N-am reușit prea multe explorări la viața mea. Am făcut totuși
cîteva plimbări de vacanță pe ici pe colo, prin locuri esențiale.
Și dacă n-o să-mi piară cheful, energia și cât de cât
resursele, poate că se vor mai întâmpla câteva și de-acum
încolo.
Luna asta am fost în Italia. Mai ajunsesem în Roma acuma vreo trei
ani jumate. Pe care am vizitat-o în patru zile și am aprofundat-o
într-o a cincea, împreună cu prietena noastră, rezidentă în
zonă, absolventă de facultate de istorie, aproape Magna Cum Laudae.
Am văzut atunci Colosseum, ne-a descifrat câte ceva de pe Columna
lui Traian, am aflat despre primul Mall din lume, invenția aceluiași
Traian, tatăl nostru latin, ne-a povestit despre Lupoaică, despre
”Mașina de Scris” a lui Mussolini și despre cum a călcat respectivul
în picioare ruinele vechii Rome ca să construiască un bulevard
care-i oferea vizibilitate din birou la Colosseum, chestii din astea.
Am constatat că am uitat multe dintre amănuntele astea, atât de
picante și, nu-i așa, atât de folositoare în activitatea mea de
zi cu zi. Așa că am decis că e păcat că n-am produs cronici de
călătorie până acuma și că măcar cu ocazia asta ar trebui să
fac ceva. Gen.
N-o să mă bălăcesc în amănunte, voi fi rapid și voi puncta
doar ce mintea mea ciudată a ales că e de menționat alături, din
când în când, de unele păreri personale pe care nu le pot ține
în mine.
Am încercat câteva zile doar soare, plajă, plimbări la malul
mării, mâncare italiană, somn. Am citit o carte. Am stat la
prietena noastră istorică, într-un orășel la nord de Roma, vreo
35 de km, pe nume Ladispoli. Plin de români, prin urmare de mizerie
pe jos, polonezi, albanezi, câțiva africani și, bineînțeles,
nelipsiții pakistáni
și chinezii, proprietari de magazine ieftine. De menționat mizeria,
căldura greu de suportat, apa caldă, fructele de tot felul,
înghețata și pasticeriile, cum le spun ei, cu produse excelente,
pizza și pastele și uleiul de măsline și toate prostiile de
mâncare, atât de bune și de aromate. Jumătate din șoferi nu
semnalizează aproape nimic în trafic, sau doar când își
amintesc. Își mai taie fața, se mai claxonează, stau după
bicicliști, sunt incredibil de răbdători. Nu mă așteptam.
Puștanii au motorete cu care te scot din minți. Te obișnuiești,
cu timpul. N-au nici o treabă cu nimeni, indiferent de etnie. Sunt
drăguți și politicoși. Vorbesc cu toții, foarte tare și foarte
mult. Încearcă să trateze
gunoaiele pe cinci căprării: hârtie, sticlă, plastic, organice și
așa numitele ”indiferentiati”, alea care nu încap nicăieri. Se
dau amenzi serioase pentru nerespectare. Dacă n-ar fi românii de
joasă educație, ar fi altfel. Ii au și ei pe ai lor, sunt și din
alte țări tot felul, dar cred că baza e cu ai noștri. Dar asta cu
mizeria mă deranja mai mult pe mine.
Nisipul e negru în zonă, extrem de fin și aproape imposibil de
călcat cu tălpile goale după ce se ridică soarele. M-am uitat, ca
omul, după fete. Nu prea seamănă cu ale noastre. În sensul că
ale noastre-s mai frumoase clar. Sunt drăguțe, foarte dichisite, se
poartă cu părul lung de tot, au și ce pune în sutien, dar de la
mijloc în jos ceva se întâmplă. Cred că de la paste. Fetele din
zona aia au picioarele foarte puternice. Și cum mie îmi plac
picioarele mai subțirele, mai siluetice, jumătățile inferioare de
fete italiene ies din șablonul preferințelor mele. Iar jumătatea
de sus din față e greu de descris, pentru că nu se face topless.
Pudice la greu fetele alea. În zece zile de plajă în Italia am
văzut doar o hoașcă respingătoare făcând topless, și asta
profitând, după mintea ei, că are plasticuri de arătat. Săraca
își făcuse implanturi, care numai cu niște sâni de femeie nu
arătau. Sau poate e din cauză că-mi plac mie ăia naturali,
indiferent de formă sau mărime ?
În uichend am apelat la prietenii din Roma, la care ne-am instalat
după aceea, și am făcut un tur de două zile cu mașina prin
Toscana. Dacă n-ar fi fost căldura greu de suportat și grupurile
de turiști umblând în hoardă după ghidul cu steguleț, sunt
sigur că Florența ar fi fost mult mai frumoasă. Am băut o bere
italiană super la crâma lui Pinocchio, simbol cu care se mândrește
toată regiunea și am reușit să vedem pe David al lui Michelangelo
și Domul și Santa Croce, două dintre construcțiile care domină
orașul. N-am fost să bifăm galeriile Ufiți, e cu rezervare cu
mult timp înainte și sunt sigur că sunt o mulțime de opere de
artă de văzut despre care, cel puțin în marea majoritate, voi
uita imediat totul.
Florența e un oraș frumos de tot, chiar dacă e superaglomerat în
perioada călduroasă. E plin de cafenele, restaurante, trattorii,
pasticerii și gelaterii bestiale. Am ieșit pe seară și totul era
și mai frumos. Pe cheurile părăului Arno, luminate dintr-un capăt
în altul, era full de cetățeni. Ne-am pozat, desigur, cu apus cu
tot, pe singurul pod rămas nearuncat în aer odată cu retragerea
nemților. Se spune că Hitler le-a cerut băieților să lase podul
în pace. Undeva în apropiere cântau niște băieți. Flaut. Mi s-a
făcut pielea de găină, bătrânii de acu câteva sute de ani le
aveau cu acustica între clădiri, în aer liber. Ne-am dus pe partea
cealaltă, sus, în parcul Michelangelo, de unde se vede orașul, la
fel cum se vede Budapesta de pe cetate. În parc e replica identică,
în bronz, a lui David. Toată lumea era acolo, pe parapetul de unde
se văd toate alea. Florența e într-o covată, între munțișori
plini de verdeață și n-arată rău deloc. Erau unii care imitau pe
Joao Gilberto, cu tot cu nevastă-sa, Astrud. O grămadă de lume se
tolănise pe niște trepte calde de la soare și nu mai plecau. În
capătul celălalt cânta unul la orgă. Unii cetățeni cântau
versurile melodiilor, care cum le știa. Eu am recunoscut Aleluia a
lui Leonard Cohen.
Camerele sunt destul de scumpe, adică sar de 100 de euro, fără mic
dejun. Am găsit un apartament cu două dormitoare la 120 în orașul
nou, unde e foarte frumos, de asemenea, dacă mă gândesc la
terasele pline de flori de pe la blocuri. Dimineață am coborât la
o pasticerie unde am luat cafeaua și croissantul. Ei le spun
cornete. Am băgat trei cornete mari, desigur. Cele mai bune de până
acuma, la viața mea. Erau cu vanile, ciocolată albă și neagră,
fructe de pădure, caramel, nucă și miere, căpșune, etc. calde,
proaspete, moi, crocante. N-am avut loc de mai multe. Am diametrul
mic. Sau aveam…
N-am mers pe autostradă, am luat-o printre dealuri și munțișori,
prin pădure. Am vrut să vedem San Gimignano, Manhattanul medieval
al Europei. Orășelul care mai are și acuma 13 turnuri din piatră.
Pe vremuri avea peste 40. Tot orașul participa la o manifestare, un
festival. Erau îmbrăcați ca acuma cinci sute de ani și se plimbau
pe străzi, așteptând ora 12, când s-au adunat în piața
centrală, din patru părți, unii pe cai, alții pe jos, cu familia.
Toboșari, trompetiști, cavaleri, domnișoare, plebe, etc. Mișto de
tot. Trebuie văzut orașul oricum.
De acolo ne-am rătăcit spre Siena. Ăsta e un oraș medieval,
păstrat aproape intact, construit de jur împrejurul unei văgăuni.
Pe vremuri era rivalul Florenței, până când a devenit supusul ei
și au rămas în urmă cu înflorirea, așa că s-a păstrat mult
mai bine aspectul medieval. Și acolo au defilat unii cu tobe și
steaguri, în haine medievale, în culorile cartierului lor. Am
mâncat trippa (mâncare de burtă, excelentă, deși nu sunt fan burtă) la o trattoria aflată pe o străduță în pantă,
cam 40 de grade. Mesele și scaunele aveau două picioare mai lungi
și două, desigur, mai scurte. Chianti e pe aproape, așa că se
beau tot felul de vinuri de Chianti.
La drum de seară, spre Roma, am oprit pentru două ore în Orvieto,
un orășel construit pe o stâncă mare. Aceeași catedrală imensă
ca în Siena, impresionantă prin detaliile fațadei, construită din
marmură albă și neagră. În față se cânta muzică clasică, cu
public grămadă, inclusiv cei de pe terasele pline de jur împrejur.
De pe cetate se vede toată valea, cu autostrada și sătuțele. La
fel ca la San Gimignano.
Toscana e ceva aparte, cu delușoarele pe care stă câte un conac,
cu drumul semnalat de rășinoasele alea columnare specifice, cu viile
și culturile și pășunile perfecte, despărțite de pădure.
Am vrut să mergem și la Pompei, dar o lăsăm pe altă dată, era
prea greu de rezistat cu temperaturile. Așa că am făcut plajă la
Ostia.
Arterele care merg pe mare din centrul Romei trec prin păduri de pin
mediteranean. Pe mărgini și între cele două sensuri sunt linii de
kilometri de oleandri înfloriți. Am stat pe plajă în Ostia lângă
o crâșmă pe nume La Curvetta. În fiecare dimineață, fiind la
cură, băgam cafea și cornete cu ciocolaltă neagră, albă, cu
vanilie… Zilele s-au scurs cu pizza cu prosciutto și smochine,
paste cu ton și pesment, supă ce scoici, doradă la grătar, etc.
Într-o seară am fost la Castel Gandolfo, lângă Roma, între
munțișori, unde e un lac vulcanic într-o găleată, aproape
circular, de vreo 600 de ha și adânc de 168 de metri, parcă.
Moșii, bărcuțe, plaje, restaurante. Sus, cu priveliștea cea mai
bună, e castelul, reședința de vară a papei. Am mâncat porchetta
cu tot felul de chestii pe lângă.
În altă seară am refăcut centrul Romei. Colosseum, Columna lui
Traian, Fontana di Trevi, Piazza Navonna, Piazza di Spagna,
Vaticanul, Parthenonul. Din când în când merită revăzute.
Fiecare zonă are ceva specific, cu care se mândrește, odată cu
fiecare dintre localnici.
Oamenii sunt calmi, veseli, gălăgioși. Nici la Ostia, pe plajă,
nu se face nudism sau topless. Păcat. Oricum, ale noastre-s mai
frumoase.
Mă uitam la niște pensionari care veneau dimineață pe plajă, cu
scăunele, cu ziarul, și comentau gălăgios. Orice. ”Questo
stronzzo….”, ”Ma che cazzo...” etc. pe mare pescari, bărcuțe,
șalupe, pe plajă maseuze din Viet Nam, sau Filipine, cu cinci euro,
indieni cu șepcuțe, africani cu șaluri și bețe de selfie.
Problemele cu musulmanii, ungurii, extremiștii, etc. sunt de multe
ori la televizor, nu în realitate. Sau sunt mici accidente. Așa mi
s-a părut mie. Am văzut doar oameni liniștiți, zâmbitori, nu
m-am simțit deloc aiurea că sunt român, oamenii au alte griji.
Am văzut la fel ca oriunde în altă parte în Europa, cerșetori
țigani români. Nu cred că erau romi, erau țigani, sunt sigur. Mai
mult în Florența decât în Roma. Organizați în rețele, la fel
cum am văzut în Salzburg, Viena, Grenoble sau chiar în Londra. La
coadă la Galeriile Academiei, în Florența, așteptând să iau
bilete, s-a milogit o țigancă scârboasă și respingătoare de-a
dreptul la familia de americani care era în spatele meu. Oamenii,
relaxați, au răspuns insistențelor cu ”No thanks, I`m good”. A
renunțat după câteva încercări și s-a întors mormăind:
”Arză-v-ar focul …”.
în Roma sunt o grămadă de incendii. Cam zilnic. De la caniculă,
de la țigări aruncate neglijent, etc. Acuma sunt unii care dau foc
la mașini. Noaptea. Nu reușesc să-i prindă. Într-o seară, când
eram acolo, au ars niște mașini, cu tot cu fațada blocului sub
care erau parcate, la câteva sute de metri de noi.
Cam atât.
Italia, cu bune și rele, e o țară super frumoasă, care merită
vizitată iar și iar. Părerea mea.
Eu mai mă duc.
