Despre mâncare și urși „prinși” în garduri

 

Mi-am pus un pahar di vin di ceala bun, di la Babadag și imediat or început să mă mănânce degetele să scriu ceva. Și dacă tot mă mănâncă, să vorbim deci despre mâncare și despre urși prinși în garduri.

O legăm de faptul că sunt de felul meu un gurmand și încercăm să n-o luăm drept de la '48, că oamenii în ziua de azi nu mai au răbdare.

Principiul e același, indiferent că suntem oameni, pești, păsări sau mamifere de tot felul, adică ni se face foame din când în când, uneori mațele încep să ghiorlăie de-a binelea, și ne repezim să mâncăm ceva. Unii nu se uită, pun mâna pe ce găsesc mai la îndemână, alții sunt uneori mai elaborați, le caută, le combină și le potrivesc în așa fel încât să poată savura cumva momentul, să pună și un pic de bucurie acolo. Eu sunt unul dintre ăia, ultimii, aș vrea să arate într-un fel ce-am pus în farfurie. Vreau pâine prăjită cu avocado și ouă poșate, îmi fac. N-am avocado în casă, asta e, facem fără, punem niște brânză, mi-ar plăcea cu avocado, dar nu mă mai duc să cumpăr, e mai comod și e bun și așa. Și momentul îmi produce bucurie de fiecare dată, chiar dacă sunt perioade în care adun niște kilograme în plus și legatul la șireturi ajunge să-mi taie răsuflarea mai ceva ca o femeie frumoasă.

Punem accentul și pe foame dar și pe ideea de comod.

Indiferent de felul în care alegem să apreciem mâncarea, vom încerca de fiecare dată să căutăm calea ușoară, cel mai rapid mod de a ajunge la momentul în care totul e gata și curcubeul de pe cerul gurii începe să pocnească vesel din degete. Dacă suntem pe aproape ne băgăm la un restaurant, să fim serviți.

Celelalte specii vor face la fel, de fiecare dată când le e foame. Mamifere, păsări, pești, vor căuta calea cea mai ușoară.

Unde vreau să ajung ? Ghici ?

Căpriorul, care e un delicat, împreună cu prietena lui, căprioara, iau la rând poienile cu iarbă proaspătă, cu cât mai multe specii cu atât mai bine, sau culturile de lucernă, trifoi, rapiță, grâu, etc. și se plimbă toată noaptea și aleg numai vârfurile fragede, mugurii cei mai proaspeți, și atâta se mai alintă că uneori se rătăcesc, se trezesc departe de pădure, protejați de culturile agricole. Cu cât mai mozaicată agricultura, cu atât mai mare bucuria delicatesurilor, cu atât mai mare densitatea căpriorilor în zona respectivă. Cu cât mai mic efortul, cu atât mai bine.

Mistrețul, un porc de felul lui, nu e pretențios și mănâncă tot ce găsește, inclusiv mortăciuni. Ca să-l ținem într-o anumită zonă îi punem porumb, în câteva puncte, pe care ajunge foarte repede să le viziteze zilnic. Interesant este că, al dreaq soi rău, știe când dă porumbul în lapte în culturi, și se duce acolo, doarme acolo, se îndoapă acolo, că na, e dulce și mult și ușor, se ascunde acolo luni de zile, până vin combinele și-l fugăresc.

Cerbul, împreună cu prietena lui, ciuta, ce să vezi ? Exact la fel. Are ce mânca la munte, într-o anumită zonă, stă acolo. N-are, pleacă să caute. Îi punem noi ceva în pământ, facem niște ogorașe cu ce nu oferă locul, mai punem niște sare, nu mai pleacă, îl păstrăm în zonă, e mai comod.

Lupii se chinuie să vâneze cerb, căprior, mistreț, sunt deștepți, lucrează după proceduri, dar procentul de reușită este de 10-15%. Zlab, foarte zlab. Prin urmare ce fac lupii ? Se duc la stână, sunt niște câini acolo, asta e, dacă sunt blegi îi mănâncă pur și simplu și pe ăia, și pe urmă party cu oile. Mult mai comod, este ?

Ajungem la urs. După unii oameni de la oraș, care trebuie din păcate să facă un efort mai mare să gândească puțin, ursul ci-că mănâncă lemne. Dacă am avea păduri multe multe, nu știu ei să spună cât, dar multe, și n-am mai tăia deloc lemn, ne-am mulțumi să trăim între beton, plastic și sticlă, atunci urșii ar sta în pădure, nu ne-ar deranja în nici un fel, n-ar mai avea motiv ticăloșii de vânători să-și ceară partea de așa zisă „vânătoare de trofee”. Dar nu mai avem păduri, că le taie hoții ăștia, le „defrișează”, „le-am invadat habitatul”, și atunci normal că urșii nu mai au ce mânca și ies pe marginea drumului să-și facă selfie cu inconștienții de la oraș, pentru un colț de pâine.

Așa o fi ?

Mă tem că nu.

Ursul e omnivor. Unii urși mănâncă și carne, alții nu. Dacă are cineva curajul să ne spună cum și de ce, se cheamă drept că are mare curaj. Eu nu știu răspunsul la întrebarea asta. (Doar cu titlu informativ, legat de foamea ursului de lemne, arboretele tinere asigură condiții pentru dezvoltarea fructelor de pădure și a arbuștilor, care oferă urșilor mure, zmeură, scorușe, mere și pere pădurețe, spre deosebire de arboretele mature sau bătrâne, care nu au de oferit decât lemn. A, și toate astea sunt cu titlu sezonier, că le culeg oamenii sau nu pentru propriile pofte, nu acolo e asigurată bucuria ursului de a fi sătul și gras pe parcursul întregului an, că oferta asta de la natură nu le ține de foame mai mult de o lună pe an, oricum.) Ursul este deci omnivor și mai e și oportunist, ca toate celelalte specii de viețuitoare. Găsește ceva bun de mâncare într-un loc, în drumurile lui, include automat locul respectiv în itinerariul zilnic. Și vine iar și iar în speranța că mai găsește ceva bun. Ideale sunt locurile de hrănire cu porumb ale mistreților din adâncul pădurii, dar și tomberoanele, livezile, stupinele, țarcurile cu animale domestice, afumătorile, pomii fructiferi din dosul casei unora care îndrăznesc să mai locuiască la țară, la munte, etc. Toate locurile unde miroase bine și unde nu trebuie să facă efortul de a alerga, hăitui, vâna fără succes. Am auzit de urși care se luptau cu voliere în care proprietarii își protejau găinile de uliu cu tot felul de plase de sârmă. S-ar fi mulțumit și cu o găină două, de lene.

În concluzie, dacă omul, în mod mai mult sau mai puțin conștient, oferă urșilor din vecinătate ocazia să guste ceva bun cu minimum de efort, să nu se mire nimeni că ei vor folosi oportunitatea, după care vor reveni periodic, de regulă zilnic, în speranța că mai e ceva bun pe acolo de ciugulit.

Vor speria copiii, vor rupe gardurile, ramurile pomilor, pereții cotețelor, vor fugi de mașini, oameni, zgomote, lumini, sau nu, dar vor încerca iar și iar să viziteze locul unde știu ei că au găsit ceva bun de pomană. Poate că, alungați cu simț de răspundere, unii nu vor reveni. Dar din păcate constatăm live că sunt exemplare care deja nu se mai tem de om. Nu fug. Nici de om cu câine cu tot. Am auzit de urs care a bâjbâit pe la ușă. Sunt multe filmulețe pe net cu dânsul umblând printre case, mașini, pe uliță, printre blocuri, fără jenă. E filmulețul ăla recent când câinele fuge primul, înainte ca stăpâna care-l plimba să-și dea seama care-i treaba.

Situațiile sunt gestionate mai bine sau mai rău de către autorități, există ceva cadru legal. Uneori ursul e fugărit și nu se mai întoarce, alteori se agață într-un gard, e tranchilizat, mutat, eliberat, alteori nu se poate decât cu arma de vânătoare.

Aici aș face câteva comentarii.

În primul rând mi se pare foarte interesant cum se mai prind urșii ăștia în diverse garduri, de regulă li se încolăcesc niște șufe împrejurul bustului sau abdomenului, sau sunt prinși de o labă din față sau din spate, dar atât de bine de fiecare dată că oricât ar fi de mare, de puternic, el, ursul, nu reușește s-o rupă. A dreaq, nu-și pune nimeni întrebarea cum de s-a prins în gard, cum de s-a prins atât de bine, cu nod din ăla care se strânge când smucești, cum de nu se rupe sârma aia, de cele mai multe ori, sau gardul cu totul. Eu cred că uneori nu e un accident, deși de fiecare dată nu știe nimeni a cui e grădina, iar când apare proprietarul, habar n-are de nimic. Apoi vine tranchilizarea, verificarea stării de sănătate a animalului, eliberarea din laț și tratarea eventualelor răni, transportul către cine știe unde și eliberarea, în aceeași zonă sau în alta (relocare).

(Uite, ca să mă contrazică, tocmai s-a întâmplat povestea cu ursoaica de la Poiana Teiului, care a rupt sârma după tranchilizare și a sărit pe omul care încerca s-o elibereze, crezând-o adormită, om care a scăpat cu viață printr-o minune, poate că ursul nu era chiar cel mai mare, doar datorită curajului paznicului de vânătoare care l-a împușcat, deși aproape își îmbrățișa victima pe la spate.)

Să sperăm că nu sunt lațuri puse de oameni sătui de lipsa de opțiuni a autorităților, deși toate indiciile cam spre realitatea asta duc. Animalele sălbatice folosesc traseele pe care le cunosc, nu vin într-un loc tot pe altă parte, și atunci e foarte ușor de pus un laț de către cineva care s-a săturat de situație, hotărât în inconștiența și disperarea lui să-și facă dreptate singur.

În al doilea rând, presupunând că ursul ăla poate fi prins cumva, eventual prin tranchilizare, și relocat, mi se pare foarte interesant că nu se întreabă nimeni la ce ajută să mutăm problema dintr-un loc în altul, cu tot efortul aferent, ce vină au cei din zona unde ajunge și, cel mai important, nu cumva va face la fel și în noul lui habitat ? Ba da, va face exact la fel.

În al treilea rând, dacă tot vorbim despre opțiunea tranchilizării unui urs, aș face niște precizări: Nu prea poți tranchiliza un urs care se mișcă liber, pentru simplul motiv că trebuie să te apropii să tragi de la 10-15 m, atât pot armele de tranchilizare de care dispunem, trebuie să ai și să știi a doza substanțele de care e nevoie, să lovești ursul în mușchi, că nu poți trage oriunde, și să ai noroc să nu se răsucească spre tine atunci când simte înțepătura. Dacă reușești să faci aceste operațiuni aproape utopice, trebuie să-l aștepți câteva minute bune să cadă adormit, mai bine zis să-l urmărești printre boscheți, prin întuneric, discret, pentru a identifica locul unde cade adormit, ca să te poți mișca repede să-l iei de acolo și să-l duci. Și apoi să vezi că a căzut într-un loc unde nu te poți apropia cu mașina. Etc., etc, etc.

Hai, mă lași ? Și eu sunt acuma la tastatură, la căldurică, acăsucă, urșii sunt departe departe, pare atât de ușor realizabil totul…!

Cred că numai în țara noastră minunată funcționează expresia „D-aia n-are ursul coadă” și cred că una dintre aplicațiile expresiei are legătură cu lipsa de educație ecologică, cinegetică a întregului popor care este, în expresie, desigur, ursul. Germania are un vocabular cinegetic separat de cca 3000 de cuvinte, care se folosește în principal în activitatea de management cinegetic, în timp ce noi, poporul ales, cu cea mai bogată și mai bio și mai diversă biodiversitate din Europa confundăm cerbul cu căpriorul, ciuta cu căprioara, capra neagră cu nu știu ce monument al naturii și ursul brun, cel mai mare carnivor din Carpați, fără dușmani naturali, e partenerul nostru de selfie pe marginea drumului și nu mai are săracul „habitat” pentru că i l-am invadat noi, lăsându-l fără hrană. 

N-avem nici cea mai mică urmă de cultură cinegetică, de respect pentru animalele de orice fel, și nici un fel de intenție de a învăța, de a ne educa urmașii în sensul ăsta, cât de cât. Suntem putrezi și ipocriți în tot ce facem, cu gândul doar la a aduna și băga la ghiozdan, dând din coate și călcând în picioare totul, în timp ce ne dăm smeriți, ecologiști, iubitori de natură. 

Dacă tot am legat mâncarea bună de lene și ursul prins în laț, aș mai spune aici povestea familiei de români obișnuiți, cu doi copii, fată și băiat, care vizitează Rezervația de faună carpatină Dragoș Vodă de lângă Mănăstirea Neamț și văd dincolo de gard, la câțiva metri, față în față, familia de zimbri:

Domnul zice, privind drept în față, la masculul de zimbru: „Uite-l cât îi de mare ! Îți dai seama câtă carne iese din ăsta ?”

Doamna completează, privind tot acolo, gânditoare: „Mănânci din el cel puțin o lună…”

Mostră de familie de români. Poftim cultură.

Eram acolo, în spatele lor, e auzită cu urechile mele.

Prin urmare trăiesc printre noi o grămadă de oameni care vor să mănânce tot ce văd. Așa că nu cred că putem învinovăți celelalte specii pentru că vor același lucru, putem înțelege că unele vor în culturile agricole, altele în intravilan, acolo unde găsesc ușor ce le trebuie să-și potolească foamea și, în acest context, putem căuta echilibrul, lăsându-le acolo unde nu se depășesc niște limite, sau intervenind cu arma pentru control numeric și îndepărtarea riscului apariției unor pagube însemnate sau, mai rău, accidente cu victime umane, indiferent de specie. Rațional, pe baze legale, fără a pune în pericol existența vreunei specii, respectând în același timp viața omului, munca și cheltuiala depusă de proprietarii de culturi agricole, valorificând jertfa și folosind banii în folosul speciei respective, ținând seama de nevoile și mentalitățile reale ale oamenilor, nu doar de visele unor oameni născuți și crescuți departe de natură, care văd natura de câteva ori pe an, dar au impresia că o iubesc și că știu ei mai bine ce și cum, noroc că s-au născut ei să salveze planeta, că ăilalți o tot dădeau în bară.

Dacă în țara noastră minunată dar procopsită cu noi, vai de capul ei, ar funcționa legile și respectul față de ele, și nu s-ar mai decide totul pe fb și în instanță, și nu și-ar mai scuipa unii altora în față păreri absolut rupte de tot ce înseamnă educație, cultură, profesionalism și respect, poate că am avea o șansă. Dar noi preferăm tactica struțului, făcându-ne că realitatea nu există, iar deciziile „ecologiste” luate de ciurda de spălați pe creier, de unii care privesc probabil spectacolul râzând, fac mai mult rău decât bine, atât speciilor țintă de faună cât și comunităților locale, economiei locale și naționale, echilibrului agro-silvo-cinegetic și efectele vor fi greu de reparat, pe termen mediu și probabil lung.

Trist, dar tragic, vorba ceea.

Despre cârnații vânătorești

 

Nu încetez să mă minunez de ipocrizia, superficialitatea, indolența cetățeanului, autorităților, massmedia, în legătură cu soarta unor specii de faună sălbatică, pe termen mediu și lung. Lehamitea mi-a tăiat orice chef de a mai dori să fiu scriitor, de a mai încerca să povestesc ce și cum cuiva, oricui. Nu mai e aproape nimeni dispus să asculte, să afle, să încerce să înțeleagă, să judece, să decidă în cunoștință de cauză. Sunt suficienți câțiva „influenceri”, indiferent de domeniul despre care vorbim, așa numiții „formatori de opinii”, ca lumea să se lase în seama lor, să înceteze efortul de a-și mai încreți circumvoluțiunile, să ia de bune toate gogoșile pe care le toarnă ăia, inclusiv prin gura unor vedete de prime time news.

E ușor, majoritatea stau între betoane, beau lapte de soia, dorm cu ursuleți de pluș, cochetează cu diete mai mult sau mai puțin vegane, salvează pui de câine și de pisică pe care îi îmbracă iarna cu puloverașe tricotate și cred că pot trasa o linie de demarcație între părți de planetă locuite de oameni și părți de planetă care să rămână naturii sălbatice. Cred că nu le mai trebuie produse din lemn, sunt suficiente alea din plastic și metal, că vacile poluează planeta, că nimeni n-ar trebui să mai mănânce carne, lapte, brânză, reciclează punguțe din plastic crezând că acolo e schepsisul, fără să aibă idee despre cât de toxice pentru planetă sunt pescuitul industrial pe marile oceane sau agricultura intensivă, sau exploatarea minereurilor care le aduc lor acasă modele tot mai noi și mai performante de telefoane mobile și laptopuri.

Silvicultura este despre managementul corect al pădurilor, în așa fel încât să nu li se reducă suprafețele, să le asigurăm continuitatea, să fie sănătoase și să ne putem folosi de lemn pentru mulțimea de nevoi pe care o avem, înainte ca acesta să se irosească, să putrezească.

Managementul cinegetic, care la noi se cheamă vânătoare, și este confundat în ziua de azi cu trasul la țintă după animale sălbatice, este despre păstrarea la cel mai ridicat nivel a biodiversității cu care România încă se laudă că este cea mai aproape de adevăr din Europa.

Textul ăsta, inutil ca și atâtea altele, mi l-a stârnit fiica unui prieten, la o masă la care aveam și ceva cârnați vânătorești, unii din cerb, alții din mistreț, cu întrebarea ei naivă: ați împușcat cerbul ca să faceți cârnații ăștia ?

Nu m-a întrebat de mistreț, probabil mistrețul e doar un alt fel de porc, pentru cei care mai mănâncă porc. Cerbul i s-a părut probabil mai exotic.

M-am gândit că întrebarea asta are un răspuns foarte simplu, valabil pentru fiecare specie de faună sălbatică, la o adică, în condițiile în care cine întreabă e chiar curios să știe.

Este vorba despre realitate și acceptarea ei. Atât. Da, pentru braconieri cârnații sunt scopul. Pentru mine, implicat în managementul cinegetic de ceva ani, cârnații sunt una dintre consecințele unei munci de calitate. 

    Povestea este de fapt foarte simplă, nu ține nici două pagini a4, dacă eliminăm introducerea de mai sus:

Omul e „omnivor”, mănâncă adică de toate. Unii aleg să nu. Dreptul lor.

Omul a invadat planeta și are nevoie de toate resursele ei, că așa e specia asta dominantă, vrea totul.

În aceste condiții, omul e dispus să facă oarecari compromisuri, care se cheamă arii protejate, mai mult sau mai puțin restrictive în ce privește activitățile lui, tradiționale sau mai noi. Dar nu va lăsa toate zonele împădurite naturii, fără să-și mai caute de lucru pe acolo, iar el să rămână în zona agricolă și în cea a betoanelor și asfaltului, indiferent ce visează unii. Va invada permanent aceste zone, chiar dacă treaba asta devine ilegală uneori.

Vor exista tot timpul oameni carnivori și vor exista tot timpul vânători. Vânătorii sunt oameni care se nasc cu nevoia de a se trezi la trei dimineață și de a pleca din așternutul cald, de lângă apetisanta nevastă adormită, indiferent de canicula sau viscolul sau zloata de afară, pentru a face o tură prin pădure, pe câmp, pe baltă, prin natură, cu sau fără arma de vânătoare asupra lor. Au nevoia asta în sânge și nu au ce face. Sunt dispuși să dea o grămadă de bani pentru a se echipa corespunzător și pentru a primi permisiunea să meargă să-și facă damblaua. Dacă se poate legal, bine. Dacă nu, unii vor căuta locuri unde se poate legal, contra cost, în timp ce alții vor risca la prostii din diverse motive (sărăcia, adrenalina, etc.). Aici e diferența dintre legal și ilegal, dintre vânători și braconieri.

Desigur, cei care iubesc cu adevărat fauna sălbatică au căutat și vor căuta permanent soluții pentru a apăra biodiversitatea în fața tendinței unora de a o invada și dezechilibra.

Pentru asta, cel puțin în ziua de azi, e nevoie de bani, la fel ca pentru orice altă activitate. Cine crede altceva visează sau se minte cu nerușinare.

Sunt două opțiuni:

1. Umblăm după subvenții, finanțări, etc., din diverse surse, cu riscul ca acestea să dispară când ți-e lumea mai dragă sau de a avea ascunse în spate intenții de nepătruns, cum e cazul unor ONG-uri ultra verzi.

2. Considerăm fauna o resursă naturală regenerabilă, așa cum este în realitate, la fel ca apele (din punct de vedere al potențialului lor piscicol sau chiar energetic), pădurea sau terenurile agricole. În aceste condiții creăm cadru legal pentru dezvoltarea durabilă și sustenabilă a acestei resurse. Adică o păzim, o îngrijim, avem grijă să fie peste nivelul optim din punct de vedere numeric raportat la o zonă anume și apoi putem oferi posibilitatea unora dintre cei descriși mai sus să vină să recolteze în mod controlat, sub supravegherea unui personal tehnic de specialitate, câte un exemplar din specia dorită. Contra cost. Specialistul știe ce și cât se poate recolta, în așa fel încât să nu se perturbe echilibrul, iar vânătorul cu acte în regulă își face damblaua și plătește. Nimeni nu depinde de pomeni, banii vin ca urmare a muncii de calitate depuse de specialiști, asigură necesarul (salarii, echipamente, logistică, furaje, asigurarea stării de sănătate, combustibili, etc.), interesul este să fie cât mai multe animale, să fie de unde oferi pentru recoltare prin vânătoare, braconajul este la minim, biodiversitatea funcționează corect, vânătorii își ostoiesc legal arderile interne. Se mai cheamă și „cultura vânatului”, deși se face 100% în sălbăticie.

Interdicția înseamnă braconaj. Exemplu simplu de interdicție totală: interzicerea alcoolului în SUA acum 100 de ani a creat mafia, pentru că omul a vrut oricum să bea alcool în continuare. Cine crede că dacă s-a interzis vânătoarea n-are nici cea mai mică idee cum poate lua amploare braconajul în aceste condiții.

Folosesc termenul de recoltare pentru că fauna sălbatică este o resursă natural regenerabilă. Poate să-și producă singură banii necesari supraviețuirii în cele mai bune condiții.

Odioșii ultra verzi folosesc intenționat cuvinte ca „ucis”, „măcelărit”, etc. pentru a mai stoarce o lacrimă fraierilor, la ore de maximă audiență, și un ban la capitolul donații, în timp ce se folosesc de cele mai bune echipamente, de niște laptopuri și de niște teorii și povești.

În paralel, de zeci de ani de zile, specialiștii au dovedit practic și că abordarea realistă este cea care presupune aprecierea faunei drept „resursă naturală regenerabilă” și exploatarea rațională a acestei resurse.

Toate animalele sălbatice vânate lasă în urmă un trofeu și o poveste. Pentru vânători aceste două lucruri sunt în strânsă legătură. Repet, e în sângele lor, nu se pot controla. Ei aleg un mascul la apogeu sau în regres, sau unul care are trofeul diform și e bine pentru populație să nu fie lăsat ă participe la împerechere pentru a transmite mai departe gene de slabă calitate. Plătesc trofeul și îl păstrează acasă împreună cu povestea. 

Expresia „vânătoare de trofee” e un pleonasm. În urma unei acțiuni de vânătoare rezultă un trofeu, care poate fi medaliabil sau nu. Un număr mare de trofee de valoare cinegetică ridicată arată doar calitatea muncii depuse de specialiști. Nu poți interzice „vânătoarea de trofee”, e o tâmpenie. În situația asta nu mai poți spune că avem o avere, atâta timp cât cu mințile noastre nătângi nu punem averea asta în valoare, nu scoatem niște bani de pe urma ei, bani care intră în țară, contribuie la PIB (în Ungaria vânătoarea înseamnă procente din PIB) și acoperă cheltuielile necesare unei munci de calitate.

Unii fac sport, alții călătoresc, unii fac scufundări, alții alpinism, unii gătesc, alții pictează. Unii au boala asta a vânătorii în sânge. Toți trăim împreună pe planeta asta. Inclusiv vânătorii. Fiecare cu nevoile, poftele, viciile proprii. Interdicția totală a creat întotdeauna balauri, monștri, pe Darth Vader și partea întunecată a forței. Cine nu acceptă această realitate poate face mai mult rău decât bine fix animalelor pe care le iubește.

Tot ce putem face mai bine, mai realist, mai practic, în folosul faunei, al biodiversității și al echilibrului, inclusiv financiar, este să valorificăm rațional, durabil, sustenabil, legal, această resursă naturală regenerabilă.

Una dinte consecințele acestei povești este carnea de vânat. Vine la pachet atunci când managementul cinegetic e făcut corect, fără hormoni, fără adrenalina produsă de înghesuiala din camerele morții din marile ferme de vite, oi, păsări, porci.

Carnea de cerb, de mistreț, cumpărată în urma unei vânători legale, din care am făcut niște cârnați pe care i-am pus pe masă, să-i împart cu prietenii. (În Ungaria am mâncat tocană de cerb la fiecare restaurant la care am mers, se vânează cu miile, și cu cât vânează mai mult cu atât au mai multe exemplare). Asta e realitatea secolului 21.

Facem o paralelă între „măcelarii de vânători” și adevărații măcelari, de pe urma cărora sunt aprovizionate marile și micile supermarketuri cu carne de tot felul ? Revenim la realitate, la nevoile omenirii, care există și nu pot fi negate ?

Povestea e valabilă în egală măsură pentru urs, specia aflată abia acum în pericol, după 7 ani de protecție totală. Nu ursuleții de pluș și adopțiile de pe net vor salva specia și o relație echilibrată între urs și om. Nu pomenile și lacrimile însiropate. Doar un management cinegetic corect, realist, pragmatic, care include și posibilitatea unui control numeric prin vânătoare.

Asta e realitatea. Informarea e simplă, sunt două pagini de citit. Apoi cine vrea poate aprofunda. Numai să vrea.

Există în ultimul timp povești absurde și despre capra neagră, cum că urmează să fie interzisă. Milo Halasi a scris un text absolut de bun simț în acest sens pe fb.

Despre mistreț, la fel ca fiica prietenului meu, nu pune nimeni întrebări, nu-l apără nimeni, deși autoritățile cer decimarea speciei de cinci ani împliniți, deși e veriga principală în lanțul trofic, hrana principală a carnivorelor mari din Carpați, atât de iubite și atât de departe fizic de fapt de iubitorii lor dintre betoane. Mistrețul e urât, nu merită atâta efort. Uite că vânătorii nu agreează atitudinea asta în legătură cu mistreții.

...

Ipocrizie la maxim. Țara unde oricine poate bloca în instanță punerea în practică a unor acte normative, făcându-mă să mă întreb dacă ministerele și legile își mai au rostul. Țara unde nimeni nu pune întrebări despre acțiuni care poate, cine știe, pot afecta economia națională.

Povestea merge mai departe. Nu pune nimeni întrebări, zic, nimeni nu e curios, nu ascultă nimeni nimic, toți știu deja, sunt proprietari unici ai adevărului absolut, nu există respect, doar teamă, delăsare, dezinteres.