Mi-am pus un pahar di vin di ceala bun, di la Babadag și imediat or început să mă mănânce degetele să scriu ceva. Și dacă tot mă mănâncă, să vorbim deci despre mâncare și despre urși prinși în garduri.
O legăm de faptul că sunt de felul meu un gurmand și încercăm să n-o luăm drept de la '48, că oamenii în ziua de azi nu mai au răbdare.
Principiul e același, indiferent că suntem oameni, pești, păsări sau mamifere de tot felul, adică ni se face foame din când în când, uneori mațele încep să ghiorlăie de-a binelea, și ne repezim să mâncăm ceva. Unii nu se uită, pun mâna pe ce găsesc mai la îndemână, alții sunt uneori mai elaborați, le caută, le combină și le potrivesc în așa fel încât să poată savura cumva momentul, să pună și un pic de bucurie acolo. Eu sunt unul dintre ăia, ultimii, aș vrea să arate într-un fel ce-am pus în farfurie. Vreau pâine prăjită cu avocado și ouă poșate, îmi fac. N-am avocado în casă, asta e, facem fără, punem niște brânză, mi-ar plăcea cu avocado, dar nu mă mai duc să cumpăr, e mai comod și e bun și așa. Și momentul îmi produce bucurie de fiecare dată, chiar dacă sunt perioade în care adun niște kilograme în plus și legatul la șireturi ajunge să-mi taie răsuflarea mai ceva ca o femeie frumoasă.
Punem accentul și pe foame dar și pe ideea de comod.
Indiferent de felul în care alegem să apreciem mâncarea, vom încerca de fiecare dată să căutăm calea ușoară, cel mai rapid mod de a ajunge la momentul în care totul e gata și curcubeul de pe cerul gurii începe să pocnească vesel din degete. Dacă suntem pe aproape ne băgăm la un restaurant, să fim serviți.
Celelalte specii vor face la fel, de fiecare dată când le e foame. Mamifere, păsări, pești, vor căuta calea cea mai ușoară.
Unde vreau să ajung ? Ghici ?
Căpriorul, care e un delicat, împreună cu prietena lui, căprioara, iau la rând poienile cu iarbă proaspătă, cu cât mai multe specii cu atât mai bine, sau culturile de lucernă, trifoi, rapiță, grâu, etc. și se plimbă toată noaptea și aleg numai vârfurile fragede, mugurii cei mai proaspeți, și atâta se mai alintă că uneori se rătăcesc, se trezesc departe de pădure, protejați de culturile agricole. Cu cât mai mozaicată agricultura, cu atât mai mare bucuria delicatesurilor, cu atât mai mare densitatea căpriorilor în zona respectivă. Cu cât mai mic efortul, cu atât mai bine.
Mistrețul, un porc de felul lui, nu e pretențios și mănâncă tot ce găsește, inclusiv mortăciuni. Ca să-l ținem într-o anumită zonă îi punem porumb, în câteva puncte, pe care ajunge foarte repede să le viziteze zilnic. Interesant este că, al dreaq soi rău, știe când dă porumbul în lapte în culturi, și se duce acolo, doarme acolo, se îndoapă acolo, că na, e dulce și mult și ușor, se ascunde acolo luni de zile, până vin combinele și-l fugăresc.
Cerbul, împreună cu prietena lui, ciuta, ce să vezi ? Exact la fel. Are ce mânca la munte, într-o anumită zonă, stă acolo. N-are, pleacă să caute. Îi punem noi ceva în pământ, facem niște ogorașe cu ce nu oferă locul, mai punem niște sare, nu mai pleacă, îl păstrăm în zonă, e mai comod.
Lupii se chinuie să vâneze cerb, căprior, mistreț, sunt deștepți, lucrează după proceduri, dar procentul de reușită este de 10-15%. Zlab, foarte zlab. Prin urmare ce fac lupii ? Se duc la stână, sunt niște câini acolo, asta e, dacă sunt blegi îi mănâncă pur și simplu și pe ăia, și pe urmă party cu oile. Mult mai comod, este ?
Ajungem la urs. După unii oameni de la oraș, care trebuie din păcate să facă un efort mai mare să gândească puțin, ursul ci-că mănâncă lemne. Dacă am avea păduri multe multe, nu știu ei să spună cât, dar multe, și n-am mai tăia deloc lemn, ne-am mulțumi să trăim între beton, plastic și sticlă, atunci urșii ar sta în pădure, nu ne-ar deranja în nici un fel, n-ar mai avea motiv ticăloșii de vânători să-și ceară partea de așa zisă „vânătoare de trofee”. Dar nu mai avem păduri, că le taie hoții ăștia, le „defrișează”, „le-am invadat habitatul”, și atunci normal că urșii nu mai au ce mânca și ies pe marginea drumului să-și facă selfie cu inconștienții de la oraș, pentru un colț de pâine.
Așa o fi ?
Mă tem că nu.
Ursul e omnivor. Unii urși mănâncă și carne, alții nu. Dacă are cineva curajul să ne spună cum și de ce, se cheamă drept că are mare curaj. Eu nu știu răspunsul la întrebarea asta. (Doar cu titlu informativ, legat de foamea ursului de lemne, arboretele tinere asigură condiții pentru dezvoltarea fructelor de pădure și a arbuștilor, care oferă urșilor mure, zmeură, scorușe, mere și pere pădurețe, spre deosebire de arboretele mature sau bătrâne, care nu au de oferit decât lemn. A, și toate astea sunt cu titlu sezonier, că le culeg oamenii sau nu pentru propriile pofte, nu acolo e asigurată bucuria ursului de a fi sătul și gras pe parcursul întregului an, că oferta asta de la natură nu le ține de foame mai mult de o lună pe an, oricum.) Ursul este deci omnivor și mai e și oportunist, ca toate celelalte specii de viețuitoare. Găsește ceva bun de mâncare într-un loc, în drumurile lui, include automat locul respectiv în itinerariul zilnic. Și vine iar și iar în speranța că mai găsește ceva bun. Ideale sunt locurile de hrănire cu porumb ale mistreților din adâncul pădurii, dar și tomberoanele, livezile, stupinele, țarcurile cu animale domestice, afumătorile, pomii fructiferi din dosul casei unora care îndrăznesc să mai locuiască la țară, la munte, etc. Toate locurile unde miroase bine și unde nu trebuie să facă efortul de a alerga, hăitui, vâna fără succes. Am auzit de urși care se luptau cu voliere în care proprietarii își protejau găinile de uliu cu tot felul de plase de sârmă. S-ar fi mulțumit și cu o găină două, de lene.
În concluzie, dacă omul, în mod mai mult sau mai puțin conștient, oferă urșilor din vecinătate ocazia să guste ceva bun cu minimum de efort, să nu se mire nimeni că ei vor folosi oportunitatea, după care vor reveni periodic, de regulă zilnic, în speranța că mai e ceva bun pe acolo de ciugulit.
Vor speria copiii, vor rupe gardurile, ramurile pomilor, pereții cotețelor, vor fugi de mașini, oameni, zgomote, lumini, sau nu, dar vor încerca iar și iar să viziteze locul unde știu ei că au găsit ceva bun de pomană. Poate că, alungați cu simț de răspundere, unii nu vor reveni. Dar din păcate constatăm live că sunt exemplare care deja nu se mai tem de om. Nu fug. Nici de om cu câine cu tot. Am auzit de urs care a bâjbâit pe la ușă. Sunt multe filmulețe pe net cu dânsul umblând printre case, mașini, pe uliță, printre blocuri, fără jenă. E filmulețul ăla recent când câinele fuge primul, înainte ca stăpâna care-l plimba să-și dea seama care-i treaba.
Situațiile sunt gestionate mai bine sau mai rău de către autorități, există ceva cadru legal. Uneori ursul e fugărit și nu se mai întoarce, alteori se agață într-un gard, e tranchilizat, mutat, eliberat, alteori nu se poate decât cu arma de vânătoare.
Aici aș face câteva comentarii.
În primul rând mi se pare foarte interesant cum se mai prind urșii ăștia în diverse garduri, de regulă li se încolăcesc niște șufe împrejurul bustului sau abdomenului, sau sunt prinși de o labă din față sau din spate, dar atât de bine de fiecare dată că oricât ar fi de mare, de puternic, el, ursul, nu reușește s-o rupă. A dreaq, nu-și pune nimeni întrebarea cum de s-a prins în gard, cum de s-a prins atât de bine, cu nod din ăla care se strânge când smucești, cum de nu se rupe sârma aia, de cele mai multe ori, sau gardul cu totul. Eu cred că uneori nu e un accident, deși de fiecare dată nu știe nimeni a cui e grădina, iar când apare proprietarul, habar n-are de nimic. Apoi vine tranchilizarea, verificarea stării de sănătate a animalului, eliberarea din laț și tratarea eventualelor răni, transportul către cine știe unde și eliberarea, în aceeași zonă sau în alta (relocare).
(Uite, ca să mă contrazică, tocmai s-a întâmplat povestea cu ursoaica de la Poiana Teiului, care a rupt sârma după tranchilizare și a sărit pe omul care încerca s-o elibereze, crezând-o adormită, om care a scăpat cu viață printr-o minune, poate că ursul nu era chiar cel mai mare, doar datorită curajului paznicului de vânătoare care l-a împușcat, deși aproape își îmbrățișa victima pe la spate.)
Să sperăm că nu sunt lațuri puse de oameni sătui de lipsa de opțiuni a autorităților, deși toate indiciile cam spre realitatea asta duc. Animalele sălbatice folosesc traseele pe care le cunosc, nu vin într-un loc tot pe altă parte, și atunci e foarte ușor de pus un laț de către cineva care s-a săturat de situație, hotărât în inconștiența și disperarea lui să-și facă dreptate singur.
În al doilea rând, presupunând că ursul ăla poate fi prins cumva, eventual prin tranchilizare, și relocat, mi se pare foarte interesant că nu se întreabă nimeni la ce ajută să mutăm problema dintr-un loc în altul, cu tot efortul aferent, ce vină au cei din zona unde ajunge și, cel mai important, nu cumva va face la fel și în noul lui habitat ? Ba da, va face exact la fel.
În al treilea rând, dacă tot vorbim despre opțiunea tranchilizării unui urs, aș face niște precizări: Nu prea poți tranchiliza un urs care se mișcă liber, pentru simplul motiv că trebuie să te apropii să tragi de la 10-15 m, atât pot armele de tranchilizare de care dispunem, trebuie să ai și să știi a doza substanțele de care e nevoie, să lovești ursul în mușchi, că nu poți trage oriunde, și să ai noroc să nu se răsucească spre tine atunci când simte înțepătura. Dacă reușești să faci aceste operațiuni aproape utopice, trebuie să-l aștepți câteva minute bune să cadă adormit, mai bine zis să-l urmărești printre boscheți, prin întuneric, discret, pentru a identifica locul unde cade adormit, ca să te poți mișca repede să-l iei de acolo și să-l duci. Și apoi să vezi că a căzut într-un loc unde nu te poți apropia cu mașina. Etc., etc, etc.
Hai, mă lași ? Și eu sunt acuma la tastatură, la căldurică, acăsucă, urșii sunt departe departe, pare atât de ușor realizabil totul…!
Cred că numai în țara noastră minunată funcționează expresia „D-aia n-are ursul coadă” și cred că una dintre aplicațiile expresiei are legătură cu lipsa de educație ecologică, cinegetică a întregului popor care este, în expresie, desigur, ursul. Germania are un vocabular cinegetic separat de cca 3000 de cuvinte, care se folosește în principal în activitatea de management cinegetic, în timp ce noi, poporul ales, cu cea mai bogată și mai bio și mai diversă biodiversitate din Europa confundăm cerbul cu căpriorul, ciuta cu căprioara, capra neagră cu nu știu ce monument al naturii și ursul brun, cel mai mare carnivor din Carpați, fără dușmani naturali, e partenerul nostru de selfie pe marginea drumului și nu mai are săracul „habitat” pentru că i l-am invadat noi, lăsându-l fără hrană.
N-avem nici cea mai mică urmă de cultură cinegetică, de respect pentru animalele de orice fel, și nici un fel de intenție de a învăța, de a ne educa urmașii în sensul ăsta, cât de cât. Suntem putrezi și ipocriți în tot ce facem, cu gândul doar la a aduna și băga la ghiozdan, dând din coate și călcând în picioare totul, în timp ce ne dăm smeriți, ecologiști, iubitori de natură.
Dacă tot am legat mâncarea bună de lene și ursul prins în laț, aș mai spune aici povestea familiei de români obișnuiți, cu doi copii, fată și băiat, care vizitează Rezervația de faună carpatină Dragoș Vodă de lângă Mănăstirea Neamț și văd dincolo de gard, la câțiva metri, față în față, familia de zimbri:
Domnul zice, privind drept în față, la masculul de zimbru: „Uite-l cât îi de mare ! Îți dai seama câtă carne iese din ăsta ?”
Doamna completează, privind tot acolo, gânditoare: „Mănânci din el cel puțin o lună…”
Mostră de familie de români. Poftim cultură.
Eram acolo, în spatele lor, e auzită cu urechile mele.
Prin urmare trăiesc printre noi o grămadă de oameni care vor să mănânce tot ce văd. Așa că nu cred că putem învinovăți celelalte specii pentru că vor același lucru, putem înțelege că unele vor în culturile agricole, altele în intravilan, acolo unde găsesc ușor ce le trebuie să-și potolească foamea și, în acest context, putem căuta echilibrul, lăsându-le acolo unde nu se depășesc niște limite, sau intervenind cu arma pentru control numeric și îndepărtarea riscului apariției unor pagube însemnate sau, mai rău, accidente cu victime umane, indiferent de specie. Rațional, pe baze legale, fără a pune în pericol existența vreunei specii, respectând în același timp viața omului, munca și cheltuiala depusă de proprietarii de culturi agricole, valorificând jertfa și folosind banii în folosul speciei respective, ținând seama de nevoile și mentalitățile reale ale oamenilor, nu doar de visele unor oameni născuți și crescuți departe de natură, care văd natura de câteva ori pe an, dar au impresia că o iubesc și că știu ei mai bine ce și cum, noroc că s-au născut ei să salveze planeta, că ăilalți o tot dădeau în bară.
Dacă în țara noastră minunată dar procopsită cu noi, vai de capul ei, ar funcționa legile și respectul față de ele, și nu s-ar mai decide totul pe fb și în instanță, și nu și-ar mai scuipa unii altora în față păreri absolut rupte de tot ce înseamnă educație, cultură, profesionalism și respect, poate că am avea o șansă. Dar noi preferăm tactica struțului, făcându-ne că realitatea nu există, iar deciziile „ecologiste” luate de ciurda de spălați pe creier, de unii care privesc probabil spectacolul râzând, fac mai mult rău decât bine, atât speciilor țintă de faună cât și comunităților locale, economiei locale și naționale, echilibrului agro-silvo-cinegetic și efectele vor fi greu de reparat, pe termen mediu și probabil lung.
Trist, dar tragic, vorba ceea.
