Noţiuni introductive despre pădure şi vânătoare I

Când vorbim despre pădure, vorbim despre o resursă naturală regenerabilă. Acesta este cel mai potrivit şi mai serios mod de abordare a subiectului, după ce lăsăm deoparte sentimentalismele şi poezia. Pentru toată lumea, cu excepţia silvicultorilor şi a celor din ramura exploatării, pădurea este locul unde se refugiază, mai ales vara, la sfârşit de săptămână, sau în vacanţe, pentru a schimba pentru câteva zile aerul şi zgomotele specifice, pentru a evada dintre betoane.

La prima vedere, pare că pădurea e un loc sălbatic, lăsat în paragină. Singurul lucru neclar pentru majoritatea este bariera pusă cu tot cu lacăt la intrarea pe unele drumuri forestiere, sau pădurarul mai mult sau mai puţin educat, inspirat, care vine şi roagă să nu se facă focul sau să nu se spele maşina în pârâu, sau să nu se lase gunoaie în poiană la sfârşitul zilei. E adevărat că poate fi şi unul grobian, nepoliticos, eventual puţin afumat, care se dă interesant, stăpânul inelelor locului, dar ăştia fac parte din procent.

Revin, pentru că nu vreau să mă pierd în amănunte, vreau să fac o prezentare generală, atât cât m-o duce mintea, de la care să am pe urmă o bază să divaghez.

Pădurea se gestionează după legi specifice, de către structuri special create prin legile astea, unde lucrează oameni ca toţi oamenii, unii cu studii superioare, alţii cu studii medii, alţii sunt doar muncitori, calificaţi, necalificaţi sau pur şi simplu sezonieri.

Totul pleacă de la suprafaţa împădurită care se calculează în procente pe ţară, în hectare pe cap de locuitor şi se compară cu statisticile din alte ţări. În România suntem sub. Adică avem o suprafaţă împădurită de cca. 27% din suprafaţa ţării, şi targhetul este să facem undeva măcar un 33%. În condiţiile legii, pădure se cheamă că este orice suprafaţă cu vegetaţie forestieră care depăşeşte un sfert de hectar. Fondul forestier naţional include toate aceste suprafeţe, indiferent dacă ele aparţin statului sau comunelor, sau mănăstirilor, sau persoanelor fizice, sau obştilor. În prezent, pădurea de stat e mai jos de 50%. Am văzut statistici cu cca. 3,2 milioane ha la stat şi 3,7 milioane ha păduri private.

Pădurea este şi aia de 5 ani, şi aia de 150 de ani sau chiar mai bătrână. Vârstă adică.

Revenind la ideea de resursă naturală regenerabilă, şi uitându-ne în jurul nostru, trebuie să recunoaştem că ne trebuie lemn sub diverse forme şi că lemnul ăsta vine din pădure. Ăsta este principalul produs pe care îl oferă ea, drăguţa, pe lângă fructe de pădure, plante medicinale, vânat şi peşte. Bineînţeles, este punctul de vedere strict economic. În afară de asta, pădurea e privită şi din punct de vedere al funcţiilor sociale şi al celor de protecţie.

Pădurea produce oxigen.

Pădurea este adăpostul animalelor sălbatice, al biodiversităţii.

Pădurea curăţă aerul şi apa de poluare, apără solul împotriva eroziunii, fixează solul în zonele aride sau pe versanţii cu pantă foarte mare, aduce ploaia, aduce viaţă.

Pădurea este locul unde ne relaxăm, este încărcătorul acumulatorilor noştri, şi ai copiilor noştri, în vecii vecilor.

Pădurea produce lemn. În Europa, arboretele care ajung la 60 de ani, sau maxim 80 de ani, se cheamă că au atins vârsta exploatabilităţii şi se intervine pentru recoltarea şi valorificarea masei lemnoase. România a ales să exploateze arboretele la vârsta de 120 de ani. În Europa se taie ras şi pe urmă se plantează. În România un arboret se taie, de regulă, prin două trei intervenţii succesive, cu pauze de 3-5 ani, urmărindu-se instalarea regenerării naturale şi crearea unui nou arboret adaptat condiţiilor locale, mult mai viguros şi mai sănătos şi cu speranţe mai mari că va rezista în viitor în faţa eventualelor secete sau atacuri masive de insecte. Banii rezultaţi din vânzarea lemnului se cheltuiesc pentru pază (suntem o ţară de hoţi, nu ?),  regenerare (pepiniere silvice, acţiuni de împădurire, lucrări de îngrijire a plantaţiilor), protecţie (lupta cu ciupercile şi insectele care vor să omoare arboretele şi plantaţiile – şi sunt destul de multe ameninţări din astea), întreţinerea drumurilor forestiere, lucrări de corectare a torenţilor, silvoturism timid şi neprofesional, etc., şi, desigur, salarii pentru o mulţime de oameni. Scopul este continuitatea şi integritatea pădurii.

România are unul dintre cele mai bune sisteme de gospodărire a pădurilor. Nu mă laud eu, e recunoscut oficial.  Problema e doar la noi, oamenii, la mentalităţi şi atitudini.

Arboretele se gospodăresc în baza unor documente care se numesc amenajamente silvice. Astea sunt făcute de specialişti şi au o valabilitate de 10 ani, după care se înnoiesc pentru următorii zece ani. Pornind de la parcelarea arboretelor, care depinde de specii, vârstă şi alte criterii plicticoase, în fiecare bucăţică de acest fel se stabilesc în amenajament lucrările care se vor face în următorii zece ani. Nimeni nu are voie să facă altfel decât cum scrie acolo. Este cartea de căpătâi. Aşa că aşa numitele „defrişări” sunt tăieri rase legale, unde există instalată regenerarea naturală, sau urmează a se interveni cu plantaţii în interval de doi ani, sau sunt furăciuni cu acte. Nu se poate fura fără acte. E greu să furi o maşină de lemne, dară-mi-te un arboret de câteva hectare. Asta poate presupune, eventual, complicitate inconştientă a unor salariaţi de la ocol, firme de exploatare, localnici, poliţie. Şi aşa ceva nu se poate întâmpla la stat fără să fie descoperit, mai devrem sau mai târziu, şi pedepsit. Nimeni nu-şi poate asuma aşa ceva, decât, eventual, sub umbrela aparent sigură a unui protector politic. În sectorul privat e adevărat, poate e mai uşor, dar trebuie un curaj enorm şi cine o face e pe barba lui. Oricum, mai devreme sau mai târziu, ca în orice alt domeniu, buba se sparge.

Problema nu e cu silvicultorii, cu profesioniştii. Problema e cu uscăturile, inevitabile în orice domeniu. Indiferent cum se vede din afară, sistemul se curăţă permanent de uscături.

Trăim în România şi oriunde în jurul nostru auzim că se întâmplă lucruri inimaginabile uneori. Omenii nu mai ştiu de multă vreme despre echilibru, respect reciproc, muncă cinstită, retribuţie decentă, servicii profesionale. Totul e pe atenţii, relaţii, încrederea în sistem şi în autorităţi e la nivel minim.

Silvicultorii sunt români, deci procentul de răi şi inconştienţi şi diletanţi în meserie e acelaşi ca oriunde.

Noi, ăştia care lucrăm în silvicultură, în marea majoritate cel puţin, am ales meseria asta că să avem grijă de pădure, nu s-o facem să dispară. Eu nu sunt inginer silvic pentru că mi-am dorit să defrişez şi pentru că-mi place Las Vegasul, pustiul din Nevada şi jocurile de noroc. Am ales meseria pentru că iubesc pădurea şi mă bucur de fiecare dată când merg în teren, indiferent de anotimp.

E adevărat că sunt probleme, dar impresia că Romsilva e doar o structură mafiotă şi toţi salariaţii sunt nişte hoţi e complet greşită şi e doar vina noastră că lumea nu ştie ce facem noi dpdv profesional. Nu prea ne apără nimeni, nu e nimeni interesat să afle detaliile şi adevărul, e uşor să spunem cât de mult iubim noi natura şi cum suferim când vedem că hoţii ăştia o distrug.

Nu e chiar aşa.

Va urma.

Cu ce-oi fi greşit ?

De când mă ştiu cu umbre mijind pe faţă în încercarea de a-mi sluji drept mustăţi şi, desigur, barbă, am avut o problemă cu bărbieritul, cel de tip milităresc, cum ar veni la o adică în fiecare dimineaţă fix. Eu am preferat la viaţa mea cam la două trei zile, şi de regulă seara, să nu zgârii perna şi, mai ales, pielea fină de femeie. Mai nou e la modă nebărbiereala, George Michael să trăiască. Am constatat cu acestă ocazie, aliniindu-mă aşa cum am fost educat de mic, trei lucruri, toate nesemnificative, doar statistice: unu, m-am adaptat brusc tendinţei, mi-a venit ca o mănuşă adică, doi, cam jumate e albă şi arăt ca bunicul care mă pupăcea şi mă înţepa pe faţa mea fină de copil de 4-5 ani şi trei, după cam trei zile nu mai e ţepoasă şi pot pupa la rândul meu fără să rănesc, diverse persoane, cu ocazii aniversare ş.a.m.d. Sau cel puţin aşa cred eu.

Până azi, când m-am gândit aşa, fără nici o legătură cu nimic, absolut, că poate barba mea e de altă părere. Şi anume, o variantă, că poate, săraca, având şi ea o existenţă, şi implicit personalitate, pur şi simplu nu mă place. Şi renăscând inevitabil, cu fiecare bărbiereală, se scutură ea de mine şi nicidecum eu de ea, de câte ori poate, chiar cu preţul vieţii, în speranţa că data viitoare se va trezi că-i creşte alt individ din rădăcini, care s-o ajute să păstreze distanţa faţă de pământ. Iar ea, sireaca, se tot vede în oglindă, iar şi iar, în compania mea.

Cum e asta ? 
Poate că mă place, dar poate că-i sunt pur şi simplu nesuferit. Acuma mai ales, de când viaţa ei s-a prelungit de la 2-3 la 5-6 şi chiar 7 zile uneori. Cred că nu-i e uşor. Face probabil toate eforturile să scape de mine, se forţează să albească în procente tot mai mari, se răsuceşte şi mă gâdilă, încearcă să-mi creeze senzaţia că-s mai bătrân decât par, efectiv mă manipulează şi folosindu-se de mâinile mele, sculele şi produsele mele cosmetice, adică de banii mei, se scutură de mine iar şi iar, dându-şi viaţa fără nici o remuşcare.

...

Şi părul de pe cap, poate, când vede crescându-i spre sol acelaşi personaj, de fiecare dată după ce se tunde de mine, ajunge cu siguranţă  să-şi piardă răbdarea şi uneori caută soluţii să-şi părăsească rădăcinile.

...

Iar şosetele se descalţă de mine cel puţin de două ori pe zi şi fug să se spele. Şi pantofii... la fel, iar hainele, nici nu mai vorbesc, bineînţeles că mă dezbracă ori de câte ori au chef şi mă lasă pe seama altora, asemeni lor. Sau mă aruncă la duş.

E un fel de complot. Chiar mă simt aşa, uneori un tiran, alteori de-a dreptul un oropsit..

Patul cel cald mă alungă dimineaţa, după ce telefonul mă scoate bucuros din minţi cu alarma lui, maşina mă duce cât poate de repede, uneori cu depășiri riscante de-a dreptul, şi mă leapădă ori de câte ori poate în tot felul de parcări, banii fug de mine ca de dracu.

Acuma, când realizez amploarea, mă cuprinde panica, disperarea, să mor eu !... De ce se leapădă de mine ?

Optimismul însă, să trăiască ! El învinge de fiecare dată ! Minusurile înseamnă doar că trebuie să fie şi nişte plusuri prin apropiere, altfel lumea s-ar comporta ca o constant dezechilibrată, șchiopătând pe-o rână, tot încercând să se redreseze, să-şi revizuiască ţinuta. 

De exemplu, mâncarea şi băutura, oricât aş fugi de ele, ‚’s ca magneţii frate. Ciocolată, fripturi, pălinci, gulaşuri de tot felul, omlete, rădăuţene, merloturi, junk fooduri, plăcinte, etc., îmi fac o curte asiduă, nu obosesc niciodată,  iar eu fac tot ce pot să ţin pasul, că nu văd altă soluţie.
Mai sunt problemele zilnice. Plus exercițiile. Și la job și acasă, liste întregi, ca un fel de sindicat al problemelor și exercițiilor ...

Norocul există însă, şi asta e de fapt esenţialul: când îmbrăţişările şi căldura dumneaei mă caută, restul, toate celelalte, pot să dispară, se cheamă că n-au absolut nici o importanţă. Naiba să le ia de plete, barbă, şosete, haine, bani. Ducă-se !

Acuma, că m-am mai liniştit, le-am mai limpezit, încerc să fac un armistiţiu cu somnul. E singurul despre care încă nu mi-e clar: el are o problemă cu mine, sau eu cu el ? 
La fel şi cu capul.

Electricitate

De fiecare dată când ne privim cu adevărat în ochi, sau de fiecare dată când ne atingem, o grămadă de chestii din alea micuţe, denumite oficial electroni, care, de regulă, îşi văd de afinităţi, fiecare cu protonul lui alocat de mama natură, o iau razna. Se iau pur şi simplu la întrecere prin corpul meu. Ori prin sistemul ăla format din nervi unde toate intersecţiile şi giratoriile se numesc sinapse, ori prin vene şi artere, săgetându-mi inima de şaptezeci până la nouăzeci de ori pe minut, în goana lor după oxigen. Pentru că nici ei, dar nici eu, nu mai găsim putere să respirăm în perioada asta. Nu aşa cum se cuvine.

Cred că pentru ei nu mai contează aspectul în momentele alea, se fugăresc pe toate categoriile de drumuri, ca să zic aşa, pe care le au la dispoziţie. Dau peste hormoni, le aruncă ziarul din mână, îi răstoarnă de pe biciclete, le fură pixul sau îngheţata, sau şapca sau ochelarii. Ăştia, de regulă, se enervează uşor, şi îngroaşă traficul, urmăritorii. E o aglomeraţie la mine în corp, ceva de nedescris !

Nu e nevoie însă de foarte multe secunde şi adrenalina apare, numai ea ştie de unde, numai ea ştie pe unde se ascunde în restul timpului. O ia sistematic de la un capăt şi face ordine, pune lucrurile la punct adică, toţi agitaţii ăştia invizibili şi extrem de mulţi se întorc la locurile lor, apoi dispare şi ea, la fel de misterioasă.

Inima îşi revine cât de cât la normal, sângele se retrage de pe drumurile secundare, fundăturile alea de capilare, îngustele, muşchii se relaxează, privirile se limpezesc, ideea de coerenţă revine în apropiere, la îndemână.

Creierul însă, oricât de încuiat sau de puţin folosit, are destule circumvoluţiuni în care capturează, fără să-şi dea seama nimeni în toată nebuneala asta, imagini şi senzaţii. Alea rămân acolo pentru totdeauna, pe rafturi prăfuite cu care, ca tot omul supus uitării, se întâmplă în timp să pierdem legătura. Dar atunci, în secundele alea, pentru că tot scurtmetrajul ăsta durează preţ de nişte secunde nepreţuite, stoarce din capturile alea toată mirodenia şi o transformă într-o stare soră cu beţia alcoolistului sovietic. Realitatea se retrage ruşinoasă şi în faţa ochilor (minţii) se luminează cerul complet şi, vorba poetului, de departe vezi aproape, se conturează El Dorado, se zăreşte Valea Verde, se creionează Nirvana, Edenul, sau mai pe înţeles, în termeni de-a dreptul populari, visez cu ochii deschişi. De fapt, este o tendinţă de inversare a polilor creierului, care se hotărăşte brusc să renunţe pentru scurtă vreme la disensiunile interminabile cu inima, străduindu-se, împreună, să vadă lucrurile la fel. Măcar din când în când.

E frumos.

Nu mai există imperfecţiune. Piedestalul deţine toată puterea. E perfectă, e acolo, deasupra, şi eu sunt doar o pereche de genunchi mari, ghemuiţi sfioşi în faţa ei, încercând să-i fur pentru încă o secundă atenţia, privirea, zâmbetul şi, eventual, puţină simpatie. Viitorul şi trecutul nu există. Este secunda de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Nu mai au importanţă durerile de spate, neîndemânarea, părul rar sau mutra strâmbă, Dumezeu e cu mâna pe capul meu, şi asta e tot ce contează.

Îmi doresc doar să simtă, măcar o dată, şi ea la fel, în ceea ce mă priveşte...

Şi, pentru că sunt nesimţit şi nesătul de astfel de senzaţii, încă o dată. Şi încă o dată, etc.

Ţara mea de vis

Ţara noastră este foarte frumoasă. Ea are munţi frumoşi, păduri frumoase, minţi frumoase, oameni frumoşi. Ape cristaline, brânză bătută, slană, pâine cu cartofi. Drumuri forestiere. Duster şi Sandero Stepway, sarmale, vin roşu, vin alb şi vin roze, 40 de feluri de bere şi cârnaţi de porc bio. Acvaparcuri, Draculaparcuri şi Aventuraparcuri. Şi preţuri bune la tot ce mişcă sau stă complet nemişcat. Supergagici şi materie cenuşie de cea mai bună calitate. Şi cam atât, restul e doar, vorba ceea, cheltuială şi risipă.

Aşa cum spuneam, totul aici este frumos.

Trei puncte ...

Pe urmă, a sunat ceasul şi a trebuit să accept realitatea.

Două puncte:

Adevărul e puţin diferit, şi anume: ţara noastră este încă, într-adevăr, foarte frumoasă, deşi are nevoie urgent, pe ici pe colo, prin locurile esenţiale, de retuşuri din categoria chirurgie plastică reparatorie.

Munţii şi pădurile continuă să participe la tot felul de concursuri de frumuseţe, chiar dacă, e adevărat, ele, frumoasele, sunt în centrul atenţiei prin tot felul de scandaluri mondene. Explicaţiile nu se pot cuantifica într-o formulă unică, sunt tot felul de poveşti cu iz local, care ţine de uscături, iar la titlul ăsta participă, absolut todeauna, cetăţeni onorabili din toate categoriile, de pe toate părţile, ca să zic aşa, baricadelor. Putem dezvolta la greu. Sau nu.

Minţile frumoase fac tot felul de alegeri. Cum ar fi Canada, Germania, Franţa, insula, sau chiar Australia şi Oceania. Unele, totuşi, din motive legate de părinţi, glie, curaj, noroc şi alte feluri de ezitări, rămân să micşoreze procentul de Neanderthal - stare, sau boală, mai molipsitoare decât gripa spaniolă, SIDA, zika, buba neagră, pesta porcină africană. Nu prea fac faţă, au probleme în a-şi aminti cum se zâmbeşte, se împrietenesc cu indiferenţa şi renunţarea, mai devreme sau mai târziu, şi caută „zen” (ce-o mai fi şi aia) în cultură şi, eventual, alcool.

Oamenii frumoşi supravieţuiesc totuşi şi se perpetuează cu încăpăţânare, iar ăsta e paradoxul care ţine ţara asta cât de cât închegată încă de pe vremea când dacii se amestecau cu romanii cu mare viteză, dând peste cap toate statisticile referitoare la formarea de popoare, cu tot cu limbile lor, mai mult sau mai puţin melodioase, mai mult sau mai puţin de lemn. Dar chiar şi aşa, nu-i aşa, limba noastră-i o comoară.

Iar apele, cristalinele, săracele, pradă tradiţiilor sănătoase ale acestui popor greu încercat dar niciodată supus şi, prin urmare, niciodată civilizat, mai ales la minte, spală tot felul de chestii, cum ar fi gunoaiele mai mult sau mai puţin biodegradabile, mortăciunile cu toate bolile, toate aruncate cu simţ de răspundere în gârlă, în fundul grădinii, maşinile murdare, nesimţirea românului, prostia, servislismul şi oportunismul... Poate de-aia a venit seceta, poate că natura încearcă să se apere cumva, deşi frumoşii noştri sunt în mare parte orbi şi văd în jur şi în oglinzi doar ce le convine. Pe vremuri pârjoleam holdele şi otrăveam fântânile ca să întâmpinăm cum se cuvine cotropitorii, azi natura se pare că a ales să ne identifice pe noi cu aceasstă categorie, atât de antipatică, deşi noi suntem aici din totdeauna, nu-i aşa ?

Ţara noastră e o burtă mare. Suntem foarte buni la operaţiuni care merg pe o scară gradată de la ciugulit la înfulecat. Băgăm. Mestecăm sau înghiţim întreg. Important e să adunăm, cu ambele mâini, în timp ce coatele ţin pe ceilalţi cât mai departe. Frate, frate, dar brânza-i pe bani,nu-i aşa ? Mânca-ţi-aş ! Fiecare secundă în care, dacă-s prost şi mă opresc să văd de ce are nevoie ăla de lângă mine, e o secundă pierdută. Sucker !!! Deja trei au ţâşnit pe lângă mine şi sunt în faţă!

Majoritatea producătorilor de bunătăţi, de bio, etc., manufacturează de fapt junk food. 

Tot românul vrea maşină germană sau japoneză sau americană. 

Tot românul vrea vacanţe exotice, amor ghebos, party forever.

Şi nu e nimic rău în asta, să mor eu!, decât că  nu e dispus să ofere mare lucru în schimb, crede că i se cuvin toate astea de la sine ! (La plural, că e vorba de astea.) Crede că tunurile şi ţepele, cum se zice pe la noi, e calea normală. Şi greşeşte.

E atât de trist ! Vorba ceea: râzi tu râzi, Harap Alb, dar salatele sunt dincolo de gard, (în grădina ursului - n.red.) ! Uite, aici cred că mai civilizat era: râdeţi dvs. râdeţi, Harap Alb ! Nu ?

Educaţia... Educaţia !

Pe urmă m-am trezit. Din nou. Cu dureri de cap. Sau de suflet ?

Şi nu mai ştiu care e realitatea. Aia cu de toate... frumoşi, sau ailaltă ?

Un punct.

Omagiu

În jurul meu se derulează tot felul de activităţi de maximă importanţă pentru ţară. Oamenii suferă, părăsesc copiii, pleacă la muncă în ţările calde, sau reci, după preferinţe sau nevoi, pentru o viaţă mai bună. Ssau rămân pe baricade, să făurească o lume mai bună în acestă patrie ghinionistă şi nu reuşesc mare lucru, împiedicându-se în birocraţie, făţărnicie, indolenţă, ignoranţă şi incompetenţă. Cei trei „i” care se ţin de mână, fugărind prostia, ţinându-se, adică, scai după coada ei.

Lupta pentru supravieţuire se împleteşte armonios cu fiţele, frustrarea bine crescutului se manifestă zilnic sub formă de piele de găină oripilată în miile de situaţii în care mogâldanul se etalează după metode cocalare, ridicolul încearcă să ia faţa apărând pe neaşteptate de după colţ în nenumărate situaţii în care bunul simţ face tot posibilul să arate că nu e chiar atât de rău, că de fapt ar putea fi atât de uşor şi de simplu să fie bine.

Iar eu, hăbăucul, după ce mă rup în două sau mai multe, după caz, să fac ce e bine în bucăţica mea, pe felia mea de job,  nu am nici un fel de preocupări civice sau gospodăreşti după. Sau pe aproape. Mai bat un cui, aduc lemnele la timp, plătesc facturile, spăl vasele, dau cu aspiratorul uneori. Nu suport mizeria şi nespălarea. Pe urmă însă, dincolo de gard, totul se estompează. Conform standardelor „ Shogun”, după ce închid poarta în urmă, îmi construiesc cât de repede şi de bine „wa”-ul interior şi zgomotele se reduc, eventual, la lătratul câinilor şi motoarele grupurilor de tiruri care trec din când în când pe deal, în apropiere. Nu mai ştiu de vânători, lemne, păstrăvi, mă concentrez pe lumile paralele.

Muzică, filme, cărţi, căldură, ciocolată, scutece. Stropite cu alcool.

Dar, mai presus de toate, mă bucur în fiecare zi de frumuseţea feminină. Îmi plac toate femeile frumoase. Unele mai mult decât altele, desigur, plus că pe măsură ce mă moşnegesc văd tot mai multe motive la tot mai multe femei să intre în categoria frumoaselor. În copilărie toţi băieţii au nişte standarde. Acuma, la vârsta mea venerabilă, chestiile astea sunt undeva, cum se spune, şterse cu buretele. Oameni buni, uitaţi-vă bine ! Femeile sunt frumoase ! Mai avem puţin de trăit, şi cu cât mai puţin, cu atât mai curajoşi trebuie să arătăm cât de clar vedem lucrul ăsta ! Îmi pare rău dar mie îmi place frumuseţea feminină de mor ! Nu mai sunt rebel, nu am fost niciodată un mare revoluţionar, nu contaţi prea mult pe mine ! Eu sunt ocupat să apreciez.

Mă uit după femei, mă bucur că trăiesc şi că le văd cât sunt de frumoase. Nu găsesc că ar putea fi ceva mai important. Savurez fiecare zi în care simt că trăiesc, şi motivul e doar ăsta, restul e, vorba lui Mihăilescu Brăila Bachus: „fără fericire, viaţa e pustiu”.

Aşa că, fiind vorba de textul cu numărul 100 pe acest blog deraiat, mă gândesc că măcar în neant, fără să spun explicit aceleia care îmi place cât de mult îmi place, pentru că nu am curaj şi pentru că nu contează oricum, să punctez momentul cu un maximum de sinceritate. Ideea ar fi că trebuie să spunem lucrurilor pe nume, cât de repede şi cât de clar posibil, înainte de a fi prea târziu, înainte de a nu mai conta, pe principiul bancurilor cu „Sorin” şi cu „cine mi-a vopsit calul ?”.

Ce pot pentru ca să fac, nu mai ma răbdare până la 8 martie. Şi da, consider acest text, aberaţie sau nu, drept un omagiu adus frumuseţii voastre, doamnelor.

Lumea e a femeilor şi bărbaţilor, nu a religiilor, politicii, ambiţiilor prosteşti, acumulărilor, fanatismului, ignoranţei şi indolenţei,

etc.