Dinţii zâmbesc în spatele buzelor. Din exterior se vede doar vag mesajul.
Nepricepuţii îl interpretează de regulă altfel decât intenţiile o solicită în
intimitatea sinapselor.
Anii lasă în urmă locuri unde nisipul se poate cuibări la adăpost de
vânturile zămislite de buzduganele premergătoare zmeilor prezentului, în drumul
lor spre casă, la Cosânzene la care atentăm cu toţii într-un fel sau altul. Faţă
de perioada extrem de scurtă a inconştienţei frumoase şi nebune şi greu de
accesat ulterior în arhivele proprii, vremea realizării neputinţei şi a primelor
întrebări legate de iminenţa gustului ratării are cerul mult mai limpede,
vizibilitatea incomparabil mai bună. Energia s-a rătăcit treptat pe undeva,
nimeni nu ştie sigur pe unde, iar intenţiile bune se adună drept materie primă
folosită de lucrătorii iadului, departamentul pavaje. Memoria începe să
îngălbenească pe la colţuri imaginile, fără părtinire, în ordinea numerelor de
pe tricouri.
Genunchii visează la îngheţată asortată spre dimineaţă, evadând din
aşternut în direcţia lunii care apune. Oasele se împotrivesc atât mişcării cât
şi staţionării, arătând cu degetele lor toate spre vertebra care duce în spate
un om întreg, acolo ascunzându-se, de fapt, buricul pământului. De-acolo se
pare că s-a îndepărtat de pământ zâmbetul, cu tot cu buzele care-i dau formă,
acolo stă puterea noastră de a privi către soare, lună plină, comete, ba chiar
şi către stele, fie ele căzătoare sau stătătoare. Moleşeala se aliază cu
gravitaţia, derulând pe ecranele pleoapelor tot felul de visări.
Realitatea se agaţă de lătrat de câini, bucuroşi de fiecare dată
de excese de adrenalină în concerte matinale, complet neatenţi şi neglijenţi la
dorinţele neexprimate ale prietenului cel mai bun şi mai biped şi mai somnolent,
aşa cum numai prietenii cei mai buni ştiu să fie neatenţi. Ea face concurenţă
firmelor cu îndelungă experienţă în domeniu, nu amintesc aici mai mult decât pe
Colgate, arătând că dinţii nu au nevoie neapărat de fluor pentru a fi sănătoşi
şi ascuţiţi, pentru a se face simţiţi.
Mă uit în oglindă şi văd pe cine vreau. Mă
simt cum mi-aş dori să mă simt, adică bine. Mă ocup de sânge,
să fiu sigur că s-a pus în mişcare, parfumez nişte aer împrejur, aranjez buzele
într-o formă cât mai aproape de zâmbetul dorit de dinţi, mestec nişte stres, ies
la confruntări.
Zilele se împart în bune şi rele. Numai ele
îşi ştiu algoritmii.
Mergem înainte. Înainte unde ? Se văd în
zare tot felul de linii de sosire. Unele au tribunele din jur pline cu poftele
şi dorinţele noastre. Altele cu nevoile de care nu putem scăpa. Văd nişte
ochelari de cal pe laterale. Am fost uneori şi la sală, nu sunt chiar
fleoşcăit. Împing de ei cu muşchii mei decenţi, caut să lărgesc orizontul. Văd numai
valuri de egoism, adrenalină, pete mari de stres, cum stă petrolul pe valuri,
prelins, împrăştiat din transportorul eşuat.
Dincolo, mai departe, în spate, se aud
râsetele copiilor. şi nu mai contează nesimţirea kilogramelor care se zbânţuie în exces împrejur, le spulber cu spatele spre toate torturile de ciocolată, sau le ignor, acoperindu-le cu altele, până nu se mai văd. nu mai contează ceaţa, o fugăresc cu nişte simpli ochelari, nu mai contează stresul, îl răzuiesc de pe tălpile bocancilor după ce l-am călcat în picioare, care contează încă pentru multă vreme pe genunchii pofticioşi la sunete de jazz alternativ.
Aha, de-aia !
