Băi, stele reci !

Focul trosnea în centrală. Ar fi fost singurele zgomote, perfecte de fiecare dată, dacă omenirea n-ar fi inventat curentul electric, pompele, ventilatoarele şi gazeificarea. Aşa, sunetele naturii erau pângărite de rotorul ventilatorului, de clipocitul pompelor. Noaptea se lăsase împreună cu perversa de ceaţă, căreia în ultima vreme nu-i mai ajunge întunericul să-şi facă meandrele, aşa că trebuie să flirteze şi cu ziua, intoxicându-ne moralul. Ceaţa are prostul obicei de a face loc irealului, îl invită să vină să-şi dea frâu liber imaginaţiei în jurul nostru. Nu mai ştii unde se termină lucrurile adevărate şi unde încep fenomenele paranormale. Distanţele şi volumele se măsoară altfel, formele ies din tipare, totul e difuz în perioada asta, cu umiditate ridicată. Pisicile caută locuri calde şi sigure unde să se întindă visând că prind peştii care sar din cascade de lapte. Câinii se încolăcesc pe fânul din cuşti, aşteptând să treacă orele care le zbârlesc părul din coamă fără motiv. Unii, inconştienţii, latră şi chiar urlă, chemând toate aşa zisele forme de viaţă care nu trăiesc în adevăratul sens al cuvântului, ci sunt caracterizate în întreaga lor existenţă de verbul „a bântui”.

În seara aceea liniştea era absolută. Merlotul nu era prea grozav. Alcool avea însă în exces în compoziţie, aşa că efectul pervers de ameţeală plăcută era mai acut decât la sortimente anterioare, mult mai bune. Acesta este, cred, motivul pentru care umbra care a trecut pe lângă fereastră, în mare viteză, e adevărat, nu s-a înregistrat pe retină. În schimb, felul în care câinele a început să emită sunete era clar sursa efectului de piele de găină combinat cu cel de ceafă zburlită. Ca să nu mai pomenesc de transpiraţiile îngheţate care se scurgeau pe şira spinării. Luminile de pe perete au pâlpâit imperceptibil, iar respiraţia a devenit pentru câteva momente un adevărat generator de aburi îngheţaţi, lucru curios în condiţiile în care instalaţia de căldură îşi făcea datoria fără probleme. Pisica, somnolentă de felul ei în marea majoritate a timpului, se apucase să scuipe, aşa, fără ţintă, înfoiată ca un peşte balon, încordată ca un toron.

M-am apropiat de fereastră să văd şi eu de unde atâtea complicaţii în mica noastră seară liniştită. Cu nasul lipit de sticlă am prestat cu privirile un fel de tur periferic, atât cât îmi permitea câmpul vizual. Nimic nelalocul lui. Stele, lună plină, o singură scamă de nor, luminile din stradă, umbrele prunilor, umbrele nucului, siluetele trandafirilor, toate deformate de ceață. Linişte. Frumosul din fiecare seară, echilibrul şi bateria psihicului zdruncinat zilnic de cotidianul mileniului trei. Am închis ochii şi am respirat adânc, fericit, liniştit, cu gândul că mă voi folosi de căldura plăcută împrăştiată generos de sângele meu încălzit din surse suplimentare, în peregrinările lui ritmice.

Când am deschis ochii, nas în nas cu mine, lipit de fereastră pe partea cealaltă, stătea o copie de faţă de om, cu orbitele, nările şi gura sub formă de găuri negre. Desigur că în clipa aia nu am avut nici un fel de dorinţă să-i văd restul corpului, forme, imperfecţiuni, semne de identificare, nu m-am întrebat ce caută acolo sau de-al cui e, cum fac moldovenii mei. Îndurând inevitabil paralizia care s-a întins pe sub întreaga suprafaţă a pielii ce-mi acoperă integral corpul, am văzut în cele câteva secunde, în acele pete absorbante total de lumină şi energie, galaxii pline de constelaţii necunoscute. Sentimentul de singurătate a bătut la cur orice moment de groază paralizată. Nu mi-a mai fost frică instantaneu, nu m-am simţit deloc în momentele următoare aşa cum actorii de mâna a doua din filmele horror încearcă să ne sugereze că trebuie să îngheţăm. Pot să repet însă că sentimentul de singurătate, de atât de incredibil  de departe de casă, în toate sensurile în care se traduce ideea de acasă, de rătăcit fără şansă de recuperare printre stele reci şi absolut necunoscute, este sfâşietor. Probabil că a durat de fapt câteva bucăţele dintr-o secundă, însă nu am să pot uita niciodată starea. Am clipit, cred, şi când retina mea a fost din nou pregătită să înregistreze, a reintrat în posesia informaţiilor cu care era familiară. Nu mai era nimic nelaloc. Pisica ce alinta prelingându-se pe lângă gleznele mele.

După noaptea aceea mă trezesc de multe ori că mă uit la nevastă, copil, părinţi, prieteni, cu sentimentul că mă cheamă Atmos, sau Buderus, sau Vaillant, şi că vreau să-i copleşesc, să-i învălui în căldura mea. Citesc întins pe canapea şi mă bucur de zgomotele din casa mea, de mâţa care toarce tolănită lângă mine, de liniştea grinzilor de pe tavan, de strigătele disperate ale bibilicii din grădină, rătăcită de iubitul ei printre găini.

Mi-e dor de hamac, parfum de iarbă proaspătă, gălăgie de albine şi soare transformat în toropeală. Mi-e dor de valuri disperate de vânt în rafale şi de ace de brad paralizate de linişte. Singura mea frică e că pot pierde sălbăticia falezei din micul golf şi boncănitul cerbului înconjurat de ciute şi viţei la răsărit de soare sau de lună, lângă coliba interbelică din vârful muntelui, inscripţionată pe tocul uşii de tot felul de ciudaţi în timp, pe toate feţele, cu mesaje de genul : Mitică, 1967, love. Sau Ciprian, nu te-am găsit aici, aşa cum ai promis: 12 aprilie, Dan. P.S.: Vii cu notă explicativă.

Godzilele, demonii şi vârcolacii, fantomele, strigoii, să facă bine şi să plece să-şi caute de lucru prin locuri unde cred ei/ele că pot avea efect. Pe mine promit că nu mă impresionează.

Merlotul de azi chiar e foarte bun, aşa că iunesc pe toată lumea. (E iubesc, din partea unuia născut în iunie).

Anturaj

Individul avea un Audi A4 negru. Nimic ieşit din comun, toată lumea are în ziua de azi Audi, BMW sau, eventual, Volkswagen. Stătea cu iubita într-un apartament de două camere, la etajul trei. Avea o mică afacere. Fuma. Asculta manele şi, în momentele bune, BUG Mafia. Nu ieşea din casă fără lanţul de aur gros la gât, şi vara avea umerii la vedere, purtând doar un maieu, pentru că trebuia să arate tatuajele la toată lumea. Mergea la sală, păşea puţin crăcănat, avea o atitudine ţanţoşă şi o privire foarte sigură, care nu se împiedeca de mutrele celorlalţi sau de lucrurile banale din jur, ci era orientată permanent de sus în jos. Când au apărut tabletele cu rol multiplu, inclusiv de telefon, şi-a luat-o pe cea mai mare. Părea că duce tava cu ceiuţuri când răspundea la telefon. Vorbea tare şi făcea tot posibilul să atragă atenţia.

Iubita lui se bronza la aparate. Avea un ten în acord cu activităţile pe care le presta. Se farda şi se îmbrăca strident şi mulat. Stătea pe tocuri agăţată de jos în sus de toartele unei genţi uriaşe. Nu putea spune nimeni cum arată părul ei natural şi cum sau dacă gătea vreodată având în vedere ghearele prelungi din dotare. Sau cum se descurcă la duş cu inghinalu. Avea şi pet. Un fel de iguană. Sau poate chiar o iguană. Nu ştiu sigur pentru că la mine, la ţară, se cresc doar găini ouătoare şi pui de curcă.

Participau la viaţa socială, la cumetrii şi nunţi, uneori năşeau, spre dimineaţă umblau cu borcanul şi colectau banii. Beau cafeaua de multe ori la mall, şi nu aruncau etichetele de pe ţoale, făceau cumva să se vadă. (Unul dintre momentele jenante din viaţa mea a fost când o pereche din asta a alungat o altă  pereche de la o masă pentru că, spuneau ei, aia era masa lor, şi nimeni nu a luat apărarea amărâţilor ălora, cine ar fi îndrăznit ?)

Se uitau la emisiuni date pe posturile cu audienţă mare, la ore de vârf. Acolo se pot vedea de toate: crime, drame în familie, poveşti de dragoste bune de scenarii pentru telenovele, inventate sau reale şi doar puţin toaletate. Plus vedete adevărate, fără număr. Persoane cu nume de produse alimentare, de preferat de porc. Silicon peste tot, aruncat cu generozitate, uneori amestecat cu botox, parcat în sâni, fese, buze, pomeţi şi alte părţi ale corpurilor, după caz. Muzici, unele în primă audiţie, pe care până şi tristul Beethoven, dacă mai trăia şi ar fi avut timpanele în regulă, ar fi fost invidios. Artiste, cu tot cu dansatoarele din dotare, totdeauna în planul secund, exclusiv în chiloţi, pe plajă, scenă, trotuar, carosabil, balustrade, decapotabile, balcoane, terase, etc. Subiecte de poveste, pentru care şi Rebreanu, şi Nabokov, şi Bukowski ar fi dat totul, sunt sigur, geloşi că nu le-au dat lor prin cap.

Atât. Ce să mai lungim povestea ?...

Trend ascendent, populaţie şcolită, viitor de aur.

...

Din când în când număr banii pe sub pernă, să nu mă vadă nevasta. Familia mea duce lipsă acută de lanţ de aur, dinţi de aur, BMW şi seminţe. De bostan sau de floare, nu importă. 

Aiureli

Tentativele mele de poveşti sunt, de fapt, nişte femei uşoare.

Seara, lângă paharul de vin, ceva bun pe masă şi senzaţia de relaxare după o zi agitată, mi se par foarte frumoase, misterioase, înţelepte şi pline de sensuri ascunse şi profunde, după caz. Le privesc, le aprofundez, nu las nimic neatins, le mângâi, le gâdil, le pieptăn, le purec şi sunt foarte mulţumit de ele, până mă duc spre scutece.

Dimineaţa, la cafea, le văd deodată ochii umflaţi, încercănaţi, fără sclipire, fardurile aproape şterse, goliciunea şi lipsa mesajului. Mă uit la ele uimit, nu le recunosc, iar ele îşi feresc privirile. Văd platitudinile, văd doar imperfecţiuni, văd că nu e nimic acolo decât urme de iluzii. Sufletul, mintea, degetele mele bâjbâie inconştient după butoane ca Delete, Escape, Erase.

Unele scapă totuşi nepedepsite.

Deşi recunosc lipsa totală a materiilor prime, lianţilor şi condimentelor necesare în genele, neuronii şi sinapsele din dotare, oriunde mă întorc în acţiunea mea disperată de permanentă scotocire interioară dau peste încăpăţânare. Nu mă pot abţine. Să fac prostii din astea. Cel puţin până o să apară programe pe dvd care să transforme în texte rătăcirile fiecărui cumpărător cu pretenţii de povestitor, după cum vrea acesta, după chipul şi asemănarea lui, vin peste mine stări care se cred inspirate şi mă îndeamnă să las totul deoparte şi să încerc să tot spun poveşti interesante, noi şi cu mesaj profund, sau măcar să aberez coerent. Pentru că în mintea mea chiar sună bine, de cele mai multe ori. Şi Rumi, şi Cohen ar fi geloşi pe unele chestii.

Ceva se întâmplă însă până apucă să ajungă texte redactate...

Îmi cer scuze, nu mă pot abţine. Şi totuşi, dacă pot să spun asta, şi uite că pot, eu sunt pasăre de noapte, prin urmare trag de senzaţiile de seară la maxim, că alea sunt mişto. Dimineaţă să se uite la ele cine o vrea.

Despre timp, viteză, iubire, riduri, etc.

Într-o zi am realizat cât de puţin timp mai am de fapt...

Tot timpul am crezut că Făt Frumos nu moare niciodată. Iar eu încerc de când mă ştiu să fiu Făt Frumos, deşi nu prea-mi iese. De fapt, aşa, fără să audă, eu cred că tipul ăsta de mult nu mai e ce era pe vremuri. Şi probabil că la bătrâneţe muşchii lui, ridurile lui, răriturile din păr, fleoşcăiala şi alzhaimăru vor semăna foarte bine cu ale lui Redford sau Anthony Queen. Deci, în apărarea mea, sunt sigur că Făt Frumos avea şi el problemele lui, ca noi toţi. Doar că el se hrănea sănătos, chiar vegan dacă ne gândim la salatele din grădina ursului, şi cred că nu avea cunoştinţe şi contact cu ceea ce mai târziu s-a numit alcool, aşa că anii lui erau mai lungi, pe unitate de măsură sigur rusească, iar stresul nu se inventase, pentru că noţiunea e legată de ideile de productivitate, eficienţă, intensiv, etc., chestii necunoscute pe timpul lucrurilor şi trăirilor adevărate.

Textul ăsta, cu mesaj cu tot, s-a scris în 1001 feluri, sunt sigur, aşa că Şeherezada din mine pot să asigur pe oricine că are şi va avea de fiecare dată bunul simţ să nu pretindă brevete de inventator. Doar că fata asta se luptă uneori din greu şi chiar inegal cu balaurii hrăniţi cu pălincă şi vinuri măiastre, care se simt bine însoţiţi de pretenţii de menestrel, aşa că nu totdeauna face faţă momentelor. Şi unul dintre momentele astea, nesimţit de-a dreptul, mi-a revelat ceea ce Einstein a pus în formulă. Desigur, într-o formă pe înţelesul chiar al proştilor. Iar mintea mea a făcut tot posibilul să transmită semnalele de rigoare acolo unde procesorul poate traduce informaţia pe înţelesul meu.

Revenind la ideea iniţială, pentru că toate lucrurile şi întâmplările pe lumea asta pornesc de la o idee iniţială, nu cred că ştiu pe cineva dornic să mă contrazică. Timpul este tot ce avem de fapt. Restul e poveste.

Am o vagă idee despre felul în care a trecut ce-a trecut, cu multe staţii în care stau tot felul de amintiri, marcate cu toate literele alfabetului, în funcţie de etichetă, cum sunt f de la fericire şi p de la ultrapenibil.  Sunt conştient de trecerea timpului, o simt în ciolane, deşi în oglindă şi pe retină toţi şi toate (cu tot cu mine) au mutre prelucrate cu opţiunea freeze, oprite din cursa spre riduri la nivelul vârstei de 20. Totuşi, la nivelul ăsta aproape că se poziţionează deja şi copiii. Ai noştri, chiar dacă e greu de crezut. Ceea ce mă face să raţionez, uneori, şi să conştientizez: vâjâitul din urechi nu e de la băutură, e din cauză că timpul trece aşa de repede pe lângă noi. E un fenomen fizic simplu.

Privind în faţă, ar mai fi ceva vreme, parcă. Dar apare că mai e atât de puţin... E despre regretul şi nesiguranţa alegerilor, corecte sau nu, deja făcute. Dacă stăm aici, ne lovim de felul românesc de a ne mânca zilele unii altora într-un fel toxic aproape ca şi canibalismul. Dacă plecăm, riscăm să devenim sclavii ritualurilor locurilor unde vom ancora. Depinde de fiecare, dar eu simt că nu ne bucurăm suficient de ochii noştri şi de ochii sufletului, nu vedem adică frumuseţea din jur, sau dacă o vedem facem lucrul ăsta în prea mare viteză, şi mai nou prin intermediul digitalelor, cu utilizare ulterioară. Avem tot felul de motivaţii în drumul nostru spre dezumanizare şi depersonalizare. Şi pierdem momentul, care de fapt, este ambalajul esenţialului...

Păcat. Eu abia aştept să vină vara să fug pe faleză într-o noapte, să fiu acolo când iese soarele din mare, luminând calea bărcuţelor. De fapt ce spun eu, acuma am băut ceva, dar nu se ştie dacă după ce iese nu mă trezesc pe drum spre un loc unde omul ar face bine să fie spectator şi să nu se mai bage atâta în mersul normal al lucrurilor.

Sunt sigur că fiecare poate să-şi facă treaba de rotiţă în angrenajul inevitabil, trăind în acelaşi timp aşa cum trebuie, ca parte a naturii, iubind la maxim şi la greu, şi nu doar cu gândul la fripturi, ghiuluri, petreceri, moşteniri şi zestre. 

Comunicare

Uneori mergem în patrule. O apucăm aiurea pe dealuri şi sperăm că nu umblă nici un tembel visător la cârnaţi exotici prin zonă. Cu puşca adică. Facem ture. Ascultăm. 
Aşteptăm în tot felul de locuri, încercând să-i surprindem pe cei despre care sperăm că nu vor veni.

Acuma, nu demult, făceam aşa ceva. Era târziu. Ceasul arăta  0133. Rămăsesem undeva, într-o serpentină, camuflat la volanul unei maşini ascunsă printre boscheţi. Nu era nici un firişor de vând, nici o frunză nu găsea motive suficiente să facă saltul unic spre transformare, nici o crenguţă nu îndrăznea să deranjeze nemişcarea. Liniştea se auzea într-un fel care, desigur, nu poate fi descris în cuvinte. În condiţiile astea, ce puteam să fac ? Trebuia să stau acolo pentru o vreme, să savurez. Aşa că mă amestecasem cu gândurile mele. Spectrul era larg. Am prostul obicei de a întoarce pe toate feţele problemele de la serviciu. Paranoia, scenarii, de regulă cu mutre, probleme reale sau inventate, simulări imaginare. Mă gândesc şi acasă, fac socoteli financiare complicate, program pentru perioada următoare, visuri de uichend, de sărbători, devacanţă. Mă gândesc şi la gagici... Revin la cele reale.  Mă stresez pentru orice detaliu legat de perfecţiunea acţiunilor mele, care trebuie să fie, desigur, perfecte. Şi care, de regulă, nu ies chiar aşa. Ba chiar unele...

Dar să revin. În situaţiile descrise mai sus, sunt perioade în care ori secundele sunt foarte rare şi minutele foarte lungi, ori trec orele cu o viteză de lasă cu gura căscată când sunetul, când lumina. Stăteam la volan, dădusem spătarul puţin pe spate şi mă luptam cu durerea de ceafă, chinuită săraca în poziţii care nu sunt de dorit pentru perioade lungi. Mai moţăiam. Mai clipeam. Mă luptam și cu somnul, gândind împăştiat, şi din ce în ce mai puţin conştient. Dura un secol până treceau trei minute, după aia nu-mi explicam cum a dispărut brusc o jumate de oră întreagă. Am sesizat la un moment o mişcare uşoară cu coada ochiului aproape lipit. Pleoapele mi s-au întins ca guma de mestecat poloneză cu Lolek şi Bolek, s-au adunat sub streaşină şi retina mea tulbure au distins o siluetă apropiindu-se. S-a oprit lângă mine. M-am frecat la ochi într-un fel pentru care fiecare copil somnoros m-ar fi invidiat.

În dreptul portierei, cu nasul foarte aproape de al meu, dincolo de sticlă, stătea şi se uita la mine un cerb. Avea privire blândă, dar foarte serioasă, fire sure pe bot şi trofeu valoros dpdv cinegetic. Arăta a avea undeva între 10 şi 12 ani, ceea ce la unul ca el e semn de maturitate, înţelepciune şi profunzime. Mi-a dat un sentiment de bine. Mi-a făcut semn să cobor puţin geamul, aşa că, desigur, m-am executat.

Atunci a început să vorbească. Locul, ora, senzaţia de dincolo de realitate, făceau ca totul să fie posibil. Avea o voce clară şi pronunţa foarte bine, deşi dantura cerbilor nu permite de regulă articularea unor cuvinte, mai ales în româneşte, limba română fiind, se ştie, o limbă destul de complicată. M-a întrebat ce caut acolo la ora aia. Asta după ce mi-a zis că ştie maşina şi că e una dintre alea de care nu se teme, ceea ce, curios, m-a mai relaxat.

Am început să articulez şi eu după o vreme. I-am zis pe scurt care-i treaba şi l-am întrebat la rândul meu ce caută el pe acolo la ora aia. A început să-mi vorbească despre modul lor de viaţă, despre cât de greu e în ultima perioadă şi cum se chinuie să găsească de mâncare în anul ăsta fără fructificaţie. Filozofa în stil Zappa. Stăteam şi-l ascultam şi am încercat să găsesc repere de unde să deduc, măcar în procente, cât de real e ce se întâmplă. Nu se descurca cum trebuie cu ciutele. Avea probleme cu lupii. Iar oamenii sunt cel mai greu şi tot mai greu de evitat. Mizeria pe care o fac, gălăgia şi poluarea muzicală, mirosurile oribile de carne friptă şi de gaze de eşapament... plus câinii. N-au nici o vină, dar sunt aşa de infantili şi primitivi, mai ales maidanezii aruncaţi noaptea de ţigani din remorci de tractor...

Am oftat amândoi şi ne-am aruncat privirile spre cer. În perioada respectivă se anunţaseră căderi masive de stele. Cerul era senin şi, într-adevăr, se vedeau toate astrele alea mici şi chiar punctiforme. Atârnau acolo în întuneric.  S-a nimerit exact atunci să vedem vreo două alunecate. Plecaseră şi, deşi au încercat probabil să se ţină cumva, să revină la locul lor, n-au reuşit decât să-şi lungească mâini, sau gâturile, sau poalele într-o dâră luminoasă, care a strălucit pentru o secundă şi pe urmă s-a stins, odată cu ele. Eram amândoi atenţi, şi am rămas cu privirile spre cer, dorind să mai prindem măcar încă una, deşi de fapt nu voiam, şi nu cred că vrea nimeni ca bietele stele să cadă de atât de sus. Oricât ar fi ele de extraterestre, cred că totuşi nu vor să se prăjească, nu vor să ameţească, nu vor să se topească în flăcări.

Ne simţeam foarte aproape spiritual. Adică eu aveam sentimentul ăsta şi mă gândeam că şi el.

Voiam să-l surprind cu o întrebare inteligentă, demnă de unul care lucrează la Romsilva la compartiment.

 Nu-mi venea nici o idee...

Cred că ceva a simţit el, pentru că mi-a zis: Prietene, te văd gânditor. Ştiu că pisicile vin lângă tine şi se aşază pe locul unde ai o problemă, o suferinţă asacunsă, mai ceva ca un RMN. În caz că nu ştii, cerbii au şi ei talente din astea, numai nu te aştepta să ma urc acuma pe pieptul tău sau să dau din cap să-mi fac loc pe genunchi la tine.

Am ştiut că ştie, dar n-am ştiut ce să spun. Aşa că lucrurile au rămas nevorbite. O vreme, pentru că nu s-a putut abţine. Mi-a zis că s-o las baltă cu grijile, să tratez lucrurile mai relaxat, să le iau pe rând, să abordez fiecare zi aşa cum vine, să nu încerc să tot prevăd şi să caut soluţii pentru chestii care se vor întâmpla peste o săptămână, pentru că, ştim cu toţii, peste şapte zile lucrurile vor arăta cu totul altfel şi nu are rost de irosit energii cu bătaie aşa de lungă, când nu avem decât prezentul, şi pe ăla nu avem de regulă timp să-l observăm și abia ăla contează cu adevărat. Mă uitam la el, de acord întru totul, şi mă gândeam că a citit din Dale Carnegie. Sau că are vreun canal direct cu Dalai Lama.

Pe urmă a tăcut, s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat ce cred despre meseria mea...!?

M-am gândit la cei 95% dintre colegii mei cu sau fără diplome care au aceeaşi problemă de clarificat. M-am gândit la explicaţiile logice din toţi anii din urmă, la paralela cu prohibiţia, la toate detaliile pe care le cred şi eu şi le dau oricui la întrebarea asta. Suntem adică primii care avem grijă, vânătorul vrea să aibă număr, trofee, structură, sănătate, el e primul care păzeşte, ocroteşte, etc., recoltează doar masculi, trofee, regres, banii sunt pentru voi. Nepăzit, nesupravegheat, totul se duce de râpă. 
Interzisul duce doar către contrabandă. 
Controlul păstrează echilibrul. 
Boala e în sângele unora, nu are vindecare. Există oricum. Trebuie doar ținută sub control.

Deşi ştiam că astea sunt singurele explicaţii, ăsta e singurul adevăr care funcţionează cu adevărat în ziua de azi, când mă uitam în ochii lui, acolo, numai noi doi, nu mai eram aşa de sigur. Ştiu o poveste bulgărească, referitor la interdicţia de a vâna o oarecare specie. Reprezentantul Bulgariei mi-a zis la un congres, pe bune, că după doi ani aproape nimeni în teren nu mai ştia ce e cu specia respectivă, pentru că nimeni nu avea nici un interes economic. Cert e că se bracona la greu, şi nu era nici un control de nicăieri. Foarte trist, dar foarte real. Reality bites...

Pe urmă mi-au venit în minte ecologiştii de duminică. Ăia care strigă sperând să ia ceva bani de undeva de prin vest, pentru aşa zisele lor bune intenţii, ăia care se trezesc dimineața, beau cafeaua şi-şi amintesc pe terasă, la soare, cât de mult iubesc animalele sălbatice şi cât de răi sunt vânătorii. I-am zis că aşa cum s-au obişnuit cu sunetele de ferăstrău mecanic, tractor şi avion, cu asfaltul, gardurile de tot felul şi manelele, trebuie să înţeleagă că asta e singura variantă în care pot convieţui cu oamenii, alta din păcate nu există, orice ar vrea să creadă oricine. Că vânător nu e egal braconier. A zis că e conştient şi m-a impresionat până la lacrimi cu sinceritatea din priviri. (Deşi noaptea e greu să vezi lumina din ochii interlocutorului, cumva, la cerbi e altfel.)

Mi-am amintit de povestea românului, iubitor de iarbă verde, manele, canale de televiziune cu rating mare şi vacanţe de tipul să ne cunoaştem ţara, cu mostră cu tot. Mă refer aici la familia de patru, adică soţi şi doi copii, bermude, tricouri, burţi, seminţe, care admirau în faţa mea trupa de zimbri de la Dragoş Vodă într-o zi de vară, duminică, cu predilecţie şi admiraţie către dominant. El a zis, complet pierdut:   
- Uite cât îi de mare ! Îţi dai seama câtă carne iese din ăsta ? Iar doamna, umăr la umăr, complet de acord cu constatarea şi afirmaţia, a întregit firesc:
-Îţi trebuie câteva săptămâni să-l mănânci fripturi ! 

Asta e, din păcate, realitatea noastră, pentru cine vrea s-o (re)cunoască.

Orizontul se pregătea de un răsărit cu travaliu. Cerbul m-a privit şi a oftat. Eu oftez de fiecare dată când revăd în minte privirea lui.

...

Până jos, la asfalt, în lumea reală cum s-ar zice, soarele se băga deja în sufletul meu, în sensul că mă îndemna să caut prin bord ochelarii contra lui. 

Tot încerc să mă conving că nu am visat. Cel puţin nu chiar totul.

Hai să nu ne rătăcim !

Umblând de unul singur pe drumuri de munte, într-o zi, brusc, am realizat deşertăciunea. Se întâmpla undeva, între Buhalniţa şi Potoci. Cred... Recent, oricum. În mintea mea s-au bâlbâit diverse întrebări, nedumeriri, jumătăţi de intenţii, nori de ceaţă grea.

La ce folosesc toate inepţiile, indolenţele, incoerenţele şi incompetenţele intenţionate sau nu din jurul nostru ? Cum de trece aşa de greu observabil Radio România Cultural ? De ce grăsanele cu pretenţii de Albă ca Zăpada îşi măsoară talia în direct la ore de maximă audienţă, iar ţaţele aduc mahalaua în casele noastre şi noi lăsăm copiii nealintaţi ca să nu pierdem vreun fragment din scârboşeniile care ne murdăresc ecranele pe interior ? De unde şi de ce apar toate dubioasele astea, încercând să ne zgândărească retina împreună cu bruma tremurândă de stimă proprie ? Ce ne facem cu atâtea suflete cu mărime mică împrejurul nostru ? Cum măsurăm, cum comparăm mărimile la suflete ?

De ce prietenii noştri nu sunt neapărat prietenii noştri întotdeauna? De ce fac figuri de neconceput,  aducându-te în starea denumită popular mască? Exact când te aştepţi mai puţin ... 

Unde sunt serile de vară cu bere ? Care este rolul teraselor în noţiunea de prietenie?

Unde greşesc în atracţia mea către lucrurile mult mai puţin preferate de restul ? De ce nu-mi găsesc locul ? De ce nu-mi găsesc liniştea ? De ce n-am răbdare să aflu ?

Fata lui Minune a fugit în lume acu ceva vreme. Sufletele noaste tânjesc de multe ori după mângâieri de orice natură, inidiferent cu ce pornire ne lăudăm, indiferent de unde venim. Guţanul are şi el probleme de familie grave. Gigi îşi face cruci mari în poarta penitenciarului, cu spatele la camere, dar rânjetul întors şi foarte sigur pe el. Nume sonore ajung în situaţii de neimaginat. Struţul continuă să creadă chestia cu pământul şi capul. Şi e lumea plină de struţi. Am tot încercat să nu observ menajeria din jur.

Mi se face puţin greaţă. Mă ia cam cu frică. Totuşi, cu ce sunt eu mai bun decât toate astea ? Ce pot face eu pentru ceilalţi, în afara înfulecărilor egoiste la interior şi la exterior ? De ce vor, vulgarii, intenţionaţii, să ne jignească inteligenţa ?

Mi-ar plăcea să fiu de folos. Mi-ar plăcea să fiu activ. Aş vrea să pot ajuta. Aş vrea să fiu un om bun. Ar fi frumos ca toţi oamenii să fie buni. Să încerce măcar să fie buni, mai ales cu ceilalţi. Ar fi frumos din partea lor. Suntem atât de orbi ! Surzi ! Singuri !

Bem ceva ?

Că altfel tot îmi vine să protestez...

Prietene, fă ceva !

Pălinca

La început ştiam clar despre ce vreau să scriu aici.

 Declaraţiile mele erau limpezi şi mesajul în stare să răscolească neşte treburi. După ce sticla de pălincă şi-a arătat faţa în penumbră, claritatea a devenit o noţiune greu de descris în cuvinte coerente. Abstinenţa face momentele fierbinţi mai intense. Acest adevăr este singurul clar. Chiar dacă riscurile urmărilor cresc în direcţia marcată cu minus. Nimeni nu are răbdare să citească mesaje subliminale care se vor avertismente. Noi, cu toţii, dorim doar indicatoare spre paradis, plaje săbatice lângă mări transparente şi prietenoase cu blondele bronzate pe tipare de fotomodel în accepţiunea anilor curenţi, anexate. Avertismentul şi azilul de bătrâni nu au ce căuta în peisajul speranţei noastre la fericire. Iar alcoolul denumit pălincă, în faţa căruia până şi noţiunea de whisky începe să se onduleze, se cheamă că face şi desface. Doar antibioticul poate avea o influenţă pozitivă, dar din păcate doar temporară. Orice altceva este complementar. Subliniez ideea de temporar. Deşi nici aia de complementar nu e chiar de aruncat.

Acuma chiar că aberaţiile devin aberante.

Probabil că ar fi putut ieşi ceva interesant din textul ăsta.

Păcat...

Clima, Gecia, Turcia, încălzirea globală, mările mediterane, cum ar fi Egeea şi Adriatica, veganii, iubitorii de porc şi preparatorii de oaie la proţap, internetul şi saiturile de socializare, pozele şi fructele de mare, caii putere, televiziunile digitale şi noţiunea de spa, autostrăzile, biletele dus-întors la low cost şi maşinile nemţeşti cu consum diesel redus, etc., etc., etc., toate duc departe, la distanţe greu de atins. Aşa că ideile de intim, complementar, întreg, profund, etc., etc., etc., se estompeză.

Orizonturile se apropie, ne sufocă, şi în scurt timp ne îmbâcsesc cu manele, poveşti de mahala şi idei de comercial. Toate astea sunt toxice, deşi par laxative şi relaxante la prima vedere, pentru unii cu mintea lipsită de dorinţa de mişcare, provocare, adrenalină şi/sau antrenament. Se pare că toţi şi toate încurajează.

Trist... Dar tragic... 
Nu doresc să particip.

---

Să mor eu !