Noțiuni introductive despre pădure și vânătoare II

  În fasciculul 2 vorbim puțin despre vânătoare.

Speciile de faună de interes cinegetic reprezintă o resursă naturală regenerabilă. 
Valul actual de simpatie pentru natură, biodiversitate, protecţie totală şi fără loc de discuţie, este lăudabil dar, din păcate, de cele mai multe ori este doar o poveste fără suport real. Activitatea de ocrotire a animalelor săbatice, a biodiversităţii, o desfăşoară cu adevărat, pe bune, doar aşa numiţii vânători. 
Trebuie repetat la nesfârşit faptul că vânătorul nu este un puşcaş, o persoană care umblă prin pădure sau pe câmpuri, cu arma în mână, disperat să omoare animale. Vânătorul nu este un frustrat care se refulează în acest fel. 
Este adevărat că există o categorie de persoane autorizate să poarte armă, să participe la acţiuni de vânătoare, etc., persoane care urmăresc doar să compenseze cotizaţia achitată unei asociaţii vânătoreşti prin cât mai multe aşa zise reuşite. Acela nu este un vânător, este doar un puşcaş, în cel mai bun caz, sau un braconier cu acte, de multe ori, iar viaţa lui în branşă nu mai este de  lungă durată în ziua de azi. Iar dacă unii reuşesc, asta e din cauza noastră, a tuturor.

Vânătorul este un om ca toţi oamenii, care iubeşte natura şi care are în sânge, în ADN acest microb, greu de înțeles de cei care nu-l posedă, dar absolut incurabil. Vânătorul pune pe primul plan conservarea biodiversităţii, gestionarea durabilă a faunei sălbatice. Cuvântul folosit mai nou în mediile internaţionale pentru a cuprinde cât mai multe înţelesuri este sustenabilitate. Oamenii din categoria asta se bucură să fie în pădure, dacă se poate tot timpul, printre ele, sălbăticiunile, să le vadă, să le simtă, să le ştie în siguranţă. Eu ştiu oameni din ăştia şi lucrez cu oameni din ăştia.

Principalele preocupări ale unui vânător adevărat sunt legate de prezenţa animalelor sălbatice în terenul pe care îl are în grijă, în număr cât mai mare. El urmăreşte asigurarea hranei în teren pentru animalele sălbatice, starea de sănătate a acestora, proporţia între sexe, raportul între carnivore şi ierbivore în teren, presiunea pe care o exercită oamenii asupra ecosistemului sau invers, presiunea pe care o pun în unele zone animalele sălbatice, aflate în competiţie pe aceleaşi terenuri cu activităţile tradiţionale desfăşurate de oameni.

Încearcă să ofere în meniul speciilor de interes cinegetic cât mai mult dintre cele ce lipsesc în zonă, în scopul limitării migraţiilor temporare. Exemple: Cerbii, în perioada în care le cresc noile coarne (masculii de cerb comun şi de căprior schimbă coarnele anual, peste iarnă) au nevoie de calciu, vitamine şi minerale pe care le caută în alte zone, pentru o vreme, în cazul în care oferta naturală locală de hrană este săracă. La fel ciutele şi căprioarele, după fătare, au nevoie de anumite ingrediente naturale pentru un lapte hrănitor şi pot migra pentru o vreme, în căutarea plantelor care să le ofere ce au nevoie, dacă acestea lipsesc din zona lor. Mistreţii (în special scroafele cu purcei) şi urşii migrează toamna de la munte spre zona de deal şi chiar câmpie, pentru alimentaţie diversificată care să le ofere garanţia traversării mai uşoare a iernii. Atacă lanurile de porumb, livezile de pruni, meri, peri. Mistreţii distrug fânaţurile şi păşunile căutând bulbi, rădăcini sau larve, atât primăvara cât şi toamna.

Toate acestea pot fi compensate prin grija vânătorilor, care asigură în teren, prin aşa numita hrană complementară, ceea ce habitatul local nu oferă. Astfel se îmbunătăţeşte şi imunitatea, animalele luptă mai uşor cu paraziţii şi bolile, organismul se concentrează pe creşterea în volum şi producerea de trofee viguroase şi valoroase dpdv cinegetic.

Vânătorul asigură, pe lângă hrană, linştea acestor specii. În afară de interzicerea unor activităţi (cazul exploatărilor forestiere) în zonă, în anumite perioade (fătări, împerechere), se ţine sub control păşunatul în pădure, numărul de câini de la stână şi numărul de câini hoinari în general. Deşi oieritul este o activitate tradiţională şi foarte iubită în România, atunci când nu se face cu respectarea unor reguli, ea devine foarte nocivă pentru conservarea biodiversităţii. Oile distrug mare parte din regenerările naturale în pădure, îndepărtează animalele sălbatice prin prezenţa lor şi fac un mare rău sporului natural în lipsa controlului numărului de câini însoţitori şi neglijarea a ceea ce se numeşte jujeu. Acest element de decor pentru câinii de stână are rolul de a-i împiedica să urmărească, să hăituiască animalele sălbatice, şi nu vorbim aici de urs, ci de căprior şi de cerb. Pentru că nu se ştie, sau nu se recunoaşte acest aspect: frumoşii dulăi ciobăneşti au uneori prostul obicei de a omorî şi savura iezii proaspăt fătaţi de căprioare şi viţeii proaspăt fătaţi de cerb. Uneori chiar şi purceii de mistreţ, ăia vărgaţi şi drăgălaşi. Coincidența este că atunci când stânile urcă în munte în mai, de regulă au loc fătările la cerb şi la căprior. Iar ciobanii se fac an de an că nu ştiu despre restricţionarea numărului de câini la stână sau despre obligativitatea purtării de jujeu regulamentar: un lemn de esenţă tare, lung de 30 de cm, atârnat de gâtul dulăului paralel cu solul, mai jos de genunchi, pentru a-l împiedica să alerge foarte repede, să nu poată hăitui nevinovații viței de cerb sau iezi de căprior sau purcei de mistreț. E adevărat, de aemenea, că ciobanii întâmpină probleme peste vară cu lupii şi urşii, adică acele specii de carnivore protejate de legile internaţionale, care se vânează cu derogare, atunci când densitatea lor e prea mare sau când au loc evenimente nefericite. Dar ciobanii, de multe ori preferă să nu se plângă autorităţilor despre problemele întâmpinate şi să încerce să-şi rezolve singuri problemele. Adică, de exemplu, pun laţuri şi omoară urşi fără să ştie nimeni. Laţuri suficient de puternice. Sau otrăvuri.

În afară de stâni, există un număr foarte mare de câini hoinari, sau sălbăticiţi, animale nevinovate, care ajung să hoinărească prin pădure sau pe câmpuri din vina şi neglijenţa omului de cele mai multe ori. Aceşti câini trebuie să mănânce. Aşa că ajung uneori să formeze haite la fel ca lupii, complet sălbăticiţi, şi cu comportament asemănător. S-au văzut destule cazuri şi pe posturile centrale de televiziune. Legea vânătorii permite împuşcarea acestor câini fără restricţii şi fără obligarea la despăgubiri.

Pe lângă aceste activități există, desigur, pericolul braconajului. Omul rămâne în mod clar, dușmanul numărul unu al faunei sălbatice, prin nevoile și prin activitățile sale, prin modul în care se manifestă. Braconajul este reprezentat de orice activitate care iese din tiparele legii și afectează existența și integritatea faunei sălbatice. Lupta împotriva braconajului nu este ușoară, ea implică acțiuni desfășurate la orele cele mai diferite din zi și din noapte, în momentele cele mai neașteptate, preferate de cei care riscă astfel de activități ilegale. Personalul implicat în acțiunile de patrulare poate fi vătămat de braconier, avându-se în vedere pedepsele și despăgubirile foarte mari. Braconajul se practică de foame, pentru a vinde carne, sau pur și simplu pentru adrenalină. Acolo unde se dorește practicarea unei culturi a vânatului în condiții de sălbăticie, prezența permanentă în teren a personalului de vânătoare diminuează până la zero riscul acțiunilor de braconaj.

Trebuie menționat că pentru a aduce un fond cinegetic în situația de a depăși efectivele optime calculate științific pentru fiecare specie și pentru a crea acel ciclu care să permită valorificarea anuală a unor trofee care să aducă banii necesari continuității, este nevoie de muncă asiduă și eforturi susținute depuse câțiva ani la rând, alături de investiții consistente.

Aceste activităţi, adică asigurarea de hrană, linişte şi adăpost animalelor sălbatice, ocupă cel puţin 90% din activitatea vânătorului adevărat. Şi ajungem aici la latura financiară. Pentru furaje, deplasări în teren, consumabile, patrulări, echipament, dotări, amenajări vânătoreşti, salarii, este nevoie de bani. Aceşti bani vin, cel puţin în parte, din exploatarea acestei resurse regenerabile.

Cum se face această exploatare a resursei ? Prin stabilirea unei cote de recoltă anual, în limitele permise de controlul numeric al populaţiilor. Urmată de valorificarea exemplarelor purtătoare de trofeu aflate la apogeu sau în regres. În limbaj popular ne referim aici la masculi, exclusiv, aflaţi la vârsta maturității depline sau la bătrâneţe. Aceasta înseamnă minim cinci ani la mistreţ şi căprior,  minim zece ani la cerb comun.

Sumele încasate în urma unor astfel de acţiuni de vânătoare, de regulă consistente, se întorc în teren, în slujba biodiversităţii, pentru acoperirea cheltuielilor menţionate, a pagubelor produse în special de mistreţ în unii ani şi în anumite zone, sau alte neprevăzute.

Mai trebuie menționat că această teorie, a valorificării controlate a acestei resurse în scopul susțierii financiare a activității, nu este invenția mea şi că banii rezultați în urma acestei activități nu sunt de regulă suficienți pentru a acoperi toate cheltuielile necesare, personalul de vânătoare apelând de multe ori și la eforturi personale, alături de sufletul depus în tot ce prestează. Este totuși soluția viabilă pe termen lung, agreată de toate organismele internaționale care promovează ideile unei activități de vânătoare ce are în vedere sustenabilitatea, conservarea biodiversității și menținerea echilibrului între specii.

Este dovedit faptul că lipsa interesului în managementul unei specii pune în pericol, pe termen lung, însăși existența acelei specii într-un anumit habitat. Un exemplu este cocoșul de munte, la care vânătoare a fost oprită în România de câțiva ani. Cocoșul de munte este o specie greu de văzut, trăiește la altitudini mari și cuibărește pe pământ. Vânătoarea se făcea în perioada de împerechere, denumită rotit, de regulă în intervalul 15 aprilie – 5 mai. Fiind interesați de a extrage câte un exemplar în unele zone, locurile de rotit erau monitorizate permanent de personalul de vânătoare. Braconajul la această specie este ușor, pentru că nimeni nu aude un foc de armă în vârf de munte, la ora 6-7 dimineața, sau seara, înainte să întunece, în aprilie.  Acum, personalul de vânătoare verifică aceste locuri doar din pasiune și pentru a face evaluarea anuală a efectivelor. E adevărat, intră în atribuțiile de serviciu ale unora, dar cine poate verifica dacă se duc în teren atunci când trebuie, și cine are interesul real de a face acest efort ?

Dintre cei care scriu texte în cafenea, pe laptop, obțin fonduri europene pentru tipărirea de flyere și sensibilizează opinia publică, majoritatea se uită duminica spre crestele munților cu simpatie, de pe terasă, după un somn bun, lângă ceașca de cafea fierbinte. Puțini sunt cei care ştiu cu adevărat cât de mare e efortul. 
Deși, nu se poate nega, e foarte frumoasă meseria.

Sunt şi ticăloşi care-şi zic vânători, sunt şi ticăloşi care se bat cu pumnul în piept că ei îşi dau viaţa pentru natură. Trăiesc cu toţii printre noi. N-o să putem eradica răul, am ajunge ca-n filmele alea avertisment. Trebuie doar să fim sinceri, în primul rând cu noi înşine, şi să facem tot posibilul să ne facem treaba corect, în sprijinul nostru, al naturii, biodiversităţii, viitorului. 

Veveriţe

Cred că din cauză că a venit primăvara, şi urmează, nu-i aşa ?, vara, inima mea, cu toate compartimentele ei, cu cavele şi aortele ei, a făcut cumva, de undeva, rost de nişte sânge în plus. Numai aşa mi se explică nevoia de zburdălniceală (crecă dex-ul mi-ar da una în cap cu el însuşi pentru cuvântul ăsta dar, vorba ceea, atât de tocită deja: n-am găsit altă rimă).

Eu, tatăl şi, totodată, mama stresului, specialistul şi concomitent victima număru unu în acest flagel, experimentez miserupism pe toată linia. Văd albinele în jur, mă bucur pentru ele, văd atâtea flori, mă bucur pentru ele de asemenea, văd soluţii la (aproape) orice. E soare, e nori, viaţa e frumoasă. Este ?

Nu-mi trebuie mormane de cărnuri în congelator, Lamborghini Gallardo, metale preţioase să-mi atârne.

E suficientă o privire plină de lumină şi-o atingere plină de promisiuni.

Mă surprind cuştile şi plafonările pe care le văd în jur. Oamenii-şi petrec majoritatea timpului gâdilându-se. Între ei. Pentru iluzia stabilităţii. Fac tot felul de eforturi pentru a păstra ce au, pentru a obţine mai mult, pentru a netezi calea urmaşilor, pentru, pentru pentru...  Se văd la petreceri pe interese, se duc la nunţi din obligaţie, se curtează. În general ipocrit e cuvântul ascuns pe colţul etichetei acestor gesturi. Râd pe interes, se limitează la activităţi şi la glume şi la vacanţe şi la iubiri foarte, desigur, limitate. Nu mai explorează, nu-i interesează, nu văd rostul, nu au timp. motivează că totul e pentru copii, bagă totul în fundul copiilor, săracii, nevinovaţii.

Nu pot simpatiza, participa, empatiza, îmi pare rău, rău, rău. Stau în banca mea, care cred că e de fabricaţie germană. Fac ce ştiu că trebuie, încerc să fac bine. N-am nimerit acolo unde cred că ar fi locul meu. Asta e. Iau ce e bun, chiar dacă par a mă plânge la orice, e doar o formă de a mă găsi băgat în seamă. Încerc să râd la tot ce e frumos. Încerc să văd ce e nou, deşi am şi eu tendinţa să nu pot îndrepta gâtul, strâmb de presiune de la atâta plafon. Mă bucur pentru toţi oamenii fericiţi şi-mi pare rău pentru toţi oamenii fleoşcăiţi. Mă bucur la tot ce e frumos, dezinteresat, bine intenţionat.

Şi ştiu o fată frumoasă care face lumină în jur fără să fie neapărat conştientă de asta.

Iar părul alb, oasele bătrâne şi cearcănele, ca să nu zic ridurile râuri râuri, să se ducă la naiba. Vorba lui Sophie Zelmani: nostalgie, eşti bună doar pentru o zi.(Pe care aş dansa-o în paşi de tango.) 
Aş duce-o să ne ascundem amândoi la malul mării, să fim numai noi şi orizontul.

...

Or fi merloturi, pe lumea asta, bune, foarte bune şi imposibil de descris cât de bune sunt. Dar nici cu ananasul nostru de la colţul casei nu mi-e ruşine drept deloc.

Îmi lipseşti ...

Îmi lipseşti ...

Mi-e greu să-mi trec zilele cu mâinile căutându-şi de lucru printre hârtii, prin sertare, pe volan, prin buzunare, spălând vase şi rănindu-şi degetele pe rând în tastaturi de laptop, telecomenzi, telefoane mobile, cancerigenele naibii. Mâinile mele ar trebui să-şi umple timpul cu formele tale. Cu palmele ar trebui să-ţi simt căldura, să-ţi îndepărtez şuviţa rătăcită peste ochi, să poată intra acolo lumina toată şi eu să pot să-ţi beau privirea fără să mă satur. Să mă acopăr la nesfârşit cu îmbrâţişările tale, să-ţi fiu scut împotriva coşmarurilor şi umbrelor care ne atacă pe neaşteptate în miezul nopţii, de pe pereţi sau de după întunericul din colţul dulapului, să te învelesc cu mine. Să-ţi încălzesc picioarele îngheţate şi să-mi pierd suflul în spatele urechii tale, singurul loc unde uit de asfixie şi de claustrofobie.

Mi-e dor de tine când îmi deschizi zâmbind, ajunsă acasă înainte, caldă şi bucuroasă de îmbrăţişarea pe care mi-o dăruieşti  şi pe care am visat-o toată ziua. Când povesteşti tot felul cu faţa spre masa unde toci oarece pentru salată, şi eu nu văd decât locul ăla, între umăr şi ceafă şi ureche, unde părul tău nu reuşeşte să acopere totul şi unde trebuie neapărat să mă conectez cu buzele în timp ce mă lipesc de tine ca un motan de mare, pentru a aduna energie în acumulatori.

Mi te imaginez plictisită, în lungile călătorii de vacanţă spre locuri unde nu mai sunt atât de sigur că merită să ne ostenim, pentru aceleaşi ritualuri cu plimbări, poze, degustări, comparaţii. Dar merită orice momentele alea când nu mai ai răbdare, mori de cald, stai bosumflată, cu breteaua căzută şi rochia ... Trag cu ochiul spre genunchii tăi şi totul devine clar şi rostul vieţii se conturează atunci, pe loc, când întorci spre mine privirea cu reproş şi căldura în exces are de-a face cu pomeţii tăi, puţin îmbujoraţi...

Momentele ale merită totul.

Genunchi ca ăia nu există. Genunchi perfecţi, pereche şi, totuşi, nepereche. Şi ochi, şi sâni, şi buze, şi umeri...

Habar n-am ce-aş face, cum m-aş descurca cu trecerea timpului, cu dorinţele tale, cu ambiţiile, nevoile. Poate că plăcerea de-a condimenta cu usturoi ne-ar umbri unele momente fierbinţi. Poate că ceştile sparte din graba unor mişcări bruşte ne-ar face ţăndări, pentru scurt timp, sunt sigur, răbdarea. Şi plicurile pline cu facturi explicitate mult prea detaliat, justificate sau exagerate. Poate că mici dorinţe sau nevoi, reprimate de celălalt, ar găsi o cale să devină nori cu mult mai negri decât ar vreai ei înşişi să se dea, pentru intimidare.

Sunt sigur însă că celulele noastre ştiu să echilibreze, să se tempereze, să se completeze. Doar să le ţinem aproape, să le lăsăm să comunice, să se înghesuie, să se sufoce, să se înnăduşe reciproc.

Aş încerca să am grijă de tine. M-aş mai refugia într-ale mele, dar doar cât să-mi dau seama cât de mult îmi lipseşti, şi să fug repede după tine, să văd că eşti acolo. Şi poate tu, tot aşa... Fiecare cu micile lui mici, şi altfel, şi inutile de fapt.

Unde eşti ?

Îmi lipseşti !

 

Cocoşi de munte !

Atenţiune ! Aceasta nu este o aberaţie. Aceasta este o poveste reală, recentă, care la cafeaua de dimineaţă, de mâine, va împlini fix 24 de ore.

Mai înainte, când mă spălam pe dinţi, deja cuvintele se aranjaseră în fraze atât de frumos coerente că m-aş fi apucat eu primul să citesc povestea, curios cu sufletul la gură în legătură cu rezultatele finale. De la baie şi până la laptop, m-am trezit însă că fac ce făcea dragul de Nichita: deşi de la mine de la chiuvetă până la Marea Neagră e cale lungă rău, eu tot iau cuvintele şi le-nnec în mare, cumva, încă nu-mi dau seama cum. Pe toate. Cred că am ceva abilităţi de teleportare aferente unor circumvoluţiuni şi, cum nu folosesc nici 3% din capacitatea creierului, lucru cu care mă mândresc, în stilul televiziunilor publice româneşti, nu-mi dau seama pe unde se ascund abilităţile alea.

Dar să terminăm cu prostiile, să căutăm cuvintele rostogolite de valuri la mal, să recuperăm ce se poate recupera dintre ele, să le scuturăm de saramură, să le punem la uscat încercând să reconstituim acel puzzle pe care l-am zărit o clipă în oglinda de la baie, pe când mă rânjeam cu dinţii înspumaţi înspre ea şi să dăm drumul poveştii, înainte ca suspansul să strice tot farmecul.

Mi-era dor de observaţii la cocoş de munte. Perioada de rotit, aşa cum frumos a fost denumită împerecherea acestor păsăroaie din vârf de munte, durează cam două săptămâni. Prognoza meteo arăta o breşă în plafonul de nori fix în acestă dimineaţă. Combinând fericita coincidenţă cu luna plină am zis că n-ar fi drept o idee rea să încep cu observaţii la mistreţ, de cu seară, să dorm două trei ore şi să fug dimineaţă devreme în roata de cocoşi.Aşa puteam face un program complet.

Aseară ne-am instalat deci într-un observator pe la orele doozeci şi am aşteptat. E un loc într-un fund de pârâu de munte, la Borca, la baza unui islaz, unde luna plină luminează ca ziua şi un pârâiaş curge drept pe sub podele şi nicidecum în poalele mamei lui Ştefan cel Mare. E în mijlocul sălbăticiei şi stând acolo uiţi pentru o vreme că au existat oameni pe lume care a inventat betonul, asfaltul, benzina şi fibra de sticlă. În apropiere erau azvârliţi nişte ştiuleţi de porumb şi speram să vedem mistreţi mestecând grăunţe. Anul trecut a fost foarte puţin jir, iar la Borca oricum nu prea e fag, mai ales pe la 1300-1400 altitudine pe unde stăteam noi cu toate cele ciulite, adică ochii şi urechile, deci ar fi trebuit să fie dornici de ofertă, câtă frunză şi iarbă. De la nouă seara până la doişpe am vizionat deci cum se fugăresc şi-şi schimbă locurile şi-şi fac spaime de la zgomote şi umbre fix trei vieri. Doi maturi, trecuţi de cinci ani, barbaţi cu alură de mamut şi unul de vreo trei ani, hămesit, curajos mai mult decât era cazul uneori, de foame. Se fugăreau, se intimidau. Luna le făcea umbre şi nu prea le plac lor trenele alea mişcătoare şi au momente când chiar se aleargă, fiecare cu umbra lui. N-au venit grupurile mari, deci am decis noi, meseriaşii, că e din cauză că scroafele s-au retras pentru fătări. După ora unşpe nu le-am mai dat mare atenţie porcilor de mistreţi. Moţăiam, ne gândeam cum să plecăm fără să-i deranjăm, aşa că n-am observat când unul dintre ei a făcut rocada cu un urs. Un ursuleţ, probabil lăsat de mama lui pentru a se ocupa de o nouă generaţie, la vârsta de doi ani, bucuros de ceva porumb moca.

Fix atunci ne-a trebuit să deschidem fereastra, pentru a asculta, şi curenţii ne-au purtat mirosurile către ei, s-au speriat şi ursul a scos nişte mormăieli inconfundabile, nemulţumite, prilej cu care l-am identificat surprinşi, iar el s-a retras undeva pe un versant, la adăpost.

Am plecat deci să dormim puţin, la păstrăvărie, unde păstrăvarul, cu experienţă adunată pe la Roma, ne pregătise două tăvi din alea negre de aragaz cu pizza. La ora 0100 nu se poate altfel decât pizza cât încape cu doo pahare de vin de streşinică din beciul lui subsemnatu. De băscuţă. E permis.

La orele 0148 s-a dat stingerea, iar la 0330 deşteptarea. A fost puţin dureros, dar nu atât de tare ca etapa următoare. Pe la 0430 am ajuns într-un loc de unde fundurile trebuiau să renunţe la scaunele de maşină şi să-şi mişte stăpânii pe coastă. Vântul, neluat în calcule, încerca să ne întoarcă feţele spre vale, într-o ultimă încercare a muntelui de a scăpa de nepoftiţi. Noi, nu şi nu, cu glugile pe cap, am luat coasta în piept. La propriu, pentru că panta era de peste şaizeci de grade, cred, adică nasul meu trecea pe lângă rădăcina de brad cu una două secunde înainte de a ajunge acolo bocancul. Cam aşa se urcă acolo. A durat, pentru că pe dinafară bătea vântul, iar pe dinăuntru bătea inima. Iar porii mei au o mare dorinţă de a face schimb de căldură cu mediul înconjurător, folosindu-se drept conductori şi eliminatori de apă din organismul meu fragil.

Se ştie, nu e indicat nimănui să transpire ca un mesteacăn când la o sută de metri mai la deal se vedea albind oarece zăpadă, iar vântul mă făcea, vorba lui Busu, să simt zero grade drept minus cinşpe. În os. Într-un târziu, când soarele se lupta să se smulgă din mrejele orizontului care sângera la răsărit, undeva pe deasupra Iaşului, am ajuns la o stână. Încă neactivată, dar foarte primitoare, în sensul că nu bătea vântul în interior. Pereţii m-au văzut în desuuri, cu ocazia primenirii care a urmat. La orele 0500 se cade să bea omul o vişinată şi o cafea şi încă o vişinată şi încă o cafea şi încă o vişinată la aproape o mie şapte sute, la limita golului alpin. Pe care le-am băut.

Cu acumulatorii veseli în consecinţă am abordat ultimele sute de metri până în arboretul de molid unde dorm cocoşii. Ăştia au un obicei: nu schimbă molidul. Dorm acolo noapte de noapte, pe toată perioada rotitului. Prin urmare, produc la baza arborelui moviluţe de răhăţei, şi astea îi dau de gol. Când vezi aşa ceva, trebuie să fii atent. Pentru că ei se trezesc odată cu soarele şi coboară din brad să se dea rotunzi. Aşteaptă fetele şi se bat pentru ele. Fetele, să mor eu, habar n-am unde dorm, dar e sigur că nu cu ei. Vin în zbor de undeva şi ăştia, nebunii, se duc după ele, îşi etalează cozile, scot pieptul în faţă, toacă mărunţel din cioc şi îşi arată muşchii ca nişte culturişti care nu mai pot apropia mâinile de piept de atâţia muşchi. Aşa că urmele arată ca nişte dâre pe zăpadă, de o parte şi de alta a tălpilor lor amprentate.

Era zăpadă deci. Urmele se vedeau desenate. Rămăseseră mărturii, încrucişate, uneori suprapuse, cu urmele unui urs mare şi frumos care nu trecuse cu mult înainte prin zonă, pe drum, în direcţia din care veneam noi. Poate chiar ne-a simţit şi a deviat puţin. Cărările şi drumurile forestiere plac şi animalelor sălbatice, nu numai omului „civilizat”, gen.

Am auzit un prim fâlfâit de aripi, semn că se treziseră cocoşii şi că ar fi fost frumos din partea noastră, ca să nu deranjăm, să fi ajuns cu vreo douăzeci treizeci de minute mai devreme. O găină (gotcă se cheamă) a zburat drept pe deasupra mea şi s-a lăsat undeva în pădure. Am văzut, oarecum în direcţia respectiv, un cocoş dansând. Am încremenit. Adică într-un fel în care mâinile mele încercau totuşi să pornească micuţa cameră video pentru, desigur, imortalizare. Pentru o vreme, chiar am crezut că filmez. Era foarte frumos dansul, cocoşul sărea, se înfoia, rotea ca la carte. Singur. Pe urmă chiar am filmat câte ceva, dar nu mai aveam aceeaşi relaxare, muşchii umerilor m-au abandonat repede, aşa că aveam un joc demn de alcooliştii finlandezi.

Soarele răsărise şi se împingea în sus, pe boltă. Pădurea scânteia, învelită în zăpada proaspătă, de ieri, aşa frumoasă cum n-am prea apucat s-o văd iarna asta. Erau şi urme de ciute, de mistreţ, de vulpe. Alte cuvinte nu mai am să descriu, nu le-am recuperat din mare. Dar pot să spun unul singur: mişto ! ireal ! frumos de tot ! atemporal !

Am filmat doi cocoşi. Eu. Poate trei, dar ultimul ne simţise şi stătea complet nemişcat, şi nu ştiu dacă nu era acelaşi, adică al doilea văzut de mine, dar din alt unghi. Sunt în stare să stea aşa ore întregi, până se asigură că nu sunt în pericol. Sau până zboară.

Băieţii au văzut încă doi.

La coborâre am văzut pe versantul vecin, la câteva sute de metri în linie dreaptă, ciute cu viţei la păscut. Ieşise soarele, stânile mai au până urcă, iarba verde crud ieşise pe ici pe colo şi etala fix nouă bucăţi într-un loc şi încă trei în alt loc. Plus un cerb frumos undeva, retras, arogant. M-am gândit cât rău le facem cu păşunat şi oieritul, cum le încălcăm teritoriile şi liniştea şi cum le mănâncă viţeii proaspăt fătaţi frumoşii dulăi de la stână, pe care-i iubim atât de mult şi cărora ciobanii nu le pun jujeu la gât, prefăcându-se, an de an, că acuma au auzit pentru prima dată de obligaţia asta.

Iubim şi câinii, şi pe ăia vagabonzi, dar nu mai apucăm să ne gândim şi la ciute, cerbi, căprioare, etc.

Băieţii o luaseră spre maşină, potrivindu-şi respectiv călcâiele, apoi ceafa pe unde cu trei ore mai devreme adulmecam cu nasurile, urmate de botul bocancilor. Eu am rămas puţin în urmă, în stil caracteristic, şi am aberat preţ de vreo nouă minute filmând natură frumoasă, cinste cui te-a scris, vorba ceea. Scripturile, cu accent pe i, din păcate, s-au cam pierdut de mult. Băieţii m-au aşteptat, la distanţă respectuoasă, mirându-se ori că am găsit semnal şi stric momentul vorbind la telefon până şi aici, ori întrebându-se ce-o fi cu mine, mi-e rău, vorbesc singur ?

Lângă maşină, dacă tot era soare şi frumos, şi nu noapte şi urât, am găsit zbârciogi ! N-am mai văzut din copilărie şi, prin urmare, m-am bucurat ca un copil. Ca un copil de român care mănâncă tot ce vede.

Au urmat ritualurile obişnuite. Omletă, cafea, şofereală la birou, hârtii, telefoane.

Uichend.

Aici, la mine acasă, în grădină, adie vântul ăla obişnuit, care nu te lasă să savurezi cum trebuie primăvara. Nu-i bai. Am liliac înflorit, şi alb, şi din ăla, lila -- de unde i-or fi inventat numele culorii ăsteia. Plus cireş japonez înflorit, chiar dacă nu ştiu dacă voi mânca vreodată cireşe japoneze. Dorinţa românului: să... desigur, mănânce.

Mă gândesc că ceea ce am văzut în ultimele ore, mistreţi, urs, cocoşi de munte, zbârciogi e ceva rar şi sunt recunoscător şi mai vreau. Ceea ce doresc din inimă şi altora, iubitorilor de natură care şi dau din picioare, nu numai din gură, laptop şi flyere, tolăniţi la umbra ecranelor flancate de cafeluţe şi ţigări şi doar cu inima plină de iubire pentru biodiversitate, exploatare durabilă, sustenabilitate, prin metode ştiinţifice garantate.