Mostră de evoluție

 

Aceasta este o poveste adevărată. 

Are legătură cu evoluția noilor curente, tot mai după ureche după părerea mea, și anume că vânătoarea, cea mai veche îndeletnicire bărbătească, cu noile ei înțelesuri și abordări, de management cinegetic, este percepută și promovată, ca idee, drept ceva rău, absurd, pentru oameni frustrați, care compensează cu pușca niște lipsuri și care ucid de plăcere. Nu se pomenește de tradiție, respect, exploatarea sustenabilă a unei resurse naturale regenerabile, se crede că e vorba doar de foame nejustificată de carne și de sânge, acum, când rafturile supermarketurilor gem de produse îndopate cu hormon și provenite de la animale crescute înghesuite, îndopate și sacrificate, dar despre asta nu vorbim, asta e ok, nu-i așa, vegetarianismul și veganismul sunt chestiuni despre care vom discuta mai târziu, după ce punem pe butuci tradiția asta arhaică.

N-o iau de la 48, doar de după 89 cu ceva detalii, vorbim despre o evoluție de scurtă durată, dar intensă, de pe parcursul ultimilor 30 de ani, nu mai mult. Și anume:

În anii 90 România a trăit într-un mod absolut haotic. Politică după ureche, nu ne vindem țara (o dăm pe degeaba), băieți care credeau că au dreptul să ”aducă înapoi” ceea ce credeau că ni s-a luat de către țările de limbă germană după al doilea război mondial, retrocedări de tot felul către oameni care nu erau pregătiți, nu știau cum să fie proprietari, Caritasuri și tunuri și țepe pe toate drumurile.

În acest context, desigur, și moștenirea cinegetică a avut o perioadă mai tristă.

În septembrie 91 eram student și am văzut peste 50 de cerbi cu ciute și viței la un loc doar într-un parchet pe valea Tarcăului, într-o după amaiză, la întâmplare, cu ocazia unei ieșiri în teren să ascultăm un boncănit – sunete pe care le scot cerbii în căutarea ciutelor, în perioada de împerechere.

Probabil că erau foarte multe zone din astea în toată țara, la vremea aceea.

Erau deja vremuri în care în multe locuri se bracona destul de ușor, oamenii începuseră deja să nu se mai teamă de autoritate, era inflație, lumea voia bani, fiecare voia să-și ia o Dacie, să meargă la mare, la nunți, să-și ia un apartament, să bea o bere la cutie, nu mai era strictețea din anii 80, nici frica de pedeapsă, amenzile erau simbolice, relațiile cu jmecherii începeau să înflorească, cu mic cu mare se bucurau la o friptură de vânat mai mult decât se temeau de un dosar penal, erau treburi mai grave în țară decât faptul că nu știu cine a omorât un cerb sau trei căpriori, ce căutai tu, personal silvic în pădure la miezul nopții când i-ai prins pe ăia, și singur, fără martori, autoritățile puneau botul ușor la o bucată de carne de vânat și-i făceau scăpați pe băieții prinși, etc., etc., etc.

În iarna 95-96 eram proaspăt inginer silvic și am văzut zeci de animale murind în zăpadă și ger în cea mai lungă și rece iarnă pe care am trăit-o, cu strat gros și constant de zăpadă, de la minim 50 de cm la peste un metru în zona de munte, din 5 noiembrie până pe la sfârșitul lui aprilie. Le căram fân cu sarcina/pătura și ele veneau spre mașini sau nu se fereau din calea noastră când mergeam pe jos și patrulam ca să nu umble jmecherii să le facă friptură. Puteau fi braconate și cu o bucată de sârmă, erau unii care știau cum. Ajunseseră vulpile să omoare căpriori, care se chinuiau cu picioarele zdrelite de crusta multistratificată de zăpadă, de la multele ninsori și geruri alternând cu câte o zi mai moale, mai cu soare, vulpile erau ușoare, mergeau pe crusta de zăpadă, atacau ca râsul, la jugulară.

La sfârșitul anilor 90 efectivele de cerb, căprior, mistreț, urs în zona pe care o aveam în grijă erau deja destul de subțiri. În 98, în vinerea mare am prins niște băieți care veneau la 5 dimineața din deal cu doi rucsaci mari burdușiți de carne de cerb și căprior, de la cel puțin trei piese împușcate, pentru că unul dintre ei urma să se însoare imediat după Paște și voiau să aibă pe masă cârnați mai speciali. Câteva luni mai târziu, cu trei zile înaintea Crăciunului, am prins urma unora care făceau cârnați după ce omorâseră patru exemplare de ciută și vițel de cerb, pușcaseră tot ce le picase în mână, într-un vârf de munte, unde întâlniseră tot așa, un grup de ciute cu viței și cerbi juniori împreună.

N-a făcut pușcărie nici unul, au plătit bani mulți, în primul rând despăgubirile legale, doi din patru au dispărut de pe listă, ceilalți doi au primit cu suspendare ceva pedeapsă simbolică.

În ziua de azi asemenea lucruri se întâmplă extrem de rar sau deloc, la noi în zonă cel puțin. Atunci era ceva la ordinea zilei.

Sau poate doar vreau eu să mă amăgesc ?

Ce vreau să spun este că eram absolut sălbatici, departe de orice idee de management cinegetic coerent, mergeam din inerție, nu aveam nici o tradiție serioasă, totul era rusește, după ureche și la heirup, ca să nu spunem că nu era și latura românească obișnuită a lucrurilor în această poveste. Asta este, a fost și va fi, în vecii vecilor, amin. Și Gică Hagi, și Simona Halep au fost puțin infectați cu asta, cu felul românesc de a fi, oricât de machidoni sunt ei.

Deci acu 20 de ani zic, la zece ani după egoistul de Ceaușescu, care lăsase țara asta cu cei mai sălbatici și mai bogați munți în biodiversitate din Europa, pentru că nu avea voie să vâneze decât el, treburile nu mai stăteau atât de roz.

Regimul Ceaușescu dădea premiu 1000 de lei celor care puteau dovedi că au omorât un lup. Ideea lui era să colcăie munții de cerbi și căpriori și capre negre și chiar reușise treaba asta, avem recordul mondial la capră neagră, aveam al treilea trofeu mondial la cerb, astea sunt dovezi că terenul e bine îngrijit.

După zece ani de debandadă, timp în care apăruse legea vânătorii corelată cât de cât cu legile europene, România aderase la convenția Cites, ca să poată să urmărescă la orice graniță proveniența oricărui trofeu de urs sau lup sau râs, iar la mine în județ lucrurile încă nu-și reveniseră după nenorocita de iarnă de care am pomenit, care dezechilibrase toate echilibrele fragile între numărul relativ rezonabil (încă) de lupi, între frecvența acțiunilor de braconaj și acțiunile contra și sporul natural anual la speciile astea, venise vremea să încercăm să schimbăm ceva în bine.

Mistreții erau puținei, urșii comsicomsa, cerbii nu mai erau cum fuseseră, căpriorul ici și colo. Au fost câțiva ani de bâjbâială, în continuare, în încercarea de a lega ceva, de a forma un mod de lucru, o echipă, ceva continuitate.

În 2005 am prins o delegație în Germania și, spre deosebire de mulți care mergeau să se plimbe și să se șopingăiască, eu mi-am făcut-o cu mâna mea, adică am convins o agenție de vânătoare nemțească să vină să-și încerce norocul în estul României, învățând băștinașii cum e cu managementul cinegetic și cultura vânatului. Oamenii chiar au venit să vadă zona, fix în perioada ploilor ălora care nu se mai opreau, când sunau alarmele și venea Bistrița mai ceva ca Moara pe Siret, iar la baraj la Bicaz curgeau cascade niagare pe toate cele patru porți ale deversorului. Am avut noroc și de vecinul de la Bacău, unul dintre cei mai buni și mai nonconformiști meseriași din țară la ora asta, precum și de faptul că se deschiseseră spre Europa micile autogări de avioane din Iași, Bacău și Suceava.

Au început să vină, în primii ani mai timid, apoi mai cu curaj, cu rateurile și dezamăgirile și stresul de rigoare, nemți și austrieci și elvețieni și olandezi și unguri și luxemburghezi și francezi și belgieni și spanioli și chiar câte un englez la vânătoare și la explorat estul României, țara aia ca o pată neagră pe hartă, despre care se știa doar că e paradisul vânătorilor pe vremea lui Ceaușescu, El Dorado inaccesibil, locul unde poți găsi un cerb mai bătrân de zece doișpe ani care să nu fie crescut într-un țarc, unde poți găsi niște colți adevărați de la un vier de mistreț care a trăit măcar cinci ani (în vest sunt atât de mulți mistreți că fac pagube foarte mari și trebuie combătuți că în Germania rar găsești un porc sălbatic mai bătrân de trei ani).

Au început să ducă acasă trofee deosebite, împreună cu povești frumoase despre oamenii și zona asta de după neguri, iar noi am învățat treptat să vorbim, să ne purtăm, să prestăm niște servicii cât de cât decente, să fim punctuali, să încercăm să fim profesioniști, să lucrăm cumva așa cum ar trebui, ca niște oameni normali.

În țara noastră frumoasă și ghinionistă e suficient să fii serios și să știi oarecum ce ai de făcut ca să devii brusc om de bază sau, după caz, cal de bătaie. Sau și una și alta, de cele mai multe ori.

Am început să punem bazele unei culturi a vânatului, în sensul că am controlat cât am putut de bine pe băieții răi și flămânzi de carne de vânat, pe ciobanii nesimțiți iubiți și compătimiți de toată lumea, care-și lasă câinii cei ilegal de mulți să mănânce mare parte din ce fată ciutele și căprioarele primăvara, exact când urcă stânile în munte, pe băieții noștri cu deprinderi proaste, care încă mai cred că pădurea pe care o au în grijă contra unui salariu este mica lor moșie, am pus mâncare atunci când zona sau anotimpul nu le oferea ce le trebuie, ca să rămână în zonă, să nu plece să caute în alte părți, am încercat să le asigurăm liniște în perioadele de împerechere, tot ca să nu plece, prin oprirea temporară a unor lucrări de exploatare în unele parchete, am luat camere cu infraroșu să putem monitoriza mișcarea în anumite zone.

APIA a avut o perioadă în care ne-a dat subvenții pentru pajiștile din zona montană, bani cu care am curățat și întreținut și cosit tradițional aproape 300 de hectare de poieni. Am făcut și niște culturi timide cu plante pe care zona noastră de munte nu le oferea cerbilor și căpriorului, tot ca să nu plece fix când ne era lumea mai dragă. Pentru că riscă să plece în zone mai puțin prietenoase, c-așa-i la noi, atunci când au nevoie de anumite substanțe nutritive și terenul nu le oferă (când alăptează, când le cresc coarnele, etc.). Dacă le dăm noi, se cheamă că le ținem pe loc.

Prin 2015 APIA s-a răzgândit și nu ne-a mai dat bani, se schimbaseră eligibilitățile. Aveam un prieten care s-a nimerit secretar de stat la agricultură exact atunci, nu mai vorbiserăm de ceva ani, m-am dus la el, m-a băgat în seamă, m-a primit la minister în biroul lui pompos, m-a aburit de nu m-am văzut, se schimbase între timp, nu mai era Moromete pe care-l știam, am plecat de acolo dezorientat, năuc de cap și înfrânt, cu un gust tare amar în gură, îmi dădea fierea pe afară de ciudă, mă învățasem că toate situațiile bune-rele au soluții și că mă pricep la argumente și se pare că mă înșelam. Am pierdut o grămadă de bani care veneau annual și care se transformau în mare parte în hrană pentru animale.

În 2015 am ajuns la un prag pe care nu l-am putut depăși în anii următori. Efectivele erau mari la toate speciile, la orice oră vedeam pe camere urși și vieri și familii de mistreț tot mai mari, se înmulțiseră căpriorii, cerbii boncăneau în locuri în care pentru niște ani fusese liniște în perioada de împerechere, iar trofeele pe care le recoltăm aduceau tot mai mulți bani, cercul începea să prindă contur, aveam bani tot mai mulți pe care să-i putem cheltui tot mai bine, mai cu folos, în folosul animalelor care erau tot mai viguroase și mai numeroase. Chiar și alea pentru care nu cheltuiam, carnivorele mari, cele care mâncau o parte ddin astealalte, aveau de unde, venise belșugul și peste ele.

A început pe urmă regresul. Și nici măcar nu eram pe aproape de ce voiam să facem, eram doar la un nivel rezonabil raportat o zonă fără tradiții, fără cunoștințe, fără profesori și fără specialiști, dar plină de autosuficienți și de diletanți orgolioși și rigizi și de-a dreptul superficiali. Mă refer la mare parte dintre ”vânătorii” cu acte.

Se formase o echipă care înțelesese cât de cât lucrurile, cu care lucram într-un mod unitar, trupă faină, gata de sacrificii la orice oră din zi și din noapte, gata să pună din suflet și din buzunar ca să fie treaba bună în teren, dispăruse dintre noi vrăjeala, minciuna.

Erau tot mai mulți urși, mistreți, cerbi, căpriori, de la un an la altul, trebuie să repet asta, era frumos tare.

Cercul merituos (nu cel vicios) la vânătoare este să mergi în cascadă în sus și nu în jos. Adică să crești treptat efectivele și în paralel cotele de recoltă. Astfel, folosind noțiunea de jertfă universal valabilă în istorie, poți avea o piramidă corespunzătoare a vârstelor și poți recolta prin împușcare cu vânători plătitori de bani mulți în marea majoritate exemplare bătrâne, în regres, masculi. Protejând femelele și tineretul de viitor. Asigurând echilibrul între specii, biodiversitatea, starea corectă de sănătate.

Vânătorii plătitori din afară nu vin pentru carne, pentru piftele, pentru măcel. Vin pentru un animal bătrân, cu un trofeu deosebit, obținut după o anumită vârstă, în libertate și nu într-un țarc. Au boala asta în sânge și n-au ce-i face, trebuie să se supună chemării, și ei sunt principalii contributori și cel mai important, constanți, an de an, în această economie, pentru că trebuie cel puțin 20000 de euro anual tot la fiecare 10000 ha pentru ca lucrurile să meargă cât de cât în zona de munte în direcția corectă.

Nu e o activitate pe care s-o faci sezonier sau în uichend, se face în fiecare zi, tot anul, dacă drept îți pasă, nu e pentru oricine, indiferent ce cred comentatorii de lângă laptop și iubitorii de natură de uichend, de pe terasă.

Deși unii nu cred, și asta pentru că nu se pricep și nu le pasă cu adevărat, doar comenteză de pe margine și când își amintesc, la cafea, visurile alea cu natura care trebuie lăsată că știe ea mai bine ca noi ce e de făcut sunt corecte atâta timp cât nu se simte prezența omului acolo. Începând cu primul pas făcut într-o zonă, omul începe să schimbe habitatul, își identifică niște nevoi și se apucă de exploatat resursa și tot ce ne rămâne de făcut e să găsim căi de exploatare durabilă, sustenabilă. Nu există altă opțiune, suntem oameni și suntem peste tot.

Dați-ne afară și natura se va autoregla. De acord. Deci dați-ne afară. Altfel, vorbiți degeaba, doar vă amăgiți.

Chestia cu protecția totală e o prostie, au încercat-o cu toții, n-a mers nicăieri, trebuie mulți bani, sunt nenumărate exemple, inevitabil apar și se propagă în progresie geometrică dezechilibrele dar noi, români barbați, nu credem că s-a inventat roata, o tot inventăm și reinventăm noi, noi suntem originali și deștepți și fudui, deși n-avem ochi la spate să ne vedem rupturile din cur cât sunt de mari.

Banii ăia pe care-i scot din buzunar vânătorii intră în țară, spre creșterea nivelului de trai al nostru, al tuturor, alături de alții care vin din exploatarea rațională a altor resurse și doar un inconștient poate să spună că putem să le dăm cu piciorul, că mai bune sunt pomenile care vin pentru perioade de doi-patru ani de unde vin ele, nu vrea nimeni să ne spună sursele de finanțare ale unor ONG-uri, pentru proiecte finalizate cu impunerea protecției totale acolo și dincolo.

Cu cât am crescut ușor efectivele și cotele de recoltă anuale la toate speciile, cu atât am obținut efective mai bune în teren, pază mai bună, trofee mai bune, bani mai mulți de la un an la altul. La urs, cerb, mistreț, căprior, că așa e zona la noi, astea sunt speciile. Dacă era mai mult deal sau câmpie, ar fi fost cele specifice acestor etaje altitudinale, sunt destule exemple în România, uite Aradul.

…

Apoi, brusc, s-a oprit vânătoarea la urs, lup, pisică sălbatică în 2016. Primele semne în direcția asta erau mai vechi. În 2012 s-a oprit la râs și deja era oprită la cocoș de munte.

Lasă că fac alții, noi ”salvăm planeta” de ticăloșii de vânători. Noi nu trebuie să gospodărim, la noi totul se autoreglează, la noi oamenii sunt supercivilizați, nu poluează, nu interferează cu mediul.

Ar fi fost mult mai simplu să aplicăm legile, care există și sunt foarte bune și pot regla ele orice neregulă. Noi preferăm să plătim toate structurile de control care nu-și fac treaba cum trebuie și să renunțăm în același timp la tot ce înseamnă profesionalism și implicare în domeniu, la exploatarea rațională și sustenabilă a resursei, lăsând lucrurile să se întâmple oricum, în zona gri de regulă, sperând că dacă nu vedem, lucrurile rele nu se întâmplă.

Urșii s-au înmulțit în ultimii ani, treptat, Dumnezeu știe câți sunt braconați, iar opinia publică neinstruită și neinformată preferă să creadă că e din cauză că ”se defrișează ilegal” pădurile patriei și, nemaiavând lemne să mănânce, urșii invadează localitățile. Ok, așa o fi, vom vedea după ce mai trec niște ani, deși eu știu că urșii sunt teritoriali, că dominanții urmăresc împerecherea, că tinerii fug de ei iar femelele la fel, pentru că altfel încearcă să le omoare puii, să le determine să intre în călduri mai repede decât le e sorocul.

După adoptarea unui plan de management la nivel național pentru ursul brun, s-a adoptat și unul pentru lup. Altă specie protejată, care nu produce nimic, nu vede nimeni lupii prin păduri, dar ei trebuie lăsați să trăiască și să facă ce vor așa, fără dușmani naturali pentru că vai, am văzut în uichend unii filmați de cineva pasionat și uite cât sunt de frumoși, suuuuper!

Și gata, nu mai vorbim despre ei, ne vedem de treburile noastre, mândri că am contribuit eventual cu o semnătură pe o petiție online, și uităm pentru o vreme, natura e protejată, nu-i așa, se autoreglează, am salvat-o.

Nu-i așa și uite de ce, spre exemplu:

Planul de management pentru lup tinde să determine guvernanții să reducă treptat cotele de recoltă la cerb comun și la căprior. Chipurile ca să nu le împuște ticăloșii de vânători, să rămână mai multe și să aibă și lupii de unde să-și ia porția.

Capra neagră vor s-o interzică pentru că sunt unii care știu ei, e monument al naturii. Nu, nu e, nu mai e de prin anii 50, au fost repopulate între timp toate masivele muntoase importante și acuma doar trebuie păzite de braconieri, populația e viguroasă, avem trofee foarte bune, dovada unui habitat bun și a unei gospodăriri corespunzătoare (teorii valabile oriunde, mai puțin la noi).

Iar lupii trebuie să mănânce, sărăcuții. Dar, culmea, ai dreq, nu mănâncă legume! Mănâncă dăcât carne. Multă. Dacă ne luăm după studii americane, un lup omoară, animale într-un an care însumează 3 tone. De băscuță. Anual, pentru fiecare lup.

Ne pasă ? Nu ne pasă. Vânătorii ăștia, ticăloșii, măcelăresc totul. (Nu se gândește nimeni că ei sunt primii interesați să aibă cât mai mult, primii interesați de pază, de echilibru).

Lupul are în dietă 65-70% mistreț, 15% cerb, căprior, 15% câini.

Ghici ce? În 2018 apare în România pesta porcină africană. Majoritatea, dacă nu toți medicii veterinari, consideră iar că omul nu face parte din peisaj și că virusul e răspândit de porcii de mistreți. Înainte să moară, pentru că virusul e letal pentru aproape 100% tot ce înseamnă porc. Brusc, vânătorii sunt importanți, li se dau termene și de data asta nu mai sunt măcelari, e invers acuma, trebuie să împuște cât de mulți mistreți, să reducă drastic densitatea, să țină sub control virusul. Oamenii care cumpără porci de prin târguri, le mor și-i aruncă prin pădure, sau dau de mâncare la porcul din coteț resturi de la unul deja sacrificat (virusul nu are treabă cu omul, carnea se poate mânca fără probleme), nu se iau în calcul. Mistrețul e vinovat. Și trebuie exterminat. Contează numai fermele de porci, unde e atât de simplu de luat măsurile profilactice, nu trebuie exterminat mistrețul și deteriorat echilibrul din pădure, dar nimeni nu ascultă pe cei care mai știu câte ceva și strigă lucrurile astea.

Așa că după doi ani de tocat la ei, ce s-a întâmplat ? Am revenit la densitatea de acum 20 de ani, toată munca s-a dus dreaq. Sunt zone unde nu mai vezi urmă de mistreț. Între timp însă lupii s-a înmulțit, după Ceaușescu nu a mai tocat nimeni la ăștia. Și cea mai mare problemă este că nu mai au principalul fel de mâncare la masă, porcul de mistreț.

Așa că de două luni încoace lupii au dat iama în cerbi, fără să țină seama de sex sau vârstă. Nu mai sunt ”sanitarii pădurii”, execută tot, la rând. Au făcut-o și iarna trecută, dar anul ăsta au început chiar din septembrie, ca niciodată. Așa că noi, vânătorii ticăloși, în primul rând ezităm să recoltăm și micuța cotă pe care o avem, deși e obligatoriu de realizat după lege, dar măcar noi să fim mai blânzi cu cerbii, iar în al doilea rând ne temem că în ritmul ăsta rămânem fără mistreț, cerb, căprior în scurt timp.

După asta lupii vor pleca și ei, spre alte zări, unde vor găsi de mâncare…

Verzii au fost fericiți în Germania că în ultimii 15 ani au ajuns și s-au întins și s-au înmulțit lupii și la ei. Reintroducere, biodiversitate, ce frumos, etc.

Anul ăsta deja în Germania se pușcă lupi legal, au văzut ce pagube pot face și nu vor să aștepte ca noi până se subțiază efectivele prea tare.

Și ca să nu mai vină nici bani de afară, avem și Covid, nu e vina nimănui, sau o fi, cine știe, așa că nemții nu mai vin la vânătoare pentru o vreme...

Urmează punerea pe butuci, ușor ușor, a managementului forestier românesc ?

Iar eu, după 25 de ani de management cinegetic cu rezultate în direcția cea bună, am senzația că profesional m-am agitat degeaba, că lucrurile se destramă. Viitorul, dacă ne lasă sănătoși, ne va arăta cât de mult sau de puțin deplasat sunt eu cu acest text.

Eu o să-mi văd de treabă în continuare și sper că doar vorbesc prostii în vremea covidului și că totul va fi bine. Pentru că mi-ar plăcea să cred că n-am frecat menta degeaba în viața asta, că am făcut ceva bun, care va conta, măcar puțin de tot.

Probabil că noi, bărbați destonici, (ca, de exemplu, Shogun) o vom lua de la capăt. 

Întrebare universal valabilă în țara asta: De ce ? 

Răspunsul cel trist : Pentru că putem.