miercuri, 25 martie 2015

Câte una, dar mai des

Pe măsură ce le descoperim frumuseţea, ele scot la lumină papagalii ascunşi în noi.
Nu ştim decât să definim pretenţii. Văzuţi din lateral, din faţă şi din spate, suntem numai nişte munţi de superficialitate, cu căpăţânile ascunse în nori care mai de care mai greu de scuturat. Ne amăgim cu muşchii pe care credem că ni-i vedem când ne spargem în figuri după duş, în oglindă. Avem ditamai ochelarii de cal încleştaţi de căpăţâni, şi noi credem că ştim să privim în adâncul sufletului lor.
Timpul e duşmanul principal. Lucrează contra noastră. Nu el le face cute pe frunte şi nu el le goleşte privirile de steluţe şi scântei şi luminiţe. Nu el le fură lista cu speranţe şi le arată calea spre migrene. Noi suntem singurii vinovaţi. Timpul n-ar atenta la tinereţea şi la prospeţimea lor dacă nu ne-am băga noi pe fir, ca muştele în lapte.
Am putea să fim atenţi. Am putea mişca nişte degete, din când în când. Ar trebui numai să iubim puţin. Nu să ne amăgim în cotloanele minţii noastre,  ci chiar să simţim asta prin tot felul de manifestări interne, cum ar fi arsuri în coşul pieptului, gânduri alunecate numai către planuri pentru captarea atenţiei dânsei, insomnii şi foieli în aşternut generate de mâncărici în cur datorită incapacităţii de a imagina un nimic ce ar putea să o surprindă plăcut, arsuri în coşul pieptului, gafe şi confuzii pe toate planurile şi din cinci în cinci minute, nevoia de a sta în preajma ei non stop, arsuri în coşul pieptului, etc., sunt multe semne.
Canapeaua cu meci şi bere dăunează grav ideii de tinereţe fără bătrâneţe. Cine vrea poate să vadă acest mic şi trist adevăr chiar şi dintr-un Boeing 747 zburând la limita stratosferei. Şi totuşi concurenţa pe care o face combinaţia asta e incredibil de mare.
Fiecare în felul propriu, ele şi noi, noi şi ele, suntem cam la fel, în felul ăsta, după o vreme.
Ar fi nevoie doar de gesturi mărunte ca să apară iar calul alb legat la colţul casei. Din ciclul „câte una şi mai des” şi nu doar buchete monstruoase la ocazii. Acolo se ascund importantul, necesarul şi suficientul, principalele condimente ale stării de plutire.
N-ar fi greu deloc, dar e tare greu.

Părerea mea. Neterminată (părerea păsării din mine - ca să nu spun papagal).


luni, 23 martie 2015

Colo-n vale

Degeaba te uiţi la mine cu ochii ăştia ! i-a zis râma domnului melc. Dacă nu ne ascundem repede între firele alea de iarbă s-ar putea să ne transformăm în picturi bidimensionale de Picasso. Melcul şi-a întors privirile, nedumerit, pentru că nu pricepea nici ce înseamnă repede, nici ce sunt alea picturi. De fapt nu înţelegea aproape nimic din ce spunea creatura aceea formată din inele, cu gura plină încă de pământ. S-a retras pentru moment la el în bibliotecă şi a căutat ajutor. Nu avea prea multe cărţi în casă, dar a găsit totuşi un dicţionar şi a citit despre viteză. Cu traducerea expresiei despre Picasso nu s-a descurcat însă. Oricum nu credea nimic din spusele personajului venit de pe planeta Dune.
A ieşit repede să-şi exprime punctul de vedere, cu dispreţ. S-a trezit în faţa unui cioc uriaş, flancat de doi ochi galbeni, imenşi, purtând emblema clubului Ceahlăul Piatra Neamţ. Găina, cu gura plină, a ezitat când a văzut cum se transformă piatra din faţa ei într-o formă de viaţă cu ochi cenuşii şi mult lichid vâscos curgându-i de peste tot.

Dl melc a ales s-o ia la picior. Deşi se laudă doar cu unul.


Bâlbe

Ne botezăm, ne copilărim, ne şcolarizăm, ne căsătorim, ne cununăm, ne cumătrim, ne chefuim, ne spitalizăm, ne consumăm, ne bucurăm, ne transformăm fără să realizăm; ne fleoşcăim, ne scofâlcim, ne scufundăm.
În timpul ăsta (ne luptăm să ne) conectăm la realitate. Ne luptăm să supravieţuim. Ne chinuim să fim la înălţime, să facem faţă, să plutim.
Rememorăm:
Ne conştientizăm, ne conectăm, vine vremea să ne conformăm, ne străduim, ne extenuăm, ne plângem, ne autodepăşim, ne bucurăm, ne luăm examenele, ne savurăm vacanţele, ne întoarcem, ne înhămăm din nou, ne înrolăm, ne lăsăm la vatră, ne reconectăm, ne agităm, ne concluzionăm la un moment dat că... de fapt începem să ne repetăm.
Ne manifestăm, ne savurăm cuceririle, ne legalizăm, ne perpetuăm, ne dezvoltăm, ne concentrăm, ne dăruim, ne construim bărci, ne conducem barca salvată de furtuni, ne jertfim. Ne privim în oglindă, ochi, urmaşi. Ne realizăm greşelile. Ne analizăm, ne corectăm (sau nu – de regulă nu), ne repliem, ne recalificăm, ne reorientăm, ne amăgim, ne resemnăm.
Visăm, dorim, sperăm. Uneori realizăm, de cele mai multe ori eşuăm. Idolatrizăm, votăm, copiem, salivăm, îmbătrânim...
Dacă reuşim să gustăm, să savurăm, să pătimim, să ne implicăm, să participăm, să strălucim cinşpe minute, atunci ne merităm.
Dacă reuşim doar să deviem, să naufragiem, să dezamăgim, să întristăm, să ratăm, atunci ne evaporăm.

Curios e că tronsoanele cu ceaţă, nori şi fulgere sunt multe şi apar pe traseu când ziua îngână noaptea, în curbă, în mijlocul unui sat de ţigani. Nimeni nu se recunoaşte însă în ploaia de picături.


luni, 16 martie 2015

Precizări despre evadări

În vis la mine s-au rătăcit tot felul de lucruri ciudate.
Am de a face cu un curcubeu de câte ori privesc în zare.  Mă bărbieresc fără să mă tai. Oamenii zâmbesc sincer. Toată lumea ascultă în maşină Radio România Cultural. Nimeni nu aşteaptă pomeni gratuite, iar cei care au nevoi primesc ajutor de unde se aşteaptă mai puţin. S-a dezinventat praful de puşcă. Orice fel de piramidă, în frunte cu cea trofică, stau cu roatele în sus. Legumele preiau puterea. Toate femeile sunt frumoase în toate felurile. Femeile frumoase sunt dorite şi sunt iubite. Culmea, vin şi ele cu aceeaşi ofertă. Nici o urmă de interes, cuvântul, ideea, noţiunea nici măcar nu se mai găsesc în dicţionar. Sunt curios să aud o manea şi cutele frunţilor celor întrebaţi mă fac să cred că sunt un lunatic, aşa ceva nu există, ce se întâmplă cu mine, de unde vin ? Copiii citesc... Oamenii mari fac alegeri bune. Albă ca Zăpada şi ce şapte ani de-acasă iau prim planurile de multe ori, devenind chiar puţin obositori.
Nu am (aproape) nici un fel de cusururi acolo. Sunt frumos. Sunt perfect. Sunt Făt Frumos, Pipăruş Petru şi Florea Înfloritu în unul singur. Nu mă bâlbâi, nu mă repet. Şi sunt înţelept. Doar puţin vâscos. Mişcările nu mi-s în largul lor, pot să mă fac leoarcă de apă numai din efortul unui clipit, ca să nu mai vorbesc despre contradicţia cronometrului cu lumea visului meu. Iubita, şansa, dorinţele sunt cu atât mai rapide cu cât mai greu mi-e mie să-mi limpezesc alergarea împleticită către ea (ele).
Iar  mobilitatea, flexibilitatea culorilor, formelor, faptelor, decorurilor este demnă de teoria probabilităţilor extinsă la scara unei galaxii - cel puţin - chiar şi una dintre alea mai mici. Ce să zic, e mult mai uşor de urmărit încâlcita prezentă chinuită descriere decât să ţin pasul cu viteza cu care evoluează cascadele de surprize ascunse realităţii doar de străveziul pleoapelor.
 Imaginarele probleme generatoare de stres se traduc aici în victorii comode, frumoasele de gheaţă se comportă ca nişte suflete calde normale, pisica îmi explică nişte treburi, morţii deapănă amintiri cu glonţul în cap şi nu produc nici un fel de teamă, laptele călăreşte ibricul pe ochiul aragazului, ticăloşii sunt nişte tipi de treabă care tocmai şi-au rezolvat problema complexelor, Suedia oferă turiştilor est europeni bani gratuiţi la tarabă, alături de un climat oarecum submediteraneean, străbunica face din mână cu grijă, să nu scape placa pe la colţul zâmbetului, maşinile străine se bat la ofertă să se parcheze în curte, delfinii şi caracatiţele practică frecvent scubaflying şi alte sporturi aviatice în atmosferă, chestii din astea.
Şi exact când găsesc echilibrul, „wa”-ul care te transformă din bucăţica de puzzle pierdută după canapea în firimitura fără de care universul nu se poate admira ştirb în oglindă, atunci un câine frustrat sau un ceas înecat cu propria limbă sau o rafală de ploaie căzută brusc din găleată pe acoperiş, sau toate deodată, nu se pot împăca în ruptul capului cu situaţia şi mă izbesc peste cap cu tocul uşii către lumea reală. Şi uşa aia se tot închide imediat în spate şi n-are nici vizor, nici monitor, nici card de memorie înfipt pe undeva să pot revedea cumva măcar unele detalii ale echilibrului, indiferent de format.
Nu e uşor nici măcar să prind bilet la evenimente din astea. Există oarece condiţii, impuse de univers probabil, care trebuie întrunite. Le ştim, dar stau rătăcite şi împrăştiate prin cotloanele circumvoluţiunilor.

Este ?


duminică, 15 martie 2015

Oameni

Ieşiserăm din Kaufland, doamna Gabi şi cu mine, şi puneam cumpărăturile în portbagaj la albinuţă. Un domn bine, în drum spre propria maşină, parcată lângă a noastră, a aruncat un ambalaj pe jos, printre maşini.
Gabi l-a întrebat că de ce nu a aruncat gunoiul într-un coş pentru gunoi, desigur.
Omul s-a plâns că nenorociţii ăştia de la Kaufland au pus amenajările de acest fel mult prea departe. (Pentru comoditatea şi nesimţirea lui erau într-adevăr departe, adică la vreo 20 de metri greu de abordat).
Gabi nu s-a lăsat şi l-a rugat să ia obiectul discordiei şi să facă ce trebuie.
El a depăşit la faza asta orice limită a răbdării şi a făcut ameninţător câţiva paşi spre noi. Ca orice mascul adevărat, m-am simţit obligat să intervin în discuţie, apărându-mi femeia. L-am temperat pe individ exprimându-mi speranţa că nu doreşte să-mi pocnească jumătatea în faţa mea, pornind de la o situaţie de toată jena pe care el o crease.
S-a liniştit văzând hotărârea din glasul meu, precum şi sângele care-mi inundă ochii în situaţii din astea. Am o măsură de sânge care stă la păstrare, acolo special pentru aşa momente, şi migrează spre ochi, încercând în mod tradiţional, să-mi întunece minţile în prezenţa absurdului şi grotescului gratuit.
Aberaţiile şi absurdul pot fi mişto, în condiţiile în care au în spate tradiţionalii şapte ani.
A plecat bodogănind, supărat pe lume şi pe viaţă.
Noi am rezolvat problema cu hârtia.
Oamenii din ziua de azi: nu şi-ar cere scuze nici dacă evidenţele ar veni în valuri şi i-ar da cu roatele în sus. Fiecare e cu dreptatea lui superficială şi cu suficienţa lui egoistă.
Am senzaţia că se usucă. Poartă măşti, oferta e mare.

La mine acasă nu au ajuns niciodată banii pentru măşti.


miercuri, 11 martie 2015

Mostre de sictir

Sună ceasul şi realizez, de fiecare dată, cât de mult aş vrea să mai dorm.  Mi-e ciudă pe el, o face intenţionat. Şi e normal, dacă eu l-am programat pe el să se trezească pentru mine, să mi-o întoarcă. Parcă e şi satisfăcut, cu atât mai mult cu cât sunt eu mai fleoşcăit.
După nişte apă rece peste faţă parcă nu mai e totuşi chiar aşa de aiurea. Mai ales când văd în girator, la ora 7.45, cu veste reflectorizante, puhoi de oameni harnici, gata să schimbe iar şi iar faţa oraşului, măturând şi pregătind dreptunghiurile decupate în asfalt pentru cârpăceala anuală, cu material care va ţine fix maxim două luni. Zburdă printre maşini, obturând vederea şoferilor, ridicând praful şi indiferenţi la trafic, aglomeraţie, călcături pe bătături, mălăieş în călcăieş, claxoane. Pe urmă observ că strada pregătită acum două zile pentru operaţiuni de genul ăsta pe scară largă se prezintă şi astăzi cu acelaşi zâmbet plin de carii şi mă dumiresc: băieţii nu pot ieşi la lucru din două motive foarte clare. Unul e legat de vremea mult prea bună, când şi la ciclul primar se predă că la noi în ţară asfaltul se toarnă pe ploaie, celălalt de nevoia cerului de a acumula în nori cât mai mult venin şi înjurături, de la oameni în drumul lor spre vulcanizări sau servisuri auto, noroc cu cartea pe care o citesc în perioada asta şi unde se povesteşte despre astfel de lucruri, altfel nu-mi pica fisa. Nimeni nu ştie că norii sunt negri din cauza poluărilor, mai ales fonice, generate de inventarul de înjurături cu care se laudă unii.
Trebuie să merg la poşta română după un pachet şi constat cu ocazia asta că nu ştiam cum arăta antecamera unui abator până acuma. Dar lucrurile nu pot fi ascunse la nesfârşit, aşa că azi mi-a venit rândul să degust. Şi savurez: dau jos haina, după cinci minute, pentru că încep să mustesc. Pe urma rămân la cămaşă. Lângă mine miroase cineva ca şi cum îşi doreşte un duş cu mult gel de tip Dove, urmat de masaje îndelungi cu uleiuri pentru piele de copil. Nu pot indentifica exact, pentru că stăm într-o cameră de trei pe trei în picioare, aşteptându-ne rândul, eu cu senzaţia că sunt din nou în primul rând în faţa scenei la concertul lui Red Hot Chilli Peppers. Mi se aprinde fitilul şi când în sfârşit îmi vine rândul, după vreo douăzeci de minute, mă descarc pe bietele funcţionare de la poştă, respectiv vamă. În timpul ăsta mă uit la parchetul rânjit în jurul caloriferului de fontă, cu grijă că ar putea veni vreun şobolan de acolo în orice moment şi-mi vine în gând să mă aplec, stingher, să bag pantalonii în şosete aşa, preventiv. Plec victorios cu micul pachet primit din Canada, pentru care am suferit mai mult decât trebuia, urmărit de privirile jignite ale funcţionarelor, dezaprobat clar pentru înfumurarea şi pretenţiile exagerate. Pun hainele pe mine, dar afară e frig şi transpirația şiroieşte pe spinarea mea, prin rigole, în cantități ce crează pericolul unei ravene.
Trec prin oraş printre maşini parcate aiurea, atent la alea care pleacă brusc de pe loc în faţa mea, fără să aprindă vreun bec, măcar din ăla mic, galben şi intermitent. Mă gândesc cu oarece invidie la posesorii de audi, bmw sau passat negru. Ăştia nu trebuie să aprindă lumini, să semnalizeze vreo intenţie, sau să respecte vreo regulă, oricât de măruntă. Când ai maşină din asta trebuie dăcât să aprinzi din când în când avariile. În rest dai cheie şi faci orice manevre vrea muşchii tăi. Opreşti, brusc, parchezi pe trecerea de pietoni la semafor, depăşeşti pe orice fel de linie continuă, te opreşti brusc în orice fel de aglomeraţie, tragi pe dreapta direct în hol la Kaufland, dacă nu e deja alt cocalar aciuat acolo. Iar tamtamurile trebuie să se audă din minim opt boxe, altfel râde de tine toţi.
Am de pus un diagnostic la maşină. Se aud nişte zgomote ciudate când virez. Mai sunt altele când trec prin gropile noastre cele de toate zilele. Nu mai ştiu la care meseriaş să merg. Ar trebui să fiu în proces cu mai mult de jumate. Azi merg la unul din sat cu un coleg de-al meu, foarte serios, bun meseriaş, preţuri rezonabile. Se uită, face ture, răsuceşte volanul în toate părţile. Nu auzi zgomotele ?, întreb ca prostul. Nu e nici un zgomot, zice. Eu le aud, dar dacă nu mă pricep ...
Intru într-un supermarket după mărunţişuri. Ajung în final spre ieşire, cu marfa în coș, mă aşez la coadă la singura casă deschisă. Îmi pipăi venele umflate brusc pe tâmplă. Vor supravieţui, nu durează mai mult de 15 minute. Când trec de jumatea încercării, mai vine un salariat zâmbitor la casa vecină şi invită lumea generos să vină şi acolo. Mă aflu prins între oameni, faţă spate, şi metale, stânga dreapta. Cei din spatele meu vor fi cei dintâi. Şi cei din faţa mea. Părăsesc magazinul ultimul. E un obicei al meu. Iar mă minunez de cât de inventivi sunt oamenii cu maşinile lor în parcare, așa, ca să uit de încordări. Din avion cred că se vede zilnic un puzzle interesant.
Azi n-am de plătit facturi, aşa că îmi vine să zâmbesc, mă simt uşor şi am energie şi iniţiative neconturate încă. Nu-mi pasă de oamenii care-și colectează din sinusuri flegme zgomotos eliberate pe carosabil. Umblă printre maşini, nu suportă trotuarele, Doamne fereşte. Am grijă ca de copilul meu când dau cu spatele, pentru că ei nu au. Nici unul. Mai am de trecut numai un şir de gropi, crăpături şi cârpituri mai vechi în asfalt şi ajung cu maşina mea din ce în ce mai dârdâită la birou. Mi-am permis să întârzii, azi am încă o zi nenormată cu program prelungit, până joia viitoare.
De-acuma totul devine monoton. Urmează să navighez prin legislaţi românească, să iau decizii şi să acţionez în stil nemţesc, în scop de performanţă. Asta nu e greu. În afară de unii care nu-şi pot imagina cum că eu nu mă gândesc niciodată ce comsion să iau, şi vreau doar să fac ceva cum trebuie, nu e chiar atât de complicat.
Mai greu e de obişnuit cu nuanţele de gri printre care plutim, pentru că nu ne place colorul, Doamne fereşte! E prea greu color.
În fiecare zi mi-e greaţă, câte puţin. O vreme am crezut că de la vin...




luni, 9 martie 2015

Zâmbetele noastre au nevoie de dinţi mai albi

Zâmbetul meu încă se descurcă rezonabil cu dinţii din dotare. Părerea mea.
Oasele mele sunt încă departe de tije şi atele.
Surprinzător, îmbucurător, pielea mi se ţine foarte bine, în toate agăţătorile.
Cu cearcănele am o problemă, dar şi asta e încă bine sub control.
Nu simt nevoia de energizante, o cafea de dimineaţă e ok, e mai mult o bucurie decât o necesitate.
Nu mă plâng de firele albe din păr, sunt mai uşoare şi mai puţin sensibile la frig. Probleme am cu alea din barbă, sunt mai grele acuma, dovadă faptul că trag de capul meu în jos, spre centrul pământului, punând la grea încercare coloana şi forma bipedă de-a dreptul verticală cu care mă mândresc.
Somnul e pe lista mea într-o poziţie destul de codaşă. Bufniţele din toate speciile cunoscute mă simpatizează, răsăritului de soare îi e dor de mine de cele mai multe ori.
Am o slăbiciune constantă pentru femeile frumoase. Pe admiraţie, nu pe carneţel. Interesant e că par a fi şi chiar sunt din ce în ce mai multe, odată cu înaintarea în timp. Interesanta nr. 1 rămâne a mea, dar mă mai uit şi eu, că ochii mei văd larg. Şabloanele prosteşti din anii timpurii devin din ce în ce mai generoase, lăsând să se vadă realitatea, şi anume cum că ele trebuie doar privite din unghiul corespunzător. Vorbind dpdv clasic sunt 360 de grade, care dpdv centezimal devin 400, iar dacă ne gândim la minute şi secunde, posibilităţile devin inaccesibile, chiar în condiţiile în care marii fizicieni lasă o şansă noţiunii de timp în relaţia cu ideea de dilatare.
Mă dăruiesc pe altarul datoriei, ca eroul care zace în noi toţi şi cu care ne şi mândrim de altfel, nu ?, şi pe urmă savurez  la nesfârşit momentele care rămân pentru mine, când datoria se izeşte, permiţînd  clipe de respiro, prin ochiurile ţesăturii simbolice diabolice.
Pot să gestionez două maşini de lemn de foc, pot să bat la fund un master chef, cel puţin uneori, cu talentele mele, pot să conduc 1500 de km fără să dorm la volan, pot să prestez patru, poate şase zile la rând la capacitate, fără să dorm mai mult de două ore pe noapte, etc....
...
Cu toţii ne putem lăuda, sau cred că mai degrabă se potriveşte lamenta, cu mărunţişuri din astea. Din ele ne compunem, dar noi suntem de fapt mult mai mult de atât, suntem tot felul de cântece, poezii, sau proze, în concordanţă cu secvenţele de ADN care domină acolo, în profunzime. Când vine vorba să ne comparăm cu ce visăm despre propriile eu-ri profilate pe azurul viitorului, se înfiripă brusc tot felul de activităţi cunoscute sub numele de sepukku, dacă ne recunoaştem limitările comparativ cu aspiraţiile. Deşi ideea presupune onoare, iar noţiunea cu numele ăsta devine tot mai ştearsă în dicţionarele şi sufletele noastre, pâlpâie şi se stinge ca Tinkerbell când vede cât de tare se micşorează numărul copiilor care mai cred în zâne.
Pisălog aşa cum mă ştiu, am să insist, repetând la nesfârşit credinţa mea nestrămutată cum că noi suntem cu toţii nişte zâne. Numai că un procent copleşitor dintre noi nu se spală deloc de chestiile unsuroase care-i acoperă, mai precis din alea care încep cu i: inconştienţă, indolenţă, indiferenţă, incompetenţă, intoleranţă, etc., nici măcar sâmbăta seara, înainte de mersul matinal la biserică, după modelul strămoşesc. Acolo, dedesubt, stă de fapt, împupată, zâna din fiecare dintre noi.

A mea e mulţumită cu viaţa pe care o are, mă scutură să merg zilnic la duş, iar eu, pe onoarea mea, umblu numai cu ochii după apă şi săpunuri pentru copii, că alea nu conţin aşa de multe chimicale şi lasă şi pielea mai transparentă. 
Deşi ideea de wildlife şi aia de scormonire interioară după zâne poate suna a dezechilibru, eu cred că fără astea două nu şi-ar mai avea rostul nici betoanele, computerele şi costumele, pentru că balanţa s-ar răsturna şi, specialist în coincidenţe absurde cum mi-e dat să fiu, pun pariu că drept într-o gaură neagră, din alea de care e plin cosmosul, şi unde până şi Şoimul Milenar s-ar rătăci, cu echipaj cu tot.