Eveniment cu zimbri

Întoarcerea zimbrului pe moşia lui, în libertate deplină, a început efectiv acu doi ani. Într-o zonă care încă mai reuşeşte cumva să fie sălbatică. E pădure cu de toate, mai sunt şi poieni şi munţii sunt aşa, mai liniştiţi, nu-ţi rupi capul chiar de tot dacă escaladezi un versant şi aluneci pe o piatră udă, ca să dau un exemplu, poate nu chiar inspirat. Programul presupune mai multe etape, de-a lungul mai multor ani, un ţarc de acomodare şi supraveghere lângă o căbănuţă veche şi, desigur, din când în când nişte zimbri gata de a lua în piept lumea cea mare. Dintr-ăştia dispuşi la aşa ceva se găsesc prin toată Europa, prin tot felul de rezervaţii şi amenajări omeneşti civilizate. Băieţii noştri, cum prind, cum pun mâna pe ei, îi aduc în zonă şi încearcă încet încet să recreeze tablouri din vremuri demult apuse.
Deci, dragii de restauratori de tablouri din astea, azi aveau pregătită o a treia şarjă de zimbri, femele, spre fericirea solitarului care se învârte prin împrejurimi de ceva vreme. Da, sunt vreo doi solitari din cele două serii eliberate în anii trecuţi, care probabil se vor agita fiecare în felul şi după puterile lui să-şi întemeieze o familie cu fetele astea venite tocmai din Anglia. Poate nu ştiu româneşte, poate au volanul pe dreapta, dar cu siguranţă vor face o gaşcă mai ceva ca-n poveşti, cu viţeluşi bilingvi dar plini de putere şi energie strămoşească moldovenească. Deja e un grup de vreo opt sau nouă care hălăduie prin zonă, complet sălbăticiţi, cu mascul dominant barbat, cu fete şi tineret, aşa cum se cade.
Şi, cum ziceam, sau dacă nu, încep drept acuma, ne-am dus şi noi ca babele, ca lumea la urs, să asistăm la evenimentul oficial. Nu erau decât băieţii de la parc şi vreo trei echipe de filmare, pentru micul reportaj de rigoare. La căbănuţă fierbeau cafelele în oale, nişte barabule de post începeau să clocotească pe un disc, la foc mic şi, cum e normal în astfel de situaţii, mai ales că ieri s-a trâmbiţat toată ziua în mass media despre tot felul de coduri meteo colorate, tocmai începuse să plouă. La orele 11 trecute fix. Partea frumoasă pentru mine e că nu a trebuit să fug prin ploaie, prin pădure, pe după garduri, ca să filmez evenimentul. Am făcut o tură prin căbănuţă şi am descoperit că de la etaj, din baie, era locul ideal de făcut nişte poze. Mă rog, ideal în condiţiile meteo date, mai ales că pozele se presupune că erau pentru mine. Aşa că mi-am făcut un cuibar provizoriu foarte comod lângă fereastra cu pricina şi am tras câteva cadre cu mânuţele mele tremurânde.

Micul ţarc are mai multe porţi şi s-a potrivit până la urmă că cele pe unde trebuiau să iasă dânşii era ok şi din punctul meu de vedere, adică vedeam bine, dar şi al cameramanilor, adică lumină, unghiuri, etc., treburi la care noi nu ne pricepem. Unul dintre băieţii de la parc a intrat în ţarc, a deschis porţile, şi a încercat să explice cumva grupului nedumerit de zimbri englezeşti că da, se pot aventura. Stăteau puţin neîncrezători şi atunci el a luat-o înainte, cu o găleată de grăunţe zdrăngănind în mână. A dispărut imediat în pădure şi n-a durat mult şi au îndrăznit şi ei. 

Pozele trebuiau făcute cumva totuşi printre gard şi un acoperiş de poartă, de regulă cu ceva zoom, şi eu nu prea port trepied în plimbări pe teren, aşa că uitându-mă la ele, pe rând, după ce toată lumea dispăruse după colţ, în pădure, a crescut în mine un uşor sentiment de nemulţumire. Pentru a nu ştiu câta oară dădeam chix cu pozele la o ocazie unică. Majoritatea erau cam neclare, cam tremurate. Nu ştiu ce să mă mai fac cu mine. M-am mai uitat o dată la toate, pe rând, şi încă o dată. Pe urmă am ridicat ochii şi am îngheţat... Una dintre fetele de zimbru tocmai eliberate se întorcea în galop din pădure şi, din două salturi, o matahală de urs, venind din urmă, a fost în cârca ei. Am paralizat instantaneu. N-am văzut aşa ceva în viaţa mea. Nu-mi mai simţeam mâinile, iar senzaţia de paralizie se întindea şi în jos, spre călcâie, şi pe la umeri, spre ceafă şi urechi. S-au tăvălit o dată, din cauza şocului, pe urmă ursul a încercat s-o sugrume cu colţii lui de grizzly. Voiam să intervin cumva. N-am putut să mă mişc, sau să articulez vreun cuvânt. Culmea a fost că celelalte fete din gaşcă au venit din urmă, grupate, ţinând pe cea mai mică în spatele lor, şi se uitau la spectacol fără să poată şi fără să ştie a interveni, la rândul lor. Ursul nu dădea nici un fel de atenţie împrejur, îşi vedea de treabă, aşa cum ştia el mai bine. Nu mi-a plăcut niciodată sângele, aşa că nu pot povesti partea asta. Mi-a trecut deodată prin gând că trebuie fac ceva să nu păţească nimic măcar cameramanii cu toţi cei din jur, să ajut, să evit cumva. Deşi nu cred că era vreun pericol, pentru că ursul avea ce face. Nu aveam nici o idee unde ar fi putut fi, nu se vedea ţipenie de om. Să fug jos la maşină, să pornesc motorul şi să mă duc spre ei ? Nu aveam cum să ajung acolo cu maşina. Să claxonez ? Poate nu e o idee rea. Am vrut să ţâşnesc, şi nu mă putea mişca. Era un dezastru. Nu am putut nici măcar să fac poze. Mi-am amintit că tipul care-mi povestise că un zimbru solitar dăduse târcoale prin zonă zilele trecute, văzuse cu ocazia patrulărilor şi o urmă de urs proaspătă şi monstruos de mare.
Am vrut să ţip. M-am încordat, mi-am adunat toate puterile şi, normal, am deschis ochii. Aţipisem. Iar. Cam des în ultima vreme. În faţă numai ploaia, cum se zice. Curiozitatea zimbrilor învinsese siguranţa împrejmuirii unde au stat cam o lună jumate pentru acomodare şi refacere. Nici vorbă să vină înapoi. M-am scuturat. Am auzit vocile reporterilor, adunaţi de ploaie la o cafea. Meciurile astea şi Brazilia lu mama lor ! M-am dus să beau şi eu o cafea ca lumea, în rând cu lumea, să mă dezmeticesc puţin din toropeală.
Când s-a terminat cu toate nu mai era nici ploaie, nici cod galben, nimica. Aşa că, în drum spre casă, am abătut-o şi până la lac la Cuejdel, pentru nişte poze. Apropo, acolo am văzut, pe vremuri, când încă nu se construise drum forestier la dispoziţia iubitorilor de manele, gălăgie, peturi, fripturi, bricege, topoare, frigărui şi alte mijloace de poluare în masă originale româneşti, un monstru lacustru. Sau, cel puţin, cred că am văzut... Poate, cândva, într-o patrulă, îl voi filma. Printre molizii înecați.

Acuma serios, statistic vorbind, la ora asta hălăduiesc prin România vreo 17 zimbri liberi, dintre care doi născuţi în sălbăticie, şi încă vreo nouă complet sălbăticiţi, lucru pe care îl vor păţi şi englezoaicele. Având eu norocul să fie în zonă la mine, am să încerc din când în când să-i surprind şi poate să-i filmez în intimitatea lor regăsită.

Iar astea sunt deja nişte altfel de vise, de iubitori de Discovery.

Despre capace de canal

O poveste adevărată şi chiar neinteresantă

Povestica asta o s-o scriu cu amănunte, pentru că nimeni în jur, de regulă, n-are răbdare s-o povestesc live. Aici nu mă întrerupe nimeni, nu cască nimeni, nu schimbă vorba nimeni. Unora am spus-o, sau am încercat. Nu e nimic de capul ei, dar mie îmi place.

Cred că sunt mai bine de zece ani de atunci. N-are importanţă, oricum. Era februarie, ceva zăpadă, câteva grade minus şi ora 4.00. Aşteptam maşina să merg la Bucureşti, delegaţie. În faţă la blocul turn. Era frig, zăpadă generalizată şi linişte totală. Liniştea aia pe care o apreciezi mai mult când o găseşti în oraş, printre betoane, la ore mici, decât în pădure, la orice oră. Cumva ca pe femeia de după văl, de regulă mult mai interesantă decât plaja de nudiste, plină de anatomie, reală şi banală.

În atmosfera aia care te ţine nehotărât între contemplarea momentului aşa de rar şi dorinţa de a dormi în scutece călduţe, la picioarele mele s-a auzit un huruit uşor şi capacul de la canalizare, pe care nu-l văzusem până atunci, s-a mutat puţin, cât să apară bustul unui om. Am fost voleibalist înainte să rămân mic, aveam ceva detentă, şi ceva amintiri în muşchi şi oase, aşa că mai mai că aş fi sărit vreun metru doi în orice direcţie, când vocea lui liniştită m-a oprit.

-          - Prietene, n-ai o ţigară ?

De jos venea căldură şi lumina era obscură, somnolentă. Fumam pe vremea aia, sigur că aveam. Amuzat, i-am dat o ţigară şi în secunda următoare, după mulţumesc, totul a revenit la normal. Stăteam şi mă uitam la capacul ăla şi mă întrebam dacă nu cumva aţipisem şi mă apucasem de visat. M-am scuturat şi mi-am făcut şi eu o ţigară, chiar dacă nu mă omoram să fumez cu minus în aer. Începuse să fulguiască. Era ca în partea frumoasă a poveştilor cu Crăiasa Zăpezii. Am tras vreo două, poate trei fumuri şi iar s-a dat la o parte domnul Sesam de la Apaserv. A apărut acelaşi personaj, zâmbind, şi mi-a cerut un foc. Nu găsise sub pământ. Pe urmă un altul, de dedesubt, l-a dat la o parte după ce şi-a aprins ţigara, a ieşit lângă mine şi m-a rugat, dacă nu e prea mult pentru mine, să-i dau şi lui o ţigară. I-am dat. Şi foc. A aprins-o, s-a întins, s-a dezmorţit, şi-a trosnit toate oasele şi mi-a zis:

-           - Şefule, n-ai idee ce bine-mi pică ţigara asta. A tras un fum adânc, umplându-mă de poftă. 
       - Vin de la o femeie. 
      Mi-a făcut cu ochiul şi a plecat spre muzeul de istorie, dispărând în întuneric.

În urmă s-a auzit din pământ vocea celuilalt:

-           - Băi, n-ai uşă la bordei ? Şi zdrang, capacul la loc.

Linişte. Aproape că se auzea cum fulguie. Ba chiar se auzea bine. Au apărut cele două faruri, în urma lor maşina, am urcat şi am plecat spre Bucureşti. Gata, asta-i tot. Toată povestea.

Uneori mă întreb în ce fel visează oamenii ăştia ... În dormitoarele lor subterane încălzite, cu aer umed şi sărac în oxigen, aşternute printre conducte, şobo, betoane şi mirosuri.

Despre nori

Meteorologii se laudă că vine canicula cu tot cu secetă. Oare să credem ? În toamnă spuneau că va fi o iarnă de nici înainte de apariţia statisticilor meteo nu s-a mai pomenit, aşa de grea. Şi a fost aşa, un fel de primăvară fruguroasă. Părerea mea de licenţiat în silvicultură cu examen de diplomă în meteorologie forestieră (ce dreaq o mai fi şi aia) e că vara asta asta este. Alta nu-i. Aşa că, încercând să nu-mi mai bat capul, văzând depresia de moment a Petronelei R. generată de atâta ploaie (sau poate mi s-a părut) şi privind la paharul cu vin aflat la distanţă foarte mică de mine, m-am trezit imaginându-mă nor.

Şi ghici ce-am constatat examinându-mă în această postură, ba chiar întorcându-mă pe toate părţile: poate fi destul de interesant să fii nor. Poţi avea o viaţă foarte frumoasă, plină de adrenalină şi peripeţii.

Unu: Dacă ai chef de o plăjică, soarele e de regulă drept deasupra. Profitând de faptul că-ţi poţi schimba forma, te bronzezi pe fiecare parte vrei, te încălzeşti şi-ţi schimbi culoarea după preferinţele de moment. Dacă e prea cald, te ascunzi puţin sub vecinul mai mare. Sau te răsuceşti cu partea prăjită în jos. Sau te întorci pe dos pentru că, se ştie, norii sunt printre puţinele specii de zburătoare care se pot întoarce pe dos. Dacă te plictiseşti, iei o adiere de vânt şi schimbi peisajul. Dacă oboseşti, te agăţi de un vârf de munte şi tragi un somn ancorat.

Doi: Când ai chef de joacă, te poţi pune în calea unui avion şi te laşi scărmănat de el. Important e să nu te prăpădeşti de râs de la gâdileală şi să te aduni la timp. Pentru că au astea acuma nişte motoare de te transformă fără să vrei într-o dâră subţire, aşa cum făcea bunica mea cu lâna de oaie de pe caier. Îţi poţi schimba forma şi dimensiunile cum vrei, te poţi căţăra în spatele celorlalţi. Nori, desigur. Poţi înghiţi un turn când vrei, poţi îmbrăţişa un bloc, poţi mesteca un elicopter şi pe urmă să-l scuipi, poţi să gâdili la subsuori un paraşutist dezorientat, poţi sufla aburi în ochii unui pilot aflat în timpul serviciului, sau poţi să-i oferi intimitate în timp ce se simte una cu avionul lui.

Trei: Când e înghesuială prea mare de nori pe cer, te poţi înghionti cu ceilalţi şi ai voie să faci câtă gălăgie vrei. Şi uneori mai arunci şi cu nişte fulgere, ca să te mai descarci de tensiunile negative.

Când bate vântul tare însă, nu te prea poţi duce la femei. Te poartă cum şi unde vrea el şi depinde ce noroc  ai. Poţi în schimb să prinzi uneori câte un front atmosferic şi să faci aşa, ori un fel de bungee jumping, ori sky swing, în funcţie de temperatura lui, mai ales dacă mai dă peste unul care vine de la alt party, cu puţină febră, şi tu te nimereşti drept în mijlocul confruntării. Cu cât diferenţa de temperatură e mai mare, cu atâta şi distracţia. Sau dacă nu eşti claustrofob, te poţi băga în faţă să prinzi primele senzaţii. Se ştie de asemenea că primele senzaţii la ciocnirea între două fronturi atmosferice albastre de nervi sunt cele mai faine.

Prin urmare, cred că e foarte cool să fii nor. Important este ca, indiferent de trăirile pe care le încerci, să nu te plângi. O asemenea greşeală poate să te termine. Uneori te poţi rupe chiar în bucăţele mici şi multe şi albe, care se răzbună pe tot ce cad. Am văzut mulţi nori terminaţi la viaţa mea şi, să mor eu, pentru ei nu e bine, priveliştea e deprimantă, deşi aproape întotdeauna după, iese soarele. Sau luna dacă e noapte. Sau stelele, dacă nu e lună.

Vorba poetului rus: iată ce soiuri de vin bea românul în ziua de azi.

Visul

Dormeam. Pe burtă. De regulă prefer alte poziţii. Naiba ştie cum ajunsesem să aleg în somn postura asta, care produce de fiecare dată blocaje musculare. Poate asta generase coşmarul. Durerea de ceafă. Sau poate nu era coşmar ? Dacă era de-a dreptul realitate ?

Visam că dorm pe partea stângă şi ţin în braţe o făptură diafană. De sex feminin, să fie clar, cu pielea împrumutată definitiv de la o piersică ajunsă la maturitate, fără a fi forţată de biostimulatori sau tot felul de coloranţi şi substanţe injectate în scopul menţinerii prospeţimii mai departe de perioada de garanţie. Făptura asta de sex feminin era chiar o fiinţă umană full option, cu parfum, culoare, textură, forme, linii şi curbe perfecte. După sistemul meu de referinţă, de care de regulă, sincer, nu mi-e ruşine deloc.

M-am descoperit încercând să-mi imaginez ce culoare de ochi are, ce gust aş simţi sărutând-o, cum sună glasul ei (poate are limpezimea perfectă gen Katie Melua când cântă, sau inflexiunile alintate ale ţigăncii de Ayo., sau profunzimea de tip Norah Jones, sau poate feminitatea inegalabilă a Sophiei Zelmani ?), cum arată zâmbetul ei, etc. Pentru că femeile, după mintea mea, sunt cele mai frumoase atunci când zâmbesc. Creatorul a ştiut să concentreze acolo toată esenţa feminităţii. Şi frumoasele, şi urâtele, şi incolorele, şi insipidele, atunci când găseşti declicul zâmbirii potrivit fiecăreia, se transformă brusc într-o părticică de grădină botanică. Acolo, într-o grădină de felul ăsta, indiferent în ce colţ te ascunzi, dai de tot felul de forme care se laudă cu numele de inflorescenţe. Colorate sau nu prea, parfumate sau nu prea, absolut toate au frumuseţea, sensibilitatea şi farmecul lor. Garantat. Chiar şi alea carnivore. Uneori, mai ales alea carnivore. Aşa că zâmbetul este unul dintre lucrurile mele favorite în această lume. Şi în lumea viselor.

După felul în care respira, am fost sigur de fineţea şi eleganţa ei, ambele native. Nu părea genul care să gătească cu ţigara aprinsă deasupra oalei cu borş, să arunce cu rufe murdare prin toate colţurile sau să vină acasă numai când tai porcul, cum zicea un personaj cu care mai hălăduiam prin munţi. Mă gândeam la bunătăţile pe care le vom găti împreună, bineînţeles într-un mod absolut dietetic şi moderat, chiar dacă orice master chef ne-ar fi invidiat. Mă gândeam la conversaţiile inteligente, preocupările intelectuale şi abilităţile de socializare de care dispuneam în tandem şi eram mândru şi absolut satisfăcut, conform standardelor din societatea românească actuală. (Fără de care colectivitatea te elimină, nu-i aşa ? )

Trăgeam de timp, pentru că voiam să savurez această prezenţă la nivel tactil, senzitiv, emoţional, fără a ajunge prea devreme cu imaginaţia la etapa în care ne transformăm în amoraşi. Ascultam respiraţia ei liniştită, mă simţeam împăratul lumii ţinând-o în braţe, şi voiam să nu se schimbe nimic până la sfârşitul zilelor. Imaginaţia lucra şi în condiţiile astea, nu avea piedici de nici un fel, şi toată lumea din tabloul meu putea cel puţin să fie mulţumită, la toate nivelurile. Aveam timp şi pentru amor, toate la vremea lor, aşa consideram.

Pe urmă, s-a întors, în braţele mele, cu faţa spre mine. Şi când să savurez contactul intim cu formele de pe partea ce-mi fusese mai puţin accesibilă până în momentul respectiv, am constatat că mă dezvolt în aşa hal în 3D că era să cad din pat.

Atunci am auzit nişte paşi pe treptele care la mine în casă unesc etajul cu nivelul solului din localitate. Ori aşa ceva era imposibil, din simplul motiv că la controlul efectuat instantaneu cu picioarele mele am constatat că părţile ei componente care purtau acelaşi nume se aflau acolo, la locul lor.

Cu toate simţurile în alertă am mai tras de timp câteva secunde. Timp în care paşii pe trepte au continuat să se audă, tot mai aproape. Păreau a fi chiar uşori, eleganţi, de femeie. M-am uitat la frumoasa adormită din braţele mele. Liniştea şi siguranţa se citeau în toate liniile feţei. Am întors privirea spre uşă, unde apăruse, inexplicabil, o lumină. Suficient cât să văd clar.

Dacă aş fi avut coamă, ar fi devenit ţeapănă în secunda aia. Dacă aş fi fost un difuzor, m-aş fi auzit preţ de vreo 15 km jur împrejurul casei. Dacă şi picioarele mele ar fi fost dotate cu degete mari opozabile, aş fi scormonit în saltea din patru părţi diferite cu nenumărate gheare la capătul unor degete încleştate mai ceva ca braţele meduzei din 20000 de leghe sub mări a lui Gyula Verne.

De ce toate astea ?

Pentru că fata frumoasă care dormea goală în braţele mele, fără să realizeze nimic din ce se întâmpla chiar în apropierea ei, stătea în acelaşi timp şi în pragul uşii, dedublată, cu o lumânare în mână, în cămaşă albă transparentă vaporoasă, privindu-mă cu nişte ochi goi, fără expresie, cornee şi nevoia de a clipi măcar. Sunt sigur, apucasem să o văd suficient de bine ca s-o pot identifica.

...

M-am trezit într-o apă şi un urlet. Gâtul sucit în unghiuri greu de suportat mă durea aşa cum era de aşteptat, adică foarte rău. Saliva care se pregătise asiduu să păteze porţiunea de cearşaf din dreptul gurii mele a ales să amâne, să pândească un alt moment propice. Eram în acelaşi loc, singur ca de obicei, fleoaşcă şi cu dureri de faringe destul de acute.

Am băut nişte apă şi, în timp ce durerile de toate felurile se linişteau, m-am întrebat care poate fi semnificaţia unui astfel de vis. Am mai băut nişte apă şi am ajuns la concluzia că nu trebuie să trăim neapărat căutând semnificaţii peste tot, la orice. Pur şi simplu lucrurile se întâmplă, evenimentele au loc, visele apar ca şi consecinţe ale unor conexiuni bizare în mintea noastră, timpul trece şi noi ar trebui să fim mai maturi de felul nostru în tot ce întreprindem. Sau mai copilăroşi ? Sau nu ? Sau ...