețul cu care sunt tratați vin și de la nivel înalt, oficial. Ar putea fi o scuză firavă faptul că România nu se poate lăuda cu o cultură și cu o educație cinegetică la nivelul celor din Germania, Austria, Elveția, Franța, Olanda, Italia sau țările scandinave. Totuși nu cred că e scuzabil, măcar de la un anumit nivel în sus. Acum vânătorii sunt solicitați să facă lucruri pe care nu și le doresc, cum ar fi împușcarea de scroafe pentru a reduce populația de mistreți amenințată de PPA, sau de ursoaice care au ajuns să cerșească mâncare pe marginea drumului tot din cauza „iubitorilor de natură”. De menționat că vânătorii nu împușcă femele și iar de menționat că ei nu ar fi permis să se ajungă în situația asta dacă ar fi vreodată ascultați atunci când se iau deciziile. Te faci vânător de drag, nu pentru a deveni o unealtă a unei firme de ecarisare, atunci când se consideră că serviciile tale sunt necesare.

E ok să avem ferme de porci, vaci, păsări și abatoarele și supermarketurile aferente. E ok să vânturi pădurea cu ATV-uri și motoare și tot felul de „activități în natură” când ți-e lumea mai dragă, activități care poluează fonic, fugăresc sălbăticiunile în toate părțile, poluează pădurile și apele, dar nu mai e „trendy” să fii vânător, e barbar, mai ales dacă vânezi pe bani, Doamne ferește să facem „vânătoare de trofee”! deși vânătorii sunt singurii care se ocupă cu adevărat de fauna sălbatică, zi de zi, pe tot parcursul anului (nu vorbim aici despre braconieri, ăia nu sunt vânători).

Așa cum a zis un prieten recent: urșii problemă sunt problema celor care i-au creat. Prin indiferență, inconștiență, poate chiar aroganță. Probabil că se luptă pentru asta până în pânzele albe din convingere. Sau poate pentru bani. Mie unul mi se par oameni fără suflet, chiar dacă ei spun despre vânători același lucru. Când umbli în teren zi de zi, tot anul, le monitorizezi, le păzești, le hrănești, le faci ogoare ca să le poți oferi ceea ce zona nu le oferă, le ții sănătoase, te cerți cu toți nebunii și sălbaticii și flămânzii și iraționalii, e foarte dureros felul în care ești tratat de unele ONG uri și de opinia publică stârnită de acestea. Și asociațiile de vânători sunt ONG-uri, dar nu cerșesc bani și donații, deși cheltuielile unui fond cinegetic de 10000 de ha implică venituri mici din vânătoare în prezent și cheltuieli cuprinse între 15 și 30000 de euro pe an. Deși unii s-ar putea repezi imediat să spună că uite motivul pentru care vânătorii ar trebui să fie niște hapleți, culmea e că ei fac exact contrariul, se luptă să aibă cât mai multe animale, cu trofee cât mai bune, ca să aibă de unde să vâneze și să-și stingă focul interior și vor să aibă asta an de an, nu doar până rad totul în teren. Desigur, cititorule, vecinul tău vânător nu face ce spun eu, idealistul, nu-i așa ? Află că țara asta nu e numită în afară Paradisul Vânătorilor pe degeaba. Se cheamă așa pentru că aici avem cea mai mai diversitate de specii din Europa și cam cele mai bune trofee, ceea ce arată un singur lucru: calitatea managementului cinegetic românesc. Nu este meritul ecologiștilor apăruți în ultimii ani care cred că totul e făcut fără știință și vin să ne arate ei cum trebuie pentru că, nu-i așa?, dragostea de natură s-a născut odată cu ei în timp ce cei dinainte erau doar niște flămângioși. Este meritul muncii unor adevărați iubitori ai naturii, în ultimii 70-80 de ani cel puțin, și nu e deloc o muncă ușoară. Sau sezonieră, cum ar putea crede unii. Iar la sfârșit, când ai cote de recoltă și vrei să iei un trofeu, să te bucuri de munca ta, sau să-l vinzi unui vânător pentru a-ți mai acoperi din cheltuieli, vin niște băieți și câștigă în instanță că tu n-ai dreptul să faci asta !

Vânătorii pot pune umărul să ajute la reglarea situației actuale, dar nu e nici vina și nici obligația lor dpdv moral pentru direcția în care se îndreaptă populația de urs din România.

Ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla dacă toți gestionarii de fonduri cinegetice ar rezilia contractele în derulare, pentru toate fondurile cinegetice, n-ar mai achita arenzile la stat, n-ar mai monitoriza și ține sub control urșii problemă, pesta porcină africană, rabia, pagubele din agricultură. Vânători din pasiune se trezesc devenind datori opiniei publice și activiștilor de mediu pe timpul și banii și pasiunea lor.

Mă întreb uneori ce rost mai au autoritățile și legile dacă totul se rezolvă azi în instanță și prin dezbateri publice și emisiuni tv în care specialiștii nu prea apar, pentru că e scump, nu-i așa, și dacă apar sunt cam plictisitori cu poveștile lor pe care oricum nu le crede nimeni, că sunt cam mincinoși și cam hoți, și oricum mediatorii le taie vorba la jumate, etc.

Vânătorii care vin să vâneze în România, pe bani mulți uneori, dau fiori iubitorilor de natură, deși sunt în marea lor majoritate oameni de mare calitate, oameni respectați în țările lor, cu afaceri prospere, dispuși să aducă bani în țara noastră, și nu puțini, și uneori să-și extindă afacerile aici, să investească în zona unde au fost la vânătoare și le-a plăcut, să fie aproape, să mai poată vâna în timpul liber, în condițiile și în respectul faunei sălbatice și al legii. Felul în care este înțeleasă vânătoarea în România în ultimii ani, sau mai degrabă neînțeleasă le stârnește mare nedumerire și e un prejudiciu de imagine pentru noi mai mare decât ne putem imagina.

Am încercat să fiu scurt și să punctez câteva lucruri despre care nu vorbește nimeni. Se repetă public la ore de maximă audiență aceleași stereotipuri, aceleași afirmații dăunătoare pentru managementul corect al pădurii și faunei sălbatice, iar oamenii scuipă venin peste specialiștii din aceste domenii cum nu mi-aș fi putut imagina.

Desigur, în timp ce fraierii ca mine se consumă pentru realități pe care nu sunt șanse a le îndrepta, în celelate țări din Europa și de pe celelalte continente managementul cinegetic nu este considerat drept roata care trebuie reinventată iar și iar. Oamenii și siguranța lor contează. Aspectele economice sănătoase contează (mă refer la sustenabilitate vs pomeni și donații și altele de acest fel). Managementul cinegetic se face cât se poate de corect, vânătoarea este o activitate benefică speciilor de faună sălbatică și aducătoare de bani la buget, echilibru agro-silvo-cinegetic funcționează. Se vânează urși cât să nu se ajungă la situațiile cu care se confruntă România. Se vânează capre negre chiar și parcurile naționale acolo unde se înmulțesc prea tare și ajung să degenereze. Se vânează pentru bani, vânătorii plătesc pentru o vânătoare corectă, legală. Vânătorii străini sunt turiști care aduc în țara unde merg la vânătoare de cel puțin trei ori mai mulți bani decât turiștii obișnuiți. Vânătorii nu sunt tot una cu braconierii. Vânătorii nu suportă braconierii, pentru că ăștia sunt primii care își bat joc de munca lor.

Permanent fac paralela între prohibiția din SUA de acum 100 de ani și protecția totală la vânătoare. În SUA bunele intenții ale celor care au decis că alcoolul trebuie să devină ilegal s-au transformat fără voie în dezvoltarea mafiei și acțiunile acestor organizații s-au diversificat și reorientat și mafia e un flagel în ziua de azi, după 100 de ani. Cu siguranță nu la aceeași scară, dar protecția totală duce doar la acțiuni ilegale, oamenii braconează de foame, pentru adrenalină, sau de frică.

Mi-aș dori din tot sufletul să nu fie așa.

Despre mâncare și urși „prinși” în garduri

 

Mi-am pus un pahar di vin di ceala bun, di la Babadag și imediat or început să mă mănânce degetele să scriu ceva. Și dacă tot mă mănâncă, să vorbim deci despre mâncare și despre urși prinși în garduri.

O legăm de faptul că sunt de felul meu un gurmand și încercăm să n-o luăm drept de la '48, că oamenii în ziua de azi nu mai au răbdare.

Principiul e același, indiferent că suntem oameni, pești, păsări sau mamifere de tot felul, adică ni se face foame din când în când, uneori mațele încep să ghiorlăie de-a binelea, și ne repezim să mâncăm ceva. Unii nu se uită, pun mâna pe ce găsesc mai la îndemână, alții sunt uneori mai elaborați, le caută, le combină și le potrivesc în așa fel încât să poată savura cumva momentul, să pună și un pic de bucurie acolo. Eu sunt unul dintre ăia, ultimii, aș vrea să arate într-un fel ce-am pus în farfurie. Vreau pâine prăjită cu avocado și ouă poșate, îmi fac. N-am avocado în casă, asta e, facem fără, punem niște brânză, mi-ar plăcea cu avocado, dar nu mă mai duc să cumpăr, e mai comod și e bun și așa. Și momentul îmi produce bucurie de fiecare dată, chiar dacă sunt perioade în care adun niște kilograme în plus și legatul la șireturi ajunge să-mi taie răsuflarea mai ceva ca o femeie frumoasă.

Punem accentul și pe foame dar și pe ideea de comod.

Indiferent de felul în care alegem să apreciem mâncarea, vom încerca de fiecare dată să căutăm calea ușoară, cel mai rapid mod de a ajunge la momentul în care totul e gata și curcubeul de pe cerul gurii începe să pocnească vesel din degete. Dacă suntem pe aproape ne băgăm la un restaurant, să fim serviți.

Celelalte specii vor face la fel, de fiecare dată când le e foame. Mamifere, păsări, pești, vor căuta calea cea mai ușoară.

Unde vreau să ajung ? Ghici ?

Căpriorul, care e un delicat, împreună cu prietena lui, căprioara, iau la rând poienile cu iarbă proaspătă, cu cât mai multe specii cu atât mai bine, sau culturile de lucernă, trifoi, rapiță, grâu, etc. și se plimbă toată noaptea și aleg numai vârfurile fragede, mugurii cei mai proaspeți, și atâta se mai alintă că uneori se rătăcesc, se trezesc departe de pădure, protejați de culturile agricole. Cu cât mai mozaicată agricultura, cu atât mai mare bucuria delicatesurilor, cu atât mai mare densitatea căpriorilor în zona respectivă. Cu cât mai mic efortul, cu atât mai bine.

Mistrețul, un porc de felul lui, nu e pretențios și mănâncă tot ce găsește, inclusiv mortăciuni. Ca să-l ținem într-o anumită zonă îi punem porumb, în câteva puncte, pe care ajunge foarte repede să le viziteze zilnic. Comod. Interesant este că, al dreaq soi rău, știe când dă porumbul în lapte în culturi, și se duce acolo, doarme acolo, se îndoapă acolo, că na, e dulce și mult și ușor, se ascunde acolo luni de zile, până vin combinele și-l fugăresc.

Cerbul, împreună cu prietena lui, ciuta, ce să vezi ? Exact la fel. Are ce mânca la munte, într-o anumită zonă, stă acolo. N-are, pleacă să caute. Îi punem noi ceva în pământ, facem niște ogorașe, niște culturi în munte cu ce nu-i oferă naturaîn zo.na respectiva, mai punem niște sare, nu mai pleacă, îl păstrăm în zonă, e mai comod.

Lupii se chinuie să vâneze cerb, căprior, mistreț, sunt deștepți, lucrează după proceduri, dar procentul de reușită este de 10-15%. Zlab, foarte zlab. Prin urmare ce fac lupii ? Se duc la stână, sunt niște câini acolo, asta e, dacă sunt blegi îi mănâncă pur și simplu și pe ăia, și pe urmă party cu oile. Mult mai comod, este ?

Ajungem la urs. După unii oameni de la oraș, care trebuie din păcate să facă un efort mai mare să gândească puțin, ursul ci-că mănâncă lemne. Dacă am avea păduri multe multe, nu știu ei să spună cât, dar multe, și n-am mai tăia deloc lemn, ne-am mulțumi să trăim între beton, plastic și sticlă, atunci urșii ar sta în pădure, nu ne-ar deranja în nici un fel, n-ar mai avea motiv ticăloșii de vânători să-și ceară partea de așa zisă „vânătoare de trofee”. Dar nu mai avem păduri, că le taie hoții ăștia, le „defrișează”, „le-am invadat habitatul”, și atunci normal că urșii nu mai au ce mânca și ies pe marginea drumului să-și facă selfie cu inconștienții de la oraș, pentru un colț de pâine.

Așa o fi ?

Mă tem că nu.

Ursul e omnivor. Unii urși mănâncă și carne, alții nu. Dacă are cineva curajul să ne spună cum și de ce, se cheamă drept că are mare curaj. Eu nu știu răspunsul la întrebarea asta. (Doar cu titlu informativ, legat de foamea ursului de lemne, arboretele tinere asigură condiții pentru dezvoltarea fructelor de pădure și a arbuștilor, care oferă urșilor mure, zmeură, scorușe, mere și pere pădurețe, spre deosebire de arboretele mature sau bătrâne, care nu au de oferit decât lemn. A, și toate astea sunt cu titlu sezonier, că le culeg oamenii sau nu pentru propriile pofte, nu acolo e asigurată bucuria ursului de a fi sătul și gras pe parcursul întregului an, că oferta asta de la natură nu le ține de foame mai mult de o lună pe an, oricum.) Ursul este deci omnivor și mai e și oportunist, ca toate celelalte specii de viețuitoare. Găsește ceva bun de mâncare într-un loc, în drumurile lui, include automat locul respectiv în itinerariul zilnic. Și vine iar și iar în speranța că mai găsește ceva bun. Ideale sunt locurile de hrănire cu porumb ale mistreților din adâncul pădurii, dar și tomberoanele, livezile, stupinele, țarcurile cu animale domestice, afumătorile, pomii fructiferi din dosul casei unora care îndrăznesc să mai locuiască la țară, la munte, etc. Toate locurile unde miroase bine și unde nu trebuie să facă efortul de a alerga, hăitui, vâna fără succes. Am auzit de urși care se luptau cu voliere în care proprietarii își protejau găinile de uliu cu tot felul de plase de sârmă. S-ar fi mulțumit și cu o găină două, de lene.

În concluzie, dacă omul, în mod mai mult sau mai puțin conștient, oferă urșilor din vecinătate ocazia să guste ceva bun cu minimum de efort, să nu se mire nimeni că ei vor folosi oportunitatea, după care vor reveni periodic, de regulă zilnic, în speranța că mai e ceva bun pe acolo de ciugulit.

Vor speria copiii, vor rupe gardurile, ramurile pomilor, pereții cotețelor, vor fugi de mașini, oameni, zgomote, lumini, sau nu, dar vor încerca iar și iar să viziteze locul unde știu ei că au găsit ceva bun de pomană. Poate că, alungați cu simț de răspundere, unii nu vor reveni. Dar din păcate constatăm live că sunt exemplare care deja nu se mai tem de om. Nu fug. Nici de om cu câine cu tot. Am auzit de urs care a bâjbâit pe la ușă. Sunt multe filmulețe pe net cu dânsul umblând printre case, mașini, pe uliță, printre blocuri, fără jenă. E filmulețul ăla recent când câinele fuge primul, înainte ca stăpâna care-l plimba să-și dea seama care-i treaba.

Situațiile sunt gestionate mai bine sau mai rău de către autorități, există ceva cadru legal. Uneori ursul e fugărit și nu se mai întoarce, alteori se agață într-un gard, e tranchilizat, mutat, eliberat, alteori nu se poate decât cu arma de vânătoare.

Aici aș face câteva comentarii.

În primul rând mi se pare foarte interesant cum se mai prind urșii ăștia în diverse garduri, de regulă li se încolăcesc niște șufe împrejurul bustului sau abdomenului, sau sunt prinși de o labă din față sau din spate, dar atât de bine de fiecare dată că oricât ar fi de mare, de puternic, el, ursul, nu reușește s-o rupă. A dreaq, nu-și pune nimeni întrebarea cum de s-a prins în gard, cum de s-a prins atât de bine, cu nod din ăla care se strânge când smucești, cum de nu se rupe sârma aia, de cele mai multe ori, sau gardul cu totul. Eu cred că uneori nu e un accident, deși de fiecare dată nu știe nimeni a cui e grădina, iar când apare proprietarul, habar n-are de nimic. Apoi vine tranchilizarea, verificarea stării de sănătate a animalului, eliberarea din laț și tratarea eventualelor răni, transportul către cine știe unde și eliberarea, în aceeași zonă sau în alta (relocare).

(Uite, ca să mă contrazică, tocmai s-a întâmplat povestea cu ursoaica de la Poiana Teiului, care a rupt sârma după tranchilizare și a sărit pe omul care încerca s-o elibereze, crezând-o adormită, om care a scăpat cu viață printr-o minune, poate că ursul nu era chiar cel mai mare, doar datorită curajului paznicului de vânătoare care l-a împușcat, deși aproape își îmbrățișa victima pe la spate.)

Să sperăm că nu sunt lațuri puse de oameni sătui de lipsa de opțiuni a autorităților, deși toate indiciile cam spre realitatea asta duc. Animalele sălbatice folosesc traseele pe care le cunosc, nu vin într-un loc tot pe altă parte, și atunci e foarte ușor de pus un laț de către cineva care s-a săturat de situație, hotărât în inconștiența și disperarea lui să-și facă dreptate singur.

În al doilea rând, presupunând că ursul ăla poate fi prins cumva, eventual prin tranchilizare, și relocat, mi se pare foarte interesant că nu se întreabă nimeni la ce ajută să mutăm problema dintr-un loc în altul, cu tot efortul aferent, ce vină au cei din zona unde ajunge și, cel mai important, nu cumva va face la fel și în noul lui habitat ? Ba da, va face exact la fel.

În al treilea rând, dacă tot vorbim despre opțiunea tranchilizării unui urs, aș face niște precizări: Nu prea poți tranchiliza un urs care se mișcă liber, pentru simplul motiv că trebuie să te apropii să tragi de la 10-15 m, atât pot armele de tranchilizare de care dispunem, trebuie să ai și să știi a doza substanțele de care e nevoie, să lovești ursul în mușchi, că nu poți trage oriunde, și să ai noroc să nu se răsucească spre tine atunci când simte înțepătura. Dacă reușești să faci aceste operațiuni aproape utopice, trebuie să-l aștepți câteva minute bune să cadă adormit, mai bine zis să-l urmărești printre boscheți, prin întuneric, discret, pentru a identifica locul unde cade adormit, ca să te poți mișca repede să-l iei de acolo și să-l duci. Și apoi să vezi că a căzut într-un loc unde nu te poți apropia cu mașina. Etc., etc, etc.

Hai, mă lași ? Și eu sunt acuma la tastatură, la căldurică, acăsucă, urșii sunt departe departe, pare atât de ușor realizabil totul…!

Cred că numai în țara noastră minunată funcționează expresia „D-aia n-are ursul coadă” și cred că una dintre aplicațiile expresiei are legătură cu lipsa de educație ecologică, cinegetică a întregului popor care este, în expresie, desigur, ursul. Germania are un vocabular cinegetic separat de cca 3000 de cuvinte, care se folosește în principal în activitatea de management cinegetic, în timp ce noi, poporul ales, cu cea mai bogată și mai bio și mai diversă biodiversitate din Europa confundăm cerbul cu căpriorul, ciuta cu căprioara, capra neagră cu nu știu ce monument al naturii și ursul brun, cel mai mare carnivor din Carpați, fără dușmani naturali, e partenerul nostru de selfie pe marginea drumului și nu mai are săracul „habitat” pentru că i l-am invadat noi, lăsându-l fără hrană. 

N-avem nici cea mai mică urmă de cultură cinegetică, de respect pentru animalele de orice fel, și nici un fel de intenție de a învăța, de a ne educa urmașii în sensul ăsta, cât de cât. Suntem putrezi și ipocriți în tot ce facem, cu gândul doar la a aduna și băga la ghiozdan, dând din coate și călcând în picioare totul, în timp ce ne dăm smeriți, ecologiști, iubitori de natură. 

Dacă tot am legat mâncarea bună de lene și ursul prins în laț, aș mai spune aici povestea familiei de români obișnuiți, cu doi copii, fată și băiat, care vizitează Rezervația de faună carpatină Dragoș Vodă de lângă Mănăstirea Neamț și văd dincolo de gard, la câțiva metri, față în față, familia de zimbri:

Domnul zice, privind drept în față, la masculul de zimbru: „Uite-l cât îi de mare ! Îți dai seama câtă carne iese din ăsta ?”

Doamna completează, privind tot acolo, gânditoare: „Mănânci din el cel puțin o lună…”

Mostră de familie de români. Poftim cultură.

Eram acolo, în spatele lor, e auzită cu urechile mele.

Prin urmare trăiesc printre noi o grămadă de oameni care vor să mănânce tot ce văd. Așa că nu cred că putem învinovăți celelalte specii pentru că vor același lucru, putem înțelege că unele vor în culturile agricole, altele în intravilan, acolo unde găsesc ușor ce le trebuie să-și potolească foamea și, în acest context, putem căuta echilibrul, lăsându-le acolo unde nu se depășesc niște limite, sau intervenind cu arma pentru control numeric și îndepărtarea riscului apariției unor pagube însemnate sau, mai rău, accidente cu victime umane, indiferent de specie. Rațional, pe baze legale, fără a pune în pericol existența vreunei specii, respectând în același timp viața omului, munca și cheltuiala depusă de proprietarii de culturi agricole, valorificând jertfa și folosind banii în folosul speciei respective, ținând seama de nevoile și mentalitățile reale ale oamenilor, nu doar de visele unor oameni născuți și crescuți departe de natură, care văd natura de câteva ori pe an, dar au impresia că o iubesc și că știu ei mai bine ce și cum, noroc că s-au născut ei să salveze planeta, că ăilalți o tot dădeau în bară.

Dacă în țara noastră minunată dar procopsită cu noi, vai de capul ei, ar funcționa legile și respectul față de ele, și nu s-ar mai decide totul pe fb și în instanță, și nu și-ar mai scuipa unii altora în față păreri absolut rupte de tot ce înseamnă educație, cultură, profesionalism și respect, poate că am avea o șansă. Dar noi preferăm tactica struțului, făcându-ne că realitatea nu există, iar deciziile „ecologiste” luate de ciurda de spălați pe creier, de unii care privesc probabil spectacolul râzând, fac mai mult rău decât bine, atât speciilor țintă de faună cât și comunităților locale, economiei locale și naționale, echilibrului agro-silvo-cinegetic și efectele vor fi greu de reparat, pe termen mediu și probabil lung.

Trist, dar tragic, vorba ceea.

Despre cârnații vânătorești

 

Nu încetez să mă minunez de ipocrizia, superficialitatea, indolența cetățeanului, autorităților, massmedia, în legătură cu soarta unor specii de faună sălbatică, pe termen mediu și lung. Lehamitea mi-a tăiat orice chef de a mai dori să fiu scriitor, de a mai încerca să povestesc ce și cum cuiva, oricui. Nu mai e aproape nimeni dispus să asculte, să afle, să încerce să înțeleagă, să judece, să decidă în cunoștință de cauză. Sunt suficienți câțiva „influenceri”, indiferent de domeniul despre care vorbim, așa numiții „formatori de opinii”, ca lumea să se lase în seama lor, să înceteze efortul de a-și mai încreți circumvoluțiunile, să ia de bune toate gogoșile pe care le toarnă ăia, inclusiv prin gura unor vedete de prime time news.

E ușor, majoritatea stau între betoane, beau lapte de soia, dorm cu ursuleți de pluș, cochetează cu diete mai mult sau mai puțin vegane, salvează pui de câine și de pisică pe care îi îmbracă iarna cu puloverașe tricotate și cred că pot trasa o linie de demarcație între părți de planetă locuite de oameni și părți de planetă care să rămână naturii sălbatice. Cred că nu le mai trebuie produse din lemn, sunt suficiente alea din plastic și metal, că vacile poluează planeta, că nimeni n-ar trebui să mai mănânce carne, lapte, brânză, reciclează punguțe din plastic crezând că acolo e schepsisul, fără să aibă idee despre cât de toxice pentru planetă sunt pescuitul industrial pe marile oceane sau agricultura intensivă, sau exploatarea minereurilor care le aduc lor acasă modele tot mai noi și mai performante de telefoane mobile și laptopuri.

Silvicultura este despre managementul corect al pădurilor, în așa fel încât să nu li se reducă suprafețele, să le asigurăm continuitatea, să fie sănătoase și să ne putem folosi de lemn pentru mulțimea de nevoi pe care o avem, înainte ca acesta să se irosească, să putrezească.

Managementul cinegetic, care la noi se cheamă vânătoare, și este confundat în ziua de azi cu trasul la țintă după animale sălbatice, este despre păstrarea la cel mai ridicat nivel a biodiversității cu care România încă se laudă că este cea mai aproape de adevăr din Europa.

Textul ăsta, inutil ca și atâtea altele, mi l-a stârnit fiica unui prieten, la o masă la care aveam și ceva cârnați vânătorești, unii din cerb, alții din mistreț, cu întrebarea ei naivă: ați împușcat cerbul ca să faceți cârnații ăștia ?

Nu m-a întrebat de mistreț, probabil mistrețul e doar un alt fel de porc, pentru cei care mai mănâncă porc. Cerbul i s-a părut probabil mai exotic.

M-am gândit că întrebarea asta are un răspuns foarte simplu, valabil pentru fiecare specie de faună sălbatică, la o adică, în condițiile în care cine întreabă e chiar curios să știe.

Este vorba despre realitate și acceptarea ei. Atât. Da, pentru braconieri cârnații sunt scopul. Pentru mine, implicat în managementul cinegetic de ceva ani, cârnații sunt una dintre consecințele unei munci de calitate. 

    Povestea este de fapt foarte simplă, nu ține nici două pagini a4, dacă eliminăm introducerea de mai sus:

Omul e „omnivor”, mănâncă adică de toate. Unii aleg să nu. Dreptul lor.

Omul a invadat planeta și are nevoie de toate resursele ei, că așa e specia asta dominantă, vrea totul.

În aceste condiții, omul e dispus să facă oarecari compromisuri, care se cheamă arii protejate, mai mult sau mai puțin restrictive în ce privește activitățile lui, tradiționale sau mai noi. Dar nu va lăsa toate zonele împădurite naturii, fără să-și mai caute de lucru pe acolo, iar el să rămână în zona agricolă și în cea a betoanelor și asfaltului, indiferent ce visează unii. Va invada permanent aceste zone, chiar dacă treaba asta devine ilegală uneori.

Vor exista tot timpul oameni carnivori și vor exista tot timpul vânători. Vânătorii sunt oameni care se nasc cu nevoia de a se trezi la trei dimineață și de a pleca din așternutul cald, de lângă apetisanta nevastă adormită, indiferent de canicula sau viscolul sau zloata de afară, pentru a face o tură prin pădure, pe câmp, pe baltă, prin natură, cu sau fără arma de vânătoare asupra lor. Au nevoia asta în sânge și nu au ce face. Sunt dispuși să dea o grămadă de bani pentru a se echipa corespunzător și pentru a primi permisiunea să meargă să-și facă damblaua. Dacă se poate legal, bine. Dacă nu, unii vor căuta locuri unde se poate legal, contra cost, în timp ce alții vor risca la prostii din diverse motive (sărăcia, adrenalina, etc.). Aici e diferența dintre legal și ilegal, dintre vânători și braconieri.

Desigur, cei care iubesc cu adevărat fauna sălbatică au căutat și vor căuta permanent soluții pentru a apăra biodiversitatea în fața tendinței unora de a o invada și dezechilibra.

Pentru asta, cel puțin în ziua de azi, e nevoie de bani, la fel ca pentru orice altă activitate. Cine crede altceva visează sau se minte cu nerușinare.

Sunt două opțiuni:

1. Umblăm după subvenții, finanțări, etc., din diverse surse, cu riscul ca acestea să dispară când ți-e lumea mai dragă sau de a avea ascunse în spate intenții de nepătruns, cum e cazul unor ONG-uri ultra verzi.

2. Considerăm fauna o resursă naturală regenerabilă, așa cum este în realitate, la fel ca apele (din punct de vedere al potențialului lor piscicol sau chiar energetic), pădurea sau terenurile agricole. În aceste condiții creăm cadru legal pentru dezvoltarea durabilă și sustenabilă a acestei resurse. Adică o păzim, o îngrijim, avem grijă să fie peste nivelul optim din punct de vedere numeric raportat la o zonă anume și apoi putem oferi posibilitatea unora dintre cei descriși mai sus să vină să recolteze în mod controlat, sub supravegherea unui personal tehnic de specialitate, câte un exemplar din specia dorită. Contra cost. Specialistul știe ce și cât se poate recolta, în așa fel încât să nu se perturbe echilibrul, iar vânătorul cu acte în regulă își face damblaua și plătește. Nimeni nu depinde de pomeni, banii vin ca urmare a muncii de calitate depuse de specialiști, asigură necesarul (salarii, echipamente, logistică, furaje, asigurarea stării de sănătate, combustibili, etc.), interesul este să fie cât mai multe animale, să fie de unde oferi pentru recoltare prin vânătoare, braconajul este la minim, biodiversitatea funcționează corect, vânătorii își ostoiesc legal arderile interne. Se mai cheamă și „cultura vânatului”, deși se face 100% în sălbăticie.

Interdicția înseamnă braconaj. Exemplu simplu de interdicție totală: interzicerea alcoolului în SUA acum 100 de ani a creat mafia, pentru că omul a vrut oricum să bea alcool în continuare. Cine crede că dacă s-a interzis vânătoarea n-are nici cea mai mică idee cum poate lua amploare braconajul în aceste condiții.

Folosesc termenul de recoltare pentru că fauna sălbatică este o resursă natural regenerabilă. Poate să-și producă singură banii necesari supraviețuirii în cele mai bune condiții.

Odioșii ultra verzi folosesc intenționat cuvinte ca „ucis”, „măcelărit”, etc. pentru a mai stoarce o lacrimă fraierilor, la ore de maximă audiență, și un ban la capitolul donații, în timp ce se folosesc de cele mai bune echipamente, de niște laptopuri și de niște teorii și povești.

În paralel, de zeci de ani de zile, specialiștii au dovedit practic și că abordarea realistă este cea care presupune aprecierea faunei drept „resursă naturală regenerabilă” și exploatarea rațională a acestei resurse.

Toate animalele sălbatice vânate lasă în urmă un trofeu și o poveste. Pentru vânători aceste două lucruri sunt în strânsă legătură. Repet, e în sângele lor, nu se pot controla. Ei aleg un mascul la apogeu sau în regres, sau unul care are trofeul diform și e bine pentru populație să nu fie lăsat ă participe la împerechere pentru a transmite mai departe gene de slabă calitate. Plătesc trofeul și îl păstrează acasă împreună cu povestea. 

Expresia „vânătoare de trofee” e un pleonasm. În urma unei acțiuni de vânătoare rezultă un trofeu, care poate fi medaliabil sau nu. Un număr mare de trofee de valoare cinegetică ridicată arată doar calitatea muncii depuse de specialiști. Nu poți interzice „vânătoarea de trofee”, e o tâmpenie. În situația asta nu mai poți spune că avem o avere, atâta timp cât cu mințile noastre nătângi nu punem averea asta în valoare, nu scoatem niște bani de pe urma ei, bani care intră în țară, contribuie la PIB (în Ungaria vânătoarea înseamnă procente din PIB) și acoperă cheltuielile necesare unei munci de calitate.

Unii fac sport, alții călătoresc, unii fac scufundări, alții alpinism, unii gătesc, alții pictează. Unii au boala asta a vânătorii în sânge. Toți trăim împreună pe planeta asta. Inclusiv vânătorii. Fiecare cu nevoile, poftele, viciile proprii. Interdicția totală a creat întotdeauna balauri, monștri, pe Darth Vader și partea întunecată a forței. Cine nu acceptă această realitate poate face mai mult rău decât bine fix animalelor pe care le iubește.

Tot ce putem face mai bine, mai realist, mai practic, în folosul faunei, al biodiversității și al echilibrului, inclusiv financiar, este să valorificăm rațional, durabil, sustenabil, legal, această resursă naturală regenerabilă.

Una dinte consecințele acestei povești este carnea de vânat. Vine la pachet atunci când managementul cinegetic e făcut corect, fără hormoni, fără adrenalina produsă de înghesuiala din camerele morții din marile ferme de vite, oi, păsări, porci.

Carnea de cerb, de mistreț, cumpărată în urma unei vânători legale, din care am făcut niște cârnați pe care i-am pus pe masă, să-i împart cu prietenii. (În Ungaria am mâncat tocană de cerb la fiecare restaurant la care am mers, se vânează cu miile, și cu cât vânează mai mult cu atât au mai multe exemplare). Asta e realitatea secolului 21.

Facem o paralelă între „măcelarii de vânători” și adevărații măcelari, de pe urma cărora sunt aprovizionate marile și micile supermarketuri cu carne de tot felul ? Revenim la realitate, la nevoile omenirii, care există și nu pot fi negate ?

Povestea e valabilă în egală măsură pentru urs, specia aflată abia acum în pericol, după 7 ani de protecție totală. Nu ursuleții de pluș și adopțiile de pe net vor salva specia și o relație echilibrată între urs și om. Nu pomenile și lacrimile însiropate. Doar un management cinegetic corect, realist, pragmatic, care include și posibilitatea unui control numeric prin vânătoare.

Asta e realitatea. Informarea e simplă, sunt două pagini de citit. Apoi cine vrea poate aprofunda. Numai să vrea.

Există în ultimul timp povești absurde și despre capra neagră, cum că urmează să fie interzisă. Milo Halasi a scris un text absolut de bun simț în acest sens pe fb.

Despre mistreț, la fel ca fiica prietenului meu, nu pune nimeni întrebări, nu-l apără nimeni, deși autoritățile cer decimarea speciei de cinci ani împliniți, deși e veriga principală în lanțul trofic, hrana principală a carnivorelor mari din Carpați, atât de iubite și atât de departe fizic de fapt de iubitorii lor dintre betoane. Mistrețul e urât, nu merită atâta efort. Uite că vânătorii nu agreează atitudinea asta în legătură cu mistreții.

...

Ipocrizie la maxim. Țara unde oricine poate bloca în instanță punerea în practică a unor acte normative, făcându-mă să mă întreb dacă ministerele și legile își mai au rostul. Țara unde nimeni nu pune întrebări despre acțiuni care poate, cine știe, pot afecta economia națională.

Povestea merge mai departe. Nu pune nimeni întrebări, zic, nimeni nu e curios, nu ascultă nimeni nimic, toți știu deja, sunt proprietari unici ai adevărului absolut, nu există respect, doar teamă, delăsare, dezinteres.

Aberație în versiune scurtă

 

Mă cheamă Doru și sunt dependent de ciocolată.

Când spun ciocolată mă refer la înțelesul cel mai larg al noțiunii de ciocolată. Mă refer la pasiune, afecțiune, dăruire, satisfacții, bucurie, toate la superlativ. Cu implicații mai mult sau mai puțin masive din partea a tot ce înseamnă frumos: natură, călătorii, soare, confort, liniște, inteligență, respect și, desigur, bucătărie de cea mai bună calitate.

Am vrut să fiu un mare scriitor. Să-mi iau din banii câștigați din cărți ca-n filmele americane o casă pe o insulă grecească, unde să stau vara, și una în Austria, unde să stau iarna.

Sau invers.

Ok, bine, și încă una în Croația, că e mult prea frumos acolo.

Să scriu cele mai interesante povești și să mă iubesc cu femeia mea, să-i satisfac toate capriciile inteligente și frumoase și să ne bucurăm de soare, de mare cu toate fructele ei, de livezi de măslini și portocali, de vinuri bune și de fiecare clipă, desigur.

…

N-am talent. N-am răbdare. N-am imaginație. N-am.

Am încercat. Chiar am încercat.

Uneori mi s-au legat câte câteva cuvinte în moduri oarecum interesante, mi-au ieșit din când în când două, trei rânduri acolo. Și alea cu ajutor sinapsele aveau nevoie de alcool, bujiile înnecate nu mai dau scântei, în timp ce sinapsele mele doar așa funcționează.

Mult prea puțin.

…

În tinerețe am visat la încă ceva: să am un magazin de muzică. Să am toată muzica frumoasă care s-a compus și cântat vreodată pe pământ și s-o împart cu drag tuturor, să le explic și să le povestesc și să văd cum o descoperă și cum se plac reciproc, oamenii și muzica frumoasă, muzica și oamenii brusc mai frumoși, doar din cauza ei.

N-am avut curaj, am crescut într-o epocă în care copiii erau învățați să-și rânduiască viața, nevastă, casă, serviciu, mașină, copii, nunți, botezuri, cumetrii.

Eu am fost un copil foarte ascultător.

Cred că și puțin neîncrezător în puterile mele. Sau mai mult.

...

Ca să nu mă detest prea tare, mă străduiesc să-mi fac bine treaba la jobul de care dispun, chiar îmi place ce fac, ceea ce nu e de colo. În loc să dau autografe pe la lansări de cărți din gama best seller, să beau martini și să fac dragoste zi de zi și noapte de noapte în hoteluri de cinci stele, să ascult muzică de dimineață până seara, etc., am ales să mă stresez ani și ani pentru ideea de performanță, măcar pentru a face cum trebuie ceea ce am ales să fac.

Am făcut lucruri frumoase, am avut o viață frumoasă, cu de toate. Am trăit, încercat, gustat o grămadă. Tot felul. Nu-mi pare rău de nimic.

…

Mă cheamă Doru și sunt dependent de ciocolată.

Cred că fac parte uneori din grupul celor care „mă cheamă”, alteori din al celor care, mai în glumă sau mai în serios, spun despre ei că „pe mine nu mă cheamă, pe mine mă trimite”. De fapt chiar nu contează asta.

Și cum spuneam, încerc să trăiesc cu bucurie ceea ce-mi e dat de trăit, deși nu mă pot împăca cu micile bucurii nesănătoase la care ar trebui să renunțăm din cauza sănătății sau vârstei sau mai știu eu căror scuze. E vorba aici despre cele pomenite mai sus, un pic de ciocolată, un pic de iubire, o țigară la cafea sau … după aceea, un pahar de vin bun. Vreau sănătate, siluetă, pasiune, salată, prieteni, pizza, fructe de mare, cofetărie, afecțiune, friptură, vin roșu, patiserii, uneori mi-e poftă de o țigară bună.

Într-un cuvânt, ciocolată.

Internetul și managementul resurselor naturale

 Am văzut un documentar pe Netflix, se cheamă „The Social Dilemma”. Este despre cum rețelele de socializare ne influențează subtil și treptat și sigur mințile prin utilizare constantă. Scopul inițial a fost de a ni se vinde, orice, prin bombardarea constantă cu tot felul de reclame pentru tot felul de nevoi pe care le depistează ei că le avem. Scopul final a ajuns să fie să ne vândă pe noi către furnizorii de produse și servicii de tot felul, pe baza unor profile personale complexe și absolut aproape de realitate pe care ni le fac armate de ingineri IT în acest scop. 

Dacă ar fi doar asta poate că lucrurile ar rămâne într-o lumină cât de cât curată. Dar inevitabil situația se îndreaptă către „partea întunecată a forței” pentru că s-a ajuns la crearea senzației că fiecare utilizator este un deținător al adevărului absolut în orice privință, că nu mai e nevoie de consultat și judecat alte puncte de vedere într-o problemă sau alta. Fiecare dintre noi vedem altceva când ne uităm pe fb de exemplu, ceva adaptat personalității și viziunii noastre despre lume și viață. Așa suntem văzuți mintea electronică generatoare de profile personalizate. 

Așa că ni se infuențează subtil opțiunile politice, convingerile despre mediu sau despre religie, etc. S-a ajuns deja la divizări serioase și periculoase pentru democrație, la împărțirea societății în tabere tot mai radicale. O spun oameni care au lucrat în posturi cheie la toate companiile astea, surprinși de devierea scopului lăudabil inițial al apariției lor în direcția răului, doar din motive de „foame dă bani”.

Toate informațiile astea există la îndemâna noastră, dar oamenii nu mai au timp și răbdare să le acceseze și să le judece. Mințile se deformează încet, dar sigur.

Eu, lucrând în management cinegetic, denumit într-un cuvânt vânătoare, sunt în ultima vreme una dintre victime.

Noua generație de iubitori de natură, conectată puternic pe on line, are altă opinie despre protecția pădurilor și a faunei sălbatice decât cea a breslei specialiștilor în domeniu, care duce mai departe moștenirea generațiilor trecute.

Cu campanii agresive bine gândite ale unor entități mai mult sau mai puțin obscure în ce privește intențiile reale, platformele online au creat deja două curente de opinie complet divergente. 

Unii cred că managementul actual al pădurilor și faunei sălbatice din România corespunde ideii de exploatare durabilă și sustenabilă a acestor resurse naturale regenerabile, că exploatarea rațională a acestor resurse este necesară oamenilor și este în beneficiul reciproc al resursei și al oamenilor. Mă repet ca să nu se înțeleagă altceva.

Ceilalți sunt la polul opus, consideră că trebuie oprită complet exploatarea pădurilor și trebuie interzisă vânătoarea, că totul trebuie protejat total, pentru a rămâne și generațiilor viitoare sau pur și simplu pentru oxigen și pentru că le plac lor „animăluțele” de orice fel și nu suportă că cineva stă cu arma cu lunetă pe ele și le omoară.

Desigur, nu e chiar așa, nimic nu e ce pare la prima vedere.

Fiecare e cu adevărul lui, însă, și nimeni aproape nu e dispus să stea să aprofundeze și adevărul celor din „tabăra opusă”. Scuzele sunt lipsa timpului, autosuficiența și Dumnezeu mai știe care altele.

Am mai văzut un documentar de groază, pe nume „Seaspiracy”, care atrage atenția că pescuitul industrial pe mările și oceanele lumii pune de fapt în pericol viața pe planeta asta. Activitatea asta, despre care nimeni nu știe exact cum se desfășoară și la ce amploare, este mai periculoasă pentru viitorul omenirii decât orice altceva, prin distrugerea până la dispariție a unor specii, a echilibrului ecologic pe fundul mării, a poluării cu materiale plastice și a schimbării raportului dintre procentele de oxigen și dioxid de carbon din atmosferă. Încălzirea globală, efectul de seră, chestii din astea. Zice cineva ceva despre asta ? Nu e departe, noi nu suntem popor de pescari.

Ideea e că dezinformarea, abundența de fake news, indolența și comoditatea a tot mai mulți dintre noi ne duc în direcția greșită, și viteza de deplasare crește.

Revenind la problema în realitate destul de puțin semnificativă a impactului negativ al tăierilor de masă lemnoasă și a vânătorii comerciale din România, ca să nu mă întind prea mult, că lumea se plictisește și oricum nu prea mai citește, eu cred că impactul negativ al acestor activități, atunci când de întâmplă fapte ilegale, este absolt minor. Repet, este vorba despre impactul negativ al faptelor ilegale în cele două domenii. Pentru că exploatarea rațională a resursei naturale regenerabile, adică pădurea și fauna sălbatică, nu produce efecte negative și asta o poate vedea oricine vrea să vadă.  

Măsura calității muncii specialiștilor români în cele două domenii e dată de pădurile frumoase, sănătoase, cu cicluri lungi de exploatare de până la 120 de ani, care adăpostesc cea mai bogată biodiversitate din Europa, de trofeele valoroase recoltate de la speciile de faună sălbatică de talie mare. Este vorba despre o muncă depusă de mai multe generații, începând cel puțin de după al doilea război mondial.

În condițiile în care omul și-a băgat nasul peste tot, desfășoară activități peste tot, e greu să mai vorbim despre natură virgină și despre autoreglarea acesteia. Efectele negative pe care le produce prezența omului trebuie compensate tot prin eforturi făcute de oameni. La asta se referă noțiunile de management durabil și sustenabil, atât forestier cât și cinegetic. Viziunea e puțin diferită în ziua de azi față de acum 50 de ani și nu are cum să fie altfel, și anume vorbim despre resurse și despre cultura acestor resurse, atât în folosul resursei, cât și în folosul omului.

De aia se spune „recoltarea masei lemnoase” sau „recoltarea unor exemplare din fauna cinegetică”, pentru că totul s-a transformat treptat în așa ceva. 

De aia nu spunem „măcelărirea” arboretelor sau „uciderea” animalelor sălbatice. Astea sunt activități ilegale, care se descoperă și se pedepsesc conform legii, sunt atribuțiile atâtor feluri de organe de control care funcționează în România.

Ambele activități sunt comerciale, se bagă bani și trebuie să iasă bani, activitățile trebuie să se autosusțină financiar, nu așa cum s-au învățat unii, că primim pomeni din fonduri europene sau de la bugetul statului, bani care în final vin din buzunarul fiecăruia dintre noi. Orice țară bogată își pune în valoare în mod rațional, după planuri de management pe termen lung, orice bogăție de care dispune, orice resursă naturală regenerabilă, și astea sunt tot bogății.

Cum să te lauzi că ești bogat dacă tu mori de foame și umbli rupt în fund, stând cu fundul pe niște resurse practic inepuizabile, atâta timp cât sunt gospodărite cu cap, pe care nu vrei să le pui în valoare. Când resursa aduce bani, poate fi gestionată rațional, în folosul bunăstării generale. Când trăim din pomeni, cu protecție totală, doar ne amăgim, creăm condiții favorabile dezvoltării în progresie geometrică a ilegalităților, precum și condiții pentru degenerarea, regresul resursei.

Sub umbrela ideii de restricții totale crește monstruos ciuperca ilegalului de tip mai mult sau mai puțin mafiot.

Vânătoarea a fost totdeauna de trofee și a fost totdeauna comercială, oricât s-ar ascunde unii după deget. E normal să fie așa. Fiecare animal sălbatic e purtătorul unui trofeu, iar trofeele se ierarhizeză în statistici după anumite criterii. Atât. Unele sunt medaliabile, altele nu. Unele sunt mai scumpe, altele mai ieftine. Dar sunt pe bani, și e normal să fie așa, pentru simpul fapt că cine are grijă de animalele sălbatice în orice zonă trebuie să bage niște bani ca să le păzească, să le asigure condiții bune să se înmulțească și să fie sănătoase și liniștite. Apoi se stabilesc cote de recoltă, acolo unde sunt posibile, și se face vânătoare pe bani. Așa se echilibrează balanța financiară. Nue nimic diferit dacă facem comparație cu feme de porci, de păsări sau de vite, cu activitățile agricole sau forestiere. E cultura unei alte resurse, care este regenerabilă, într-un alt mod decât regimul de fermă. Fără hormoni, fără antibiotice, fără creștere forțată, fără abatorizare, cu bucuria viețuirii în natură și jertfa unor exemplare judicios alese, de regulă masculi în regres sau bătrâni de-a binelea, care mor, dar nu produc. 

Este exploatată controlat o boală pe care o au unii, și taxată puternic, în folosul faunei. Altfel boala rămâne și se poate transforma în braconaj. Oamenii ăia nu se pot stăpâni, așa cum mai nou se spune despre gay că nu pot fi altfel decât sunt. 

Atât e de simplu. Din păcate sau din fericire.

Fiecare om are dreptul să folosescă materiale de calitate și biodegradabile, așa cum sunt produsele din lemn de tot felul de care ne folosim cu toții.

Fiecare om are dreptul să mănânce carne sau să fie vegetarian sau vegan. 

Nimeni nu e mai presus, adevărul niciunuia nu e mai adevărat decât adevărul altuia. 

Așa că trebuie armonizate.

Pentru că trebuie să ne suportăm între noi și să păstrăm și planeta asta intactă pentru generațiile viitoare.

Comentăm împreună? Mă tem că nu, e prea plicticos, e prea obositor, e mai simplu de dat un clic pe o petiție frumos îmbrăcată, chiar dacă nu știm cu adevărat despre ce e vorba. Nu-i așa ?

Nimeni nu și-a pus întrebarea, cel puțin în media românească de nivel național, de ce ursul Arthur avea nume, de ce nu era nume românesc, sau maghiar, de unde știm că fix ursul ăla a fost împușcat, de unde și până unde știa dl P. din București vârsta și comportamentul ursului respectiv, cum probează dl P. din București afirmația că era monitorizat de nu știu câtă vreme, și de ce tocmai exemplarul ăla era în atenția lui specială ? Ce înseamnă puncte CIC, este sau nu este un prag maxim al mărimii trrofeului de urs și de ce ? Etc.

A fost o poveste pregătită foarte bine, pusă în scenă foarte deștept, care a sucit mințile unor sute de mii sau probabil milioane de oameni. Se cheamă marketing. Omul ăla vinde și el ceva, dar atenția oamenilor e în altă parte. Magie. Case closed, oricine mai zice ceva despre poveste, inclusiv eu, aici și în alte texte, nu mai contează.

Se spune că România s-a făcut de rușine în lume prin faptul că a chemat pe prinț să împuște un urs problemă. Eu cred că lumea ne arată cu degetul ca pe niște fraieri care se fac de rușine prin incapacitatea de a-ți gestiona durabil bogățiile cu care au fost dăruiți de Dumnezeu.

Fiecare internaut are un adevăr, al lui, și caută doar informații care să-i susțină și să-i întărească propriile convingeri, nu mai e timp pentru punctul de vedere opus.

Mai vorbim, poate, peste câțiva ani.

Biodiversitatea, din păcate, trebuie să-l includă și pe om, cu toate nevoile lui. Nu propovăduiesc măcelărirea nici unei ființe vii. Dar nu suport, mă scuzați, ipocrizia, reaua voință și prostia.

Nu spunem noi că totul e în mâinile noastre ? 

Despre ”Arthur” și despre „nu ne vindem țara”

 

De ceva vreme rulează la HBO un film care se cheamă „Cină pentru fraieri”. E și pe HBO GO. E despre cum se distrează bogătașii fără suflet, după ce au terminat lista distacțiilor obișnuite, desigur, pe seama unor fraieri aduși acolo la un fel de concurs între fraieri, de către angajații din firmă care vor să iasă în evidență care mai de care. E un film ușurel, chiar dacă are actori buni, cu multe situații care par deplasate. Mesajul final e despre alegerile pe care le facem, despre prietenie și suflete curate.

...

De când canalele media înlăcrimează sufletele iubitorilor de natură cu povestea lui Arthur și cele „593 de puncte din maximul de 600”, mă gândesc la paralela cu filmul ăsta. Poate că nu e chiar paralelă, dar e a dracului de aproape de ideea de paralelă.

Menționez că textul ăsta nu e pentru fraieri. E despre bieți fraieri, naivi, mulți bine intenționați, unii posesori de creiere spălate, alții de creiere inteligente dar lipsite de informație, sau pur și simplu indolente, sau pur și simplu fanatizate (dacă pot spune așa – și iată că pot) într-o direcție sau alta, de la prea multă „informație” neverificată.

Arthur cel neînfricat și nevinovat, vechiul ursuleț de pluș ajuns acuma la vârsta venerabilă de 17 ani, deci cu trofeu râvnit, a fost „ucis” mișelește, în detrimentul altui urs care făcea pagube și speria oamenii în Ojdula. Asta e știrea. Desigur, pentru cetățenii responsabili și iubitori de natură (de genul: eu sunt montaniard, merg pe munte adică, văd chestii, mă revolt, etc.) din marile noastre metropole, totul arată ca un coșmar. Mafia cea ticăloasă, mână în mână, formată din prințul ce nesătul, vânătorii cei răi, autoritățile locale corupte etc. au pus la cale această mârșăvie, au luat viața într-o secundă celui mai mare urs care a hălăduit vreodată în Carpați, regele urșilor din Europa. (Mă duce puțin cu gândul, fără să vreau, la ideea că dacă se va mai întâmpla ceva similar în viitor, regele fiind mort, urmează împăratul urșilor din Europa, după modelul unei naționalități conlocuitoare care avea și una și alta, ambele „personalități” scose în fața aceleiași mase de devoratori de informații, pe vremuri, la ore de maximă audiență, de media cea imparțială.)

Departe de mine de a face bășcălie de ideile de management cinegetic, specii de faună sălbatică, vânătoare, trofee, sau de situația mult mediată.

Nu pot să nu mă consum însă când văd cât de ușor sunt manipulate masele. La management cinegetic chiar mă pricep. La altele nu, dar probabil că așa se întâmplă cam de fiecare dată în presă, în orice domeniu de activitate, nu au timpul necesar sau implicarea cerută pentru a face bine o treabă. Exploatatează doar partea de senzațional, apoi se laudă că sunt imparțiali și că informează corect pe oameni. 

Cât de puțin e informată presa, de orice fel, și cât de puțin timp are la dispoziție să se informeze, în vâltoarea atâtor de multe evenimente de prezentat cu titluri cu majuscule, în atât de puțin timp cât oferă o zi de numai 24 de ore de lungă !

Cât de ignoranți, de superficiali, de naivi sunt oamenii, cât de repede sunt dispuși să sară la beregata celor care nu sunt de acord cu adevărul lor, cât de puțin dispuși sunt să vadă și o altă versiune ! Nu doar să parcurgă în grabă, ci chiar să încerce să înțeleagă, să se pună și în pielea celuilalt.

Cum zice la sfânta scriptură? Cine e nevinovat să arunce primul cu piatra. Nu ?

Mamă cum mai aruncăm cu pietre ! Cu câtă bucurie, răutate, venin ! Noi suntem buni și corecți, ceilalți sunt răi și hoți și ticăloși, să le sfâșiem beregatele ! Asta vezi peste tot în mediul online sau chiar pe stradă uneori.

Mă tem că e doar începutul, analfabetismul avansează agresiv în perioada asta.

Toată țara noastră seamănă într-un fel cu o „cină pentru fraieri”.

Deja textul devine lung, jumătate din puținii potențiali curioși să-l citească dau să renunțe. Textul de față e și despre asta, răbdarea care nu-și mai găsește locul în noi.

Care e ideea ?

Cred că sunt mai multe, și încerc, jur, să fiu cât se poate de scurt în mica mea aberație.

Am să încerc să punctez doar două idei pe care nu le văd dezbătute în fața oamenilor nicăieri, la știri, pe net, în presă. Li se bagă pe gât povestea bine ticluită, pe înțelesul majorității, pe scurt, cu cuvinte bine alese, iar despre detalii nu mai e nimeni curios, nu-și pune nimeni nici un fel de întrebări.

Și de ce și le-ar pune ? Verdictul e dat.

1. Arthur

Ursul a fost numit de cine știe cine „Arthur”, un nume pe înțelesul întregii Europe, că doar nu Ion, sau Ghiță, a stârnit revolta unui popor întreg, apoi a făcut valuri și imagine nefavorabilă României, pentru a cine știe câta oară, în Europa și în întreaga lume.

Nu ne pasă despre asta, important e circul, de pe azi pe mâine. Noi nu gândim niciodată pe termen lung în România, pentru că, nu-i așa, o viață avem și trebuie s-o chefuim cât putem. Și e mai ușor așa, iar noi alegem de fiecare dată calea cea mai ușoară.

S-a vorbit despre prințul care a venit și a braconat ursul și nici măcar pe niște bani ca lumea. S-a folosit peste tot doar termenul „ucis”, s-a aruncat cu noroi peste tot ce înseamnă vânători, vânătoare, tradiții, trofee cinegetice. S-a vehiculat exclusiv o poveste spusă meșteșugit de un ONG de mediu, apoi omul-ONG a fost rugat și gratulat pentru că a fost drăguț și a răspuns tuturor invitațiilor posturilor tv care contează să explice profanilor cât de simplu e totul, cu legislația, cu tranchilizarea, cu gardurile electrice, cu pasul următor, care înseamnă închiderea oricărei activități de vânătoare și arderea tuturor trofeelor, pentru a da la spate în sfârșit această îndeletnicire barbară, medievală a unor oameni, etc, blablabla, etc. Mușcam telefonul și netul în seara de la Digi24, prima dată în viață când aș fi vrut să intervin în direct, și nu aveam nici o opțiune.

Ce nu mi se pare corect:

Nu se pun niciodată întrebările la obiect, nu se dau niciodată răspunsurile complete. Realizatorii acestor emisiuni au scuza timpului limitat, reclamelor, ratingului, motive care îi determină să scoată în evidență doar aspectele care țin omul cu ochii beliți pe sticlă.

N-au timp de chestiuni tehnice.

N-a chemat nimeni pe cineva de specialitate. N-a sunat, n-a întrebat, nu s-a documentat cu adevărat.

Nu știe nimeni nimic despre trofee, doar că se face comerț cu ele și asta e un lucru rău și ar trebui distruse, iar vânătorii reduși la tăcere. Urmează oare homosexualii sau oamenii de culoare ? Pentru că toate astea sunt chestii cu care te naști.

Nu știe nimeni câți urși sunt în România, dar cu siguranță nu sunt câți se spune și clar nu e voie să fie vânați, no matter what.

Nu știe nimeni ce e aia 593 de de puncte și de unde și până unde maximul ăla de 600. Nu știe nimeni ce e aia punctaj la un trofeu. Sunt măsurător oficial CIC de trofee, suntem mai puțin de 20 din ăștia în România, pot să spun că sunt o grămadă de urși vânați de-a lungul timpului mai mari ca cel de la Ojdula, și că sunt în teren în momentul ăsta o grămadă mai mari care trăiesc în Carpați. Pot să spun că nu există nici o limită maximă de punctaj la orice fel de trofeu, expresia în sine e o tâmpenie.

Singurul care a vorbit despre legislație și despre regulile actuale este ministrul, care nu e vânător, dar în condițiile date a fost cât se poate de corect și de generos cu informațiile, mai puțin cele mai de sus, despre care nu a fost întrebat și poate că știe câte ceva sau nu știe. Nu e treaba lui oricum.

Nu știe nimeni ce e aia fond de vânătoare, asociație de vânătoare, management cinegetic.

Nu știe nimeni mai nimic, de fapt, în afara unei povești care nu e cu Bambi, e cu Arthur de data asta.

Și, în loc să chemi pe cineva de specialitate, chemi un biolog, de la un ONG ?

Sună a verdict dat deja: ONG-urile sunt băieții buni, iar vânătorii sunt niște ticăloși.

Uite o altfel de poveste. Scurtă:

Aceiași minunați patrioți, care au treabă și nu au timp să gândească, dar au timp să judece și să pună verdicte, se duc în vacanțe. Sau la muncă. În Europa. Sunt mulți care merg cu avionul spre vest, dar sunt și foarte mulți care merg cu mașina.

Când mergi cu mașina, prima țară de traversat e, de regulă, Ungaria. Apoi Austria. Dar la fel e și în fosta Iugoslavie, sau în Germania, sau în Franța, și anume: cum treci granița și lași România în urmă, ai ocazia de nenumărate ori să vezi din mașină, din autostradă sau de pe orice fel de drumuri auto, animale sălbatice pe câmp.

De regulă căpriori, iepuri și fazani. Mulți. Uneori foarte mulți. Uneori mistreți. Sau cerbi. Am văzut odată din autostradă un grup de vreo 50 de căpriori în Ungaria. 5, 10, 15, asta e mărimea grupurilor pe care le vezi frecvent, când nu e vegetația (culturi agricole de regulă) suficient de mare cât să-i ascundă. Peste tot, de asemenea, se văd din mașină foișoare, observatoare. Pentru vânători. Care vânează căpriori, mistreți, cerbi. Pentru reglaj numeric, pentru a preveni sau diminua pagube în agricultură.

Să luăm de exemplu Ungaria, țara vecină și prietenă. O țară de oameni gospodari, cu tradiții, mândri de toate ale lor. Nu știu de primul ministru maghiar, dar vice prim ministrul lor e vânător. L-am văzut la târgul anual de vânătoare din Budapesta, acolo unde se mândresc în fața Europei cu realizările lor pe domeniul ăsta de activitate. În Ungaria vânătoarea este o activitate foarte băgată în seamă și contribuie cu câteva procente bune la PIB prin veniturile pe care le aduce. Separat de fermele de animale crescute și omorâte pentru burțile noastre de ipocriți. Au realizat că printre prezența omului peste tot pe pământul ăsta și activitățile lui subterane, supraterane și aeriene, ca să poți păstra intactă biodiversitatea, trebuie o abordare diferită: abordarea asta se cheamă cultura vânatului.

Principiul e foarte simplu: animalele astea ne aparțin tuturor. Adică aparțin statului. Ca să avem grijă de ele, cel mai ușor e să găsim o metodă de autofinanțare, folosind microbul ăsta, cu care se nasc unii în sânge, al vânătorii. Regulile sunt următoarele: se dau în grijă unor asociații de vânători sau statului terenurile de vânătoare, contra unei chirii anuale către stat. Sunt implicate aici școală, examene, acte, permis de armă, cote de recoltă, sistem de punctaj la trofee, listă de prețuri. Vreți să pușcați căpriori ? Ok, va trebui întâi să faceți tot ce trebuie ca să aveți de unde. Cu cât mai mulți, cu atât mai mulți disponibili la pușcat. Pe bani. Plătiți atâta anual la buget, iar vânătoarea o faceți după regulilea astea.

Care ar fi avantajele ? Mergând pe această idee, Ungaria colcăie de zeci de ani de animale și păsări sălbatice. Vânătorii pușcă până se satură. Se pușcă exemplare mascule, trecute de o anumită vârstă, se protejează tineretul și femelele, sunt reguli clare și chiar se respectă. Nimeni nu pușcă aiurea pentru cârnați, doar braconierii, iar ăia nu sunt vânători, sunt niște ticăloși. Trofeele sunt măsura cea mai bună a modului de gospodărire a unui teren. Cu cât au mai multe puncte (există un sistem foarte riguros de medaliere a celor valoroase), cu atât oamenii ăia sunt mai mândri de munca lor. Munca lor înseamnă patrule, observații, combatere răpitoare, menținere echilibru numeric, menținere sănătate corespunzătoare, producere și administrare de furaje care să completeze oferta locului. Trebuie mașini, echipamente, camere frigorifice. Costă mulți bani toată activitatea asta și produce mulți bani. Se dezvoltă industrii intregi, branduri specifice, la care se adaugă pensiuni gata să primească vânători, vin oameni bogați, prinți din afară la trofee mari, pușcă, stau la un pahar, la o poveste, le place zona, decid că vor să facă o investiție în zonă, vor să deschidă o filială acolo, se întorc acasă și povestesc despre cât de faini sunt oamenii locului, ce frumoasă e zona, ce fain a fost în țara aia. Mulți bani, multe locuri de muncă, biodiversitate cât încape, echilibru agro-silvo-cinegetic și, nu în ultimul rând, mâncare bio pentru noi.

Carnea de vânat e bio, nu din aia din fermă, plină de hormoni. Preparate, concursuri culinare, totul făcând parte dintr-un cerc funcțional, unde toată lumea e mulțumită.

Ipocriții vor spune despre glonțul nemilos.

Eu întreb câtă lume știe despre condițiile în care cresc vacile, oile, porcii, păsările în fermele care ne aduc carne lapte brânză ouă în supermarket, despre cum sunt sacrificate.

Cine e ipocritul ? Suntem o specie de carnivori. Unde e respectul mai mare ?

Și încă ceva. Se vorbește despre trofee ca despre ceva rău, contagios. Vânătoare de trofee ! Vai, oribil, ce ticăloșie, etc. ! Dragilor, trofeu are orice animal sălbatic. La unele specii la mascul, la altele la ambele sexe. Toate se punctează după metode internașional stabilite și acceptate, există un sistem de medaliere, unele sunt, altele nu sunt medaliabile. La urs e medalie de aur de la 300 de puncte în sus.

Sună cât de cât logic ce zic ?

Oricum, asta e concluzia la care au ajuns inclusiv cele mai sărace țări africane, pentru a putea lupta împotriva braconajului și comerțului militarizat cu trofee valoroase, lucruri care se întâmplă oricum, indiferent ce cred sau vor să creadă unii. Jertfim niște trofee pe bani mulți, nu pe degeaba, avem cu ce lupta pentru stoparea braconajului, care ne face doar pagubă, avem cu ce îngriji animalele existente. Adică avem bani pentru toate, fără să cerem donații, pomeni de la Uniunea Europeană sau de la buget, pentru garduri electrice, salarii, logistică, furaje, plata daunelor produse agriculturii, etc. Accidentele care implică oameni se reduc numeric spre zero.

Toată lumea practică felul ăsta de management cinegetic. 95% muncă în folosul faunei sălbatice și al biodiversității și 5% tras cu arma, ținând sub control, legal, „boala” cu care unii se nasc oricum și pe care biologii și alții, cu pretenții de inventatori recenți ai iubirii față de natură, o urăsc și ar vrea s-o vadă exterminată, odată cu cei care suferă de ea, odată cu tradițiile cinegetice care brusc sunt „medievale”, crude, nepotrivite cu mileniul în care ne trăim jalnicele vieți de burice ale pământului care ne credem. 

Revenim în România, unde românul are în glandă foamea aia ancestrală, de a mânca tot ce vede. Sunt mulți așa ziși vânători care fac impresie proastă, e adevărat. Dar la fel de adevărat este că în ultimii 20 de ani porniserăm și noi pe drumul ăla despre care tocmai am povestit, exclusiv datorită vânătorilor. Sunt zone unde poți vedea și în România căpriori și iepuri pe câmp, din mersul mașinii, unde te asurzește boncănitul cerbilor în perioada de împerechere.

Pe urmă au apărut ONG-uri „bine intenționate”, cu fonduri europene atrase pe proiecte pompoase, au găsit lacune în legislația noastră și le-au exploatat la maxim. În defavoarea românilor, a faunei sălbatice românești, a bugetului și PIB-ului României.

Un vânător lasă în țara unde merge în excursie de cel puțin 3 ori mai mulți bani decât un turist obișnuit.  La noi la ce să vină ? La huiduieli, priviri crucișe, servicii proaste ? Să dea și bani pentru asta ?

Una dintre întrebări a fost despre bani: cât s-a încasat și cine a încasat pentru acel urs. Indiferent de ce sumă s-a declarat, că e mult sau puțin, e vorba despre bani care intră în țară, din exploatarea unei resurse naturale regenerabile. Atâta timp cât au venit bani și au intrat în țară, ei vor fi folosiți pentru fondul de vânătoare respectiv. De ce să ardem trofeul ? Păi nu eram mândri că Arthur era regele urșilor din Europa ? Cum dovedim asta după ce am ars trofeul ? Din povești cu Bambi ?

Ne lăudăm cu averi pe care alții nu le au, dar pe care nu le punem în valoare. Păi dacă nu le punem în valoare, le irosim, ce averi mai sunt alea ? Că poezii nu mai citește românul.

Nu știe nimeni ce beneficii aduceau României mult blamatele vânători de mistreți din țarcul lui Țiriac de la Balc. Unde veneau bogătații Europei și unde, la un coniac după vânătoare se puneau la cale investiții, extinderi de capital, etc. La fel de ipocriți românii și referitor la țarcul de la Balc, un alt fel de fermă de proci, cu un alt mod de sacrificare a acestora pentru fripturi, mai omenos după părerea mea decât la abator, cu beneficii mult mai mari pentru țara asta inconștientă. 

Nimeni nu spune că plecarea armatei roșii din România spre sfârșitul anilor 50 a fost grăbită în urma unei vânători de urs la Bistrița, cu Hrușciov. E și ăsta unul dintre beneficiile vânătorii, greu de înțeles pentru mentalitatea modernă a unui hipster.

Vede cineva cât de fraieri suntem ? Sau deja vorbesc singur de multă vreme ?

2. Nu ne vindem țara

Toată lumea a sărit la interval cu sloganul ăsta de oameni sărăcuți la minte: nu ne vindem țara !Atât cu ocazia poveștii cu Arthur, cât și cu alte ocazii.

Întrebarea mea e următoarea: Petrom al cui e ? Rafinăriile ? Băncile ? Bărăganul al cui e ? Oțelul ? Aurul ? Produsele lactate ? Construcțiile de mașini ? Cine știe câte altele. Câtă materie cenușie de cea mai bună calitate a plecat din România, căutând o viață mai bună ? Aia e mai valoroasă ca aurul. 

Nu ne vindem țara ?

Nu suntem în stare să refacem de 30 de ani nici una dintre stațiunile montane de renume, de la Herculane și până la Lacu Roșu. Despre ce vorbim ? Toate cele luate de unguri în grijă funcționează. La standarde ridicate chiar. 

Noi avem Poiana Brașov, unul dintre cele mai scumpe și fițoase și aglomerate resorturi din Europa. În rest ? Aglomerația și țigănia de pe valea Prahovei ?

Nu ne vindem țara ?

Avem pădurile și fauna încă sub controlul nostru. Deja din pădurile retrocedate după 90, adică jumătate din suprafața împădurită a României, se vând suprafețe consistente către companii străine sau către cetățeni străini. Păi dacă noi nu știm decât să scuipăm coji de semințe peste tot și toate ?

Oricine se pricepe puțin la cinegetică sau silvicultură știe că ce avem acum e munca unor generații de silvicultori. Experții de oriunde din afară apreciază frumusețea și caliatatea pădurilor românești, precum și bogăția faunistică și calitatea trofeelor (recorduri mondiale și trofee în top 10 la orice specie). Asta arată calitatea muncii depuse de cei care de câțiva ani încoace sunt tăvăliți prin noroi drept dușmanii societății.

Acuma vânătoarea e aproape închisă în România, tradițiile legate de ea și banii pe care îi poate aduce sunt propuse a fi date pe foc, așa cum făceau naziștii cu cărțile care nu le conveneau. Țările vecine jubilează, nu le mai facem concurență, toți banii ăia se duc la ei. Ungaria face minim 50 de milioane de euro anual din vânătoare, în timp ce noi făceam sub zece în vremurile noastre bune. Iar ei nu au urși sau capre negre și țara lor e de trei ori mai mică decât România. Se deschide drum spre distrugerea Romsilva și administrarea nu știu cum a pădurilor, de către nu știu cine, altcineva, că silvicultorii sunt hoți. Până și naționaliștii au picat în plasa poveștii ONG-urilor. Urșii, apropo, sunt în grija jandarmilor care, săracii, ar trebui să aibă unități specializate, cu toate dotările și protocoalele de rigoare, care să știe cum să intervină în situațiile urșilor problemă. N-au. La cine se apelează de fiecare dată ? La vânători, la silvicultori, la câte un medic veterinar pasionat și priceput și curajos care colaborează cu vânătorii.

Urșii, și cu asta închei, după ce descoperă o sursă de hrană cum sunt fraierii inconștienți care le pun mâncare sau chiar le dau din mână pentru un selfie idiot, verifică periodic zona respectivă, în speranța că mai găsesc ceva de mâncare, la fel de ușor. Locul respectiv e introdus în traseul lor zilnic. După ce devin problemă, situația se raportează oficialităților. Sau nu. În cazul al doilea, oamenii găsesc de multe ori de cuviință să rezolve singuri problema. Un laț, un pic de otravă, și gata. Ursul nu mai vine. ONG-istul spune: vezi, ticălosule de vânător, că nu mai vine ? Voiai să-l împuști, pe bani, blablabla. Noi suntem cei care l-am salvat...

Mai bine așa, nu ? Omorât oricum, dar pe degeaba.

Oameni buni: vânătoarea sub control aducea României, în medie, 10000 de euro pe trofeu de urs. Populația era ținută sub control, nu a fost nici o clipă în pericol de dispariție specia, nu erau atâtea accidente, pierderi de vieți omenești, pagube, situații urâte, iar banii ăia ajungeau în circuit.

Așa ne-am bătut și ne batem joc de o grămadă de resurse.

Așa ne amăgim și cu ariile protejate, că vor salva pădurile de la extincție.

Defrișare înseamnă îndepărtarea vegetației de pe o suprafață de teren pentru a da acest teren agriculturii sau pentru construcții diverse. Pentru asta se iau niște aprobări înainte. Deci termenul de defrișare ilegală bate spre pleonasm, dar nimeni nu vrea să vadă, sună bine, stârnește emoții puternice. Codul silvic spune că păstrarea integrității fondului forestier este principala grijă a silvicultorilor, orice fel de încălcare a aceste prevederi înseamnă dosar penal pentru cine se face vinovat și reîmpădurirea terenului respectiv. Nu riscă nimeni din astea, sau dacă e nebun să facă așa ceva nu ține mult, se descoperă și se pedepsește orice astfel de situație.

Arthur, în naivitatea națională de la noi, ca să nu spun prostie, devine sinonim cu ideea de defrișare ilegală, adică un nou nonsens, o nouă aberație fără seamăn. Ne merităm, din păcate, statutul. Suntem fraieri.

Oricine poate să-și facă o casă frumoasă, e om gospodar. Dacă e silvicultor e hoț, dat cu mafia lemnului. Oricine poate avea o mașină bună,  dar dacă e silvicultor e hoț. Etc. 

E corect oare ?

Am fost indolenți și dezordonați de când ne știm. România, dacă e dezbrăcată de evoluția tehnologică din ultimii 200 de ani, nu diferă mult de cea descrisă de cronicarii români pe la începutul secolului 19, sau de către Eminescu în publicistica lui pe care n-o citește nimeni, sau de Caragiale. Impresia aia că nu ne știm a conduce singuri probabil că e și ea în genele noastre. Privim de jos în sus, apoi întoarcem colții rânjiți spre semeni, să nu ne ia osul aruncat de dincolo de gard.

Ziceam ceva despre „fraieri” ? Se simte cineva ? Sigur nu ne vindem țara ? Se vinde singură, sub ochii noștri nerealiști, pentru simplul motiv că nu știm și nu vrem să învățăm să punem în valoare toate bogățiile cu care am fost dăruiți.