Prietenii mei

Aveam o sticlă de Nenea Iancu în faţă şi tot gâlgâind din ea am constatat că mi se rătăciseră gândurile. Când am dat de ele, din pură întâmplare, am observat că se ocupau cu treceri în revistă, ca să zic aşa. Am luat şi eu respectiva revista la puricat, să văd, că sunt curios de regulă când vine vorba despre locurile pe unde mi se-nvârt gândurile, şi am găsit că paginile pe care tocmai le mototoliseră pe la colţuri, puţin numai, erau aşa, ca un fel de siviuri. Erau cu poze şi cu prezentări. Iar surpriza a fost că îi ştiu pe toţi oamenii din paginile revistei ăleia.

Sunt prietenii mei. Probabil n-am să reuşesc niciodată să aflu ce-am făcut să-i merit, pentru că de căutat cu lumânarea nu i-am căutat, şi totuşi ei sunt acolo...!

 Oricâte eforturi aş face, involuntar, sau forţat de împrejurări, să-i dezamăgesc uneori, ei se prefac atât de bine că plouă, încât reuşesc să mă surprindă de fiecare dată şi să-mi încălzească ciolanele sufletului, cu tot cu incipienta rugină care se înfiripă pe la încheieturile lor cele luminate mai puţin de soare. Prietenii mei nu mă vizitează ca să-mi vorbească despre biznisuri. Vin să petreacă împreună cu mine câteva momente în care nu ne cerem nimic, reciproc, în afară de evadarea din zonele conturate cu stres ale realităţii cea muşcătoare. Mă sună să mă întrebe că ce mai fac, dacă sunt bine, dacă pot să mă ajute cu ceva, undeva, cândva. Eu le zic nu, mulţumesc frumos, sunt în regulă şi mă bucur să ne vedem să ne râdem de cele probleme.

De regulă mă ocup mare parte din timp de datoriile faţă de societate încercând, printre ele, să mai stau pe acasă, să mai dorm printre coşmaruri, să mă mai refugiez în realităţile mele paralele egoiste.  Sunt mai rebel, mai sălbatec, mai claustrofob în majoritatea situaţiilor, cred, iar când vine vorba despre diverse ieşiri în lume, am înzestrări deosebite: ştiu să tac cel mai bine de la masă, habar n-am cum se ţin minte bancurile, Phil Collins e mic copil atunci când vine vorba să mă apuc de dansuri, etc. Şi prietenii mei mă sună chiar în condiţiile astea. Îi simt aproape, mă simt în siguranţă. Când ne îmbătăm ne mai scăpăm şi cu declaraţii de dragoste.

A, şi ce e mai important, prietenii mei sunt oameni plini de umor şi inteligenţi. Şi fiecare îşi manifestă şi bunele şi relele doar în felul ăsta, inteligent şi cu umor. Şi iar mă simt în siguranţă.

De fapt sunt bogat, mai bogat decât majoritatea celor care caută fericirea, averea, puterea, acasă, ori plecând prin ţări îndepărtate, departe de poporul nostru care, sărăcuţul, nu prea ştie cum să se bucure de ţara lui. Cred că e mult mai important să fii băgat în seamă, să fie cine să râdă cu tine, să asculte Pink Floyd cu tine, să se îngrijoreze pentru tine, să-ţi fie aproape la o criză de fiere, să-ţi declare iubire cu lacrimi în ochi după ce a descoperit adevărul şi curajul mărturisirii în paharul cu vin, decât să te dai cu beemveul pe ştrase, cu geamul coborât şi muzica la maxim, căutând senzaţia cum că muşchii tăi impresionează (desigur, imaginea asta se tratează în pur sens metaforic).

Uite ce făceau gândurile mele seara, la umbră, lângă bere, înainte de lună plină. Deci, zic eu atunci, dacă vinul bun se ocupă cu investigaţiile pentru scoaterea adevărului la lumină, atunci berea bună  însiropează, în sens pozitiv desigur, sufletele care se bucură că nu hălăduiesc drept singure prin lumea asta. Iar dacă e nemţească, aşa cum se laudă, sigur face bine şi cu pietrele rostogolite de timp prin cotloanele rinichilor unora.

Ştiu ei nemţii de ce au rămas la mesele alea lungi pline cu halbe de bere, însoţite fără excepţie de bănci la fel de lungi şi de simple, fără cotiere separatoare. încap mulți prieteni pe o bancă din aia.

Despre zâna măseluţă

În mijlocul fericirii mele cotidiene, nemărginită de altfel, desfăşurată în sânul unui popor atât de bine intenţionat, cu spirit critic dezvoltat, care votează cu discernământ şi munceşte într-un ritm care a început de multă vreme să îngrijoreze Germania, Japonia şi S.U.A., ameninţaţi cu rămânerea în urmă, în timp ce mestecam un măr bio, una dintre măselele mele pe care mă bazam că-mi va fi alături până la adânci bătrâneţe a început să emită. Semnalele erau asemănătoare impulsurilor electromagnetice, testelor de stereofonie făcute pe vremuri de radiodifuziunea română, sunetelor generate asimptotic de aparatele anti cârtiţă care stau împrăştiate inutil în livadă la mine. Mi-a devenit clar, după o vreme în care m-am făcut că plouă, că se crease un conflict deschis între substratul cald şi primitor şi nerecunoscătoarea rădăcină de măsea de minte. Speriat de riscul apariţiei unor gropiţe în obraji cu ocazia celui mai banal zâmbet, sau doar în obrazul de pe partea cu pricina, am încercat să mă încurajez că aşa ceva nu se va întâmpla, că poate alţii ar putea avea asemenea ghinioane, dar nu eu, şi am tras de timp.

Într-o sâmbătă, după amiază, presiunile în zona de conflict s-au amplificat brusc, iar capul meu a devenit prea îngust pentru atâta durere. Mi s-a atras atenţia asupra faptului că sunt prea sigur pe mine prin mai multe semne, cum ar fi slăbirea acuităţii vizuale, zvârcoliri spasmodice şi porniri (sin)ucigaşe îndreptate spre zona de incompatibilitate într-o combinaţie succesivă de violenţe care includeau pumni, ciocane, şurubelniţe şi cleşti. Aveam senzaţia că maxilarul s-a triplat în dimensiuni, întors brusc împotriva mea în urma asediului la care era supus de răzvrătita de rădăcină, cu tentaculele ei contorsionate. Brrr...

Mi-am luat inima în dinţi (ceilalţi, ăia normali, care erau şi sunt încă de partea mea) şi am sunat un prieten. N-a fost de găsit, aşa că am apelat la sistemul naţional de sănătate. Am hălăduit prin oraş, purtat dintr-un loc în altul, cu impresia că bostanul meu de cap se va felia, va exploda şi va împroşca bucăţi din materia mea atât de cenuşie de care nu eram, de asemenea, pregătit să mă despart, nici măcar în procente infime. Într-un târziu am reuşit să identific un cabinet de gardă, mai puţin cunoscut publicului larg, unde stomatologul de gardă pe uichend pe oraş m-a atenţionat că trebuie să ajung repede, pentru că a întârziat deja la o nuntă.

Domnul încruntat care mă aştepta în cadrul uşii nu a încurajat cu nimic moralul meu aflat la limita de seppuku, dar după ce l-am depăşit, îndreptându-mă spre scaunul care ne poartă pe toţi, nu-i aşa, într-o altă lume, am constatat cu bucurie că de fapt revolta din gura mea va avea de-a face cu doamna. Iar doamna avea un zâmbet atâ de frumos şi de bun, atât de cuprinzător, atât de peste tot !... Zâmbea cu gura, dar şi cu ochii, şi cu faţa, zâmbea din tot corpul. E adevărat că zâmbetul la orizontală părea a fi mai frumos, dar hei, cine ne credem noi, era suficient de frumos şi zâmbetul ei vertical.

Am suportat salvarea ca o pisică înecată cu un os de sturion, ca un elefant cu spinul de trandafir înfipt în talpă de un şoarece agresiv, ca un ghepard care a primit ajutor nesperat după ce fusese fugărit de lângă tocana de morcovi aburindă de un grup de şase hiene isterice. Zâmbetul din palmele ei m-a lăsat fără durere, de unde şi vorba ceea, banală, prozaică: mi-a luat durerea cu mâna.

Sunt mulţi ani de atunci. 
Aşa cum spuneam la un moment dat, zâmbetul meu are nevoie de dinţi mai albi, iar gogoşile, dulceţurile, ciocolata, prăjiturile, nu fac drept aşa un rău mare danturii şi organismului, atâta timp cât, repet la nesfârșit, zâmbetul unei femei frumoase, atât pe verticală cât şi pe orizontală, se poate observa în raza vizuală.

Vreau să spun şi cu această ocazie, că iubitele noastre, atât de frumoase în toate felurile, sunt şi zânele noastre măseluţă, printre toate celelalte favoruri pe care ni le fac prin simplul fapt că există şi ne dau atenţie şi ne vindecă şi ne iau durerile cu mâna doar zâmbindu-ne.

Despre meserii

Pe vremea studenţiei ne intoxicam cu un cântec despre meseria noastră viitoare, care spunea că „apărăm pădurea ţării / din Carpaţi la malul mării” şi că ne trezim la ora 4 şi mergem la pădure indiferent că plouă sau viscoleşte, etc. Da, poate unii nu ştiu, se face facultate şi pentru pădure. După ce am ajuns să lucrez pentru statul român, am avut sâmbete, duminici nenumărate în care m-am trezit pe bune la ora 4 ca să merg în patrule, să păzesc pădurea de hoţi de lemne sau de incendii, sau să prind braconieri. Am stat nopţi întregi în drum pentru controlul circulaţiei la material lemnos. E frumoasă meseria şi mă bucur de fiecare zi când ajung în pădure. Chiar dacă sunt zile cu zăpadă mare, geruri puternice, pană de cauciuc în miez de noapte pe frig la 15 km de prima casă, frustrări cu braconieri neprinşi care-ţi rânjesc în nas, contravenţii şi infracţiuni întoarse de instanţă pentru nu ştiu ce vicii de procedură mărunte, noroaie, etc. Uneori adun iarna frig în oase de nu-mi ajung zilele verii toate, când stau la soare ore întregi, chiar cu riscul de arsuri şi insolaţii, în speranţa unei compensări, a unei recuperări.

Şi deodată mă trezesc că ar cam trebui să-mi fie ruşine de meseria pe care o practic, de haina mea, de breasla mea, cred că şi de mine, nu ? Am făcut facultatea asta pentru că iubesc pădurea. Nu vreau s-o distrug. 

Eu ştiu că toată lumea se pricepe la fotbal şi la politică. Dar mai nou se pare că se pricepe şi la vânătoare, şi la pescuit, şi chiar la silvicultură, aşa, pe ansamblu.

Eu nu m-am dus niciodată în cabinetul unui medic să-i spun cum să-şi facă meseria. Nici la un avocat, judecător, poliţist, constructor, agricultor, măcelar, cofetar, jurnalist, fotograf, regizor, arhitect, măturător de stradă, vânzător de electrocasnice sau valutaş. Şi totuşi, sunt o mulţime de oameni care-mi spun cum să-mi fac programul, unde greşesc, ce priorităţi am uitat că am de urmărit, etc. Oameni  care mă consideră probabil un hoţ şi un chefliu... Dacă lucrăm la pădure, nu ne vede nimeni nici când furăm, nici când chiolhănim, nu-i aşa ? Nimeni nu ştie foarte clar cu ce ne ocupăm, dar uite, eticheta-i gata pusă: golanii ăştia. 
Activitatea asta se desfăşoară pe baza unor legi, reguli, normative, foarte clare. Pădurile româneşti au fost recunoscute ca foarte frumoase şi bine gospodărite şi înainte şi după 89. Iar denumirea de silvicultor vine de la cultura pădurii, nu de la defrişarea munţilor. Romsilva administrează pădurile statului, şi a ţinut cu dinţii întotdeauna de integritatea fondului forestier. E o instituţie ca oricare alta, cu bune şi cu rele, iar eu am şansa să fiu înconjurat de nişte oameni de calitate, inteligenţi şi devotaţi meseriei, oameni care nu merită să fie tăvăliţi în noroi din cauza unor interese pe care o parte din opinia publică are impresia că le înţelege în profunzime.
...

Ţara noastră e aşa cum e, şi lucrurile nu funcţionează de fapt din cauza noastră, a tuturor. Dacă am face fiecare ce trebuie în bucăţica lui, fără să ne scărpinăm de ceilalţi, sunt sigur că Germania ne-ar simţi răsuflarea în ceafă. Numai că unii oameni trişti într-un fel sau altul, preferă să creadă că motivele nefericirii poporului nostru sunt altele, nu caută acolo unde trebuie.

Toată lumea are voie să aibă gospodărie frumoasă, maşină, copii la şcoală şi vacanţe, dar dacă silvicultorului i se întâmplă din astea, e clar un hoţ.

Mă deranjează. Mă doare. Eu chiar mă străduiesc de vreo douăzeci de ani să fac meserie, aşa cum se face în Germania. Şi mă simt jignit de toţi ecologiştii de duminică, de oamenii care ies din oraş câteva zile pe an, mulţi dintre ei doar ca să urle sâmbătă noaptea prin pădure, să jăruie totul cu ATV urile şi să polueze cu manele, plasticuri şi pericole de incendiu la tot pasul, oameni care mă privesc cu subînţeles, cu expresia aia de „lasă bă, că te ştiu eu pe tine”. Care se simt bine crezând că au găsit vinovatul. Care cred ei că ştiu şi că se implică.

Nu e ok. Procentul de proşti şi de hoţi e acelaşi în orice meserie şi în orice ţară, dragilor.

Sau nu ? Vreau să spun doar că dacă vrei să arunci cu noroi crezând că faci un lucru bun, te rog mult, acordă-ţi o secundă şi uită-te înainte în direcţia în care vrei să arunci. Lucrurile făcute orbeşte nu duc la nimica bun de regulă, iar noi vrem doar ce e mai bun, nu-i aşa ?

Paralela ratată

Avem o ţară. Iar ţara noastră are de toate: munţi, râuri, bărăganuri, mări, dunări, furnici, oi, petrol şi gaze, uneori multe gaze, miere de albine, sate şi oraşe, asfalt şi mai ales gropi, zăcăminte, kürtos kalacs, aer curat, pajişti înflorite şi curent. Şi ne mai are pe noi şi pe prietenii noştri cei mai buni, prietenii omului, câinii.

Câinii sunt animalele cele mai credincioase, cele mai devotate, cele mai inteligente şi cele mai iubite în patria noastră, prin urmare densitatea lor depăşeşte cu mult, pe alocuri, indicele similar corespunzător altor ţări care ne concurează în dragostea de câine.

La noi în curte sunt două locuri vacante, câte unul pentru fiecare familie. În sat, există, de asemenea, câte unul pentru fiecare familie, cel puţin. Sunt cazuri cu câte doi, trei sau mai mulţi. După posibilităţi. Pe urmă, sunt casele de vacanţă, sau casele care urmează a fi recepţionate şi unde urmează să se mute noile familii, care vor micşora media de vârstă a localităţii. Acolo, după cum sunt posibilităţile, aşa e şi numărul sau, eventual, talia câinelui care, nu-i aşa, este primul locatar al noii gospodării, instalat cu mult înainte stăpânului şi, de regulă, cam flămând.

Vecinii mei mai bătrâni, cu copiii prin oraş, sau pe la Bucureşti, sau prin Italia şi alte meleaguri ale mapamondului, au din cei de talie mică. Ăia latră răguşit, sau piţigăiat, sau dogit. Ceilalţi, mai în putere, şi-au adus diverse variante de dulăi. De regulă lup, sau mioritic, sau chiar doberman. Abia acuma vii de acasă. Câinii ăştia ştiu cum se latră. Au ambitus, au ambiţie, sunt neobosiţi. Le plac concertele.

Pentru completarea cadrului specific românesc se cere menţionată şi categoria câinilor hoinari. Această categorie include câini de toate rasele, vârstele, mărimile şi, mai nou, la modă sunt corciturile, metişii, pechinezii cu cap de lup şi picioare de şorecar, sau cap de brac şi coadă de lup sau maxilar de pechinez şi corp de boxer sau de bullterier, sau foxterierii pierduţi, despre care nu poţi spune exact cine a reuşit să le seducă mama. Ăştia erau, acum doo sute de ani doar prin capitale, dacă te iei după izvoarele istorice. Acuma s-au banalizat, sunt la fel şi la mine în sat. Umblă în grupuri formate din cele mai ciudate combinaţii şi fac geloşi cu viaţa libertină pe care o afişează pe toţi câinii de curte, serioşi, cu atribuţii clare, padoc sau lanţul ancestral de gât, sau chiar pe cei care au dreptul să zburde prin livadă dar nu au totuşi cerul drept limită, ci doar un amărât de gard prozaic.

În mijlocul acesui peisaj atât de râvnit de civilizaţia europeană vestică, pierdută printre betoane, oţel şi damfuri de motorină, ne aflăm noi, cu toţii. Cu mine cu tot. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, desigur, aşa cum mi-e caracteristic, am o problemă. Problema e legată de concerte. Concertele au ca protagonişti, pe rând, sau mai mulţi deodată, completându-se de regulă, în sensul că atunci când unii au obosit continuă alţii, pe dânşii, câinii. Câinii latră cum ştiu ei mai bine, de foame, de prietenie cu stăpânii sau de duşmănie cu străinii, de competiţie cu alţi câini, mai frumoşi sau mai liberi sau mai în călduri decât ei.

Eu vin acasă după o zi mai bună sau mai proastă la slujbă. Mă supără sau mă înveselesc familia, vecinii, tractoarele pe câmpii. Văd că nu mai bate alizeul ăsta nenorocit, care-mi zboară urechile de câte ori vreau să citesc în livadă, cu excepţia a vreo zece seri din totalul de trei sute şaizeci şi cinci şi ies pe bancă să citesc. Sau vreau să dorm, nu contează, noaptea, după amiaza, dimineaţa. Prieteni dragi, pe zi ce trece descopăr noi şi noi voci. Satul se măreşte, media de vârstă se întinereşte, casele se înalţă gospodăreşte, iar numărul dulăilor creşte.

Dacă nu e trafic greu, dacă nu pune vecinul să asculte ultimul album al lui Salam, ciripitul de păsărele e acoperit în mod garantat de concertul sacadat. Şi mie nu-mi place tehno.

Aş putea să dorm la malul mării, pe furtună, cu valurile bubuind lângă capul meu. Sau lângă cascadă. Sau când plouă torenţial, şi tună şi fulgeră de zici că se crapă mama noastră Gaia şi ne înghite între ridurile ei. Sau la stână, în behăitul oilor şi mieilor şi caprelor şi ieduţilor, şi mugetul vacilor şi viţeilor şi urletele lupilor şi mormăitul urşilor şi zâmbetul râşilor. Dar nu pot să dorm lângă parcarea de tiruri, parcarea blocului, discotecă şi, mai ales, între câini.

Pare caraghios, dar după o vreme nu mai e. După o vreme se transformă în zbor deasupra unui cuib de cuci. Am avut musafiri nemţi la cabană, le-a plăcut la nebunie de ţara noastră. Oameni grei, umblaţi, ca de obicei. Au zis că ne merităm renumele de ţară frumoasă. Ne merităm peisajele, batem la fund în poze Elveţia şi Yellowstone şi Alaska şi chiar Croaţia, ne merităm reclama bună pentru bucătărie, gagici mişto la tot pasul pe stradă, dar ei nu înţeleg un singur lucru: de ce e totul atât de bine şi de frumos şi la cinci jumate începe corul de lătrături şi ei nu mai pot dormi ? Suntem masochişti ?, m-au întrebat.

Ca de obicei, am apelat la abur. I-am aburit cum am putut, au zâmbit, au înghiţit, au schimbat subiectul, au plecat, n-au mai venit.

Şi cum încercam eu să citesc o carte acasă pe terasă, într-o după amiază frumoasă, mintea mea cu reacţie întârziată mi-a scos în prim plan, din nou, ceea ce ştim cu toţii şi e atât de evident. Am revăzut-o pe Evrika : Fiecare animal de companie seamănă cu stăpânul lui. Este ales sau evoluează, după caz, după chipul şi asemănarea stăpânului. Câinii nu fac excepţie.

Dulăul, aici includem şi câinii de luptă, îţi arată câ stăpânul lui nu va muia glasul în nici o împrejurare şi nu va da înapoi, apărându-şi punctul de vedere, indiferent de adăvărul din sptele redutei. Cei mici îţi demonstrează fineţea, sensibilitatea pe care omul poate se jenează s-o arate sau poate că nu e pur şi simplu conştient că o are. Ei sunt înlocuiţi de câini de talie foarte mare, gen Saint Bernard, ciobănesc mioritic, lup, dog german, atunci când stăpânul are spaţiu şi bani să-i ţină, dar mesajul de bunătate şi siguranţă e cam acelaşi. Javra va avea totdeauna privirea umilă şi te va muşca pe la spate, de călcâie, dacă, nu eşti atent, la fel ca stăpânul. Cu toţii au ore de masă, au bioritmul în vârful sau în cea mai adâncă vale a sinusoidei, au călduri, au simpatii şi antipatii, au draci. Şi fac un zgomot de fundal care a devenit continuu.

Etc.

Asta aşa, ca mostră de înţelepciune, ca bonus, pentru că povestea e de fapt despre insomnii. (Acuma se aude concertul de seară. Unul chiar vrea să semene la voce cu o bufniţă, şi îi iese destul de bine.)

De ce ?

De ce sunt oamenii atât de războinici, dar de regulă în sens nociv ? De ce suntem atât de slabi ? De ce nu avem răbdare cu noi şi cu ceilalţi, de ce telefoanele, maşinăriile şi hârtiile dictează totul ? De ce comunicarea între noi trebuie să fie virtuală, chiar la distanţe de doi metri ? De ce nu spunem lucrurilor pe nume ? De ce totul e cu subînţelesuri, când de fapt totul e atât de limpede ?

De ce trebuie să trăim între atâtea zgomote inutile, de ce nu lăsăm mai degrabă natura să ne streseze cu sunetele ei ? De ce nu ne plac vântul printre crengi, monotonia cascadei sau bubuitul valurilor în faleză şi poluăm până la linia orizontului, dacă se poate, cu decibeli electronici şi damfuri sfârâite de grăsime prăjită ?

De ce accelerăm prin balţile care tocmai admirau nişte glezne elegante oglindindu-se, de ce nu ne uităm deloc în jur, la ceilalţi ? De ce avem niveluri diferite de atitudine faţă de unii şi de alţii, în funcţie de cât de mult sau de puţin îi cunoaştem, de prima impresie, în funcţie de cât de utili sunt pentru noi sau pentru acţiunile noastre viitoare ?

De ce nu putem să fim deschişi, amabili, zâmbitori şi răbdători cu oamenii din jur ? De ce trebuie să avem de fiecare dată o scuză tâmpă şi penibilă pentru indolenţa, indiferenţa, comoditatea şi superficialitatea noastră ? De ce trebuie să profităm de celălalt cumva, cât de puţin, de fiecare dată ? De ce trebuie să stau la coadă pentru orice, de ce oamenii care nu suportă aşa ceva îi pun pe ceilalţi în posturi din astea de câte ori au ocazia ?

De ce nu ne dă prin cap ? De ce nu ne dă prin minte ? De ce lăsăm lucrurile aşa ? De ce nu intervenim ? De ce nu punem osul ?

De ce ne ascundem după deget şi încercăm să păcălim pe alţii cu câte un selfie fericit, de regulă prostesc ?

De ce ne minţim singuri ?

Explicaţiile le pot înţelege, dar nu le pot accepta.

Mostre de sictir 2

Într-o zi, ca oricare alta, foarte mulţi dintre noi ne prefăceam că existăm, ca de obicei. Fiecare se făcea că-şi vede de ceva, unii de treburi de serviciu, alţii de probleme personale. Majoritatea se prefăceau că sunt oameni de treabă. Erau atât de prinşi în încrengătură încât uitaseră cum e realitatea. Nu mai ştiau ce le place cu adevărat, cum şi de ce să râdă adevărat, cum să rezolve lucrurile cu adevărat, fără să le ocolească, înfruntându-le sincer.

Foarte puţini aveau curajul să fie ei înşişi, ele însele. Ăia se vedeau, pentru că erau singurii care contrastau... Cu din ăştia nu se face treabă. Produc depuneri, aşa cum face calcarul, şi trebuie inventate tot felul de versiuni de calgon pentru îndepărtare nedureroasă.

Ocolirea, evitarea, negarea, aburirea, fofilarea, astea sunt principalele targheturi ale mândrului popor român, în procent covârşitor. Noroc totuşi că mai sunt câţiva şi din ceilalţi.

Începuse să plouă şi mă nimerisem fără prea multă treabă, nici prea urgentă, la un capăt de bulevard. Briza umezită se înfoia câte puţin, din când în când, şi valuri de miros de bitum încins se porniseră s-o încolăcească. Am căutat sursa şi am dat cu privirile peste remorca de tractor cu movila de materie primă în spinare, plină şi pe platformă şi împrejur de băieţi harnici, cu veste reflectorizante şi lopeţi sau diverse alte scule, care-şi căutau de lucru împrejurul obiectului muncii, respectiv cariile din asfalt. Carosabilul ştirb saliva în ploaie, aşteptând plombele calde. Lucrarea se făcea ştiinţific, manual, la ochi, cu dozaje, proporţii şi cantităţi aproximate, oferind tuturor curioşilor certitudinea că termenul de garanţie al arterei împrospătate se uită către viitorul îndepărtat. Doar se uită. Gropile pregătite cu săptămâni în urmă, conturate şi curăţate la vremea respectivă, sfârâiau şi clipoceau, transformându-se vesele şi brusc în mici ridicături, dâmburi, dâmbuleţe, aşteptând nerăbdătoare redeschiderea traficului şi totodată a noului tip de cursă cu obstacole pentru şoferii prietenoşi şi mulţumiţi, cotizanţi cu frecvenţă ridicată şi constanţi la nenumăratele servisuri din oraş.

Înviorat la rândul meu, mă pornisem în aventura pedestră înspre treaba mea. O maşină a trecut printr-o baltă şi omul mi-a zâmbit în timp ce estimam procentual suprafaţa din mine împrospătată cu apă, aruncând un pet gol şi nefolositor pe geamul coborât şi ridicat în viteză, să nu-l plouă.  Doi tineri, cca. 14 ani, veneau spre mine pe trecerea de pietoni, răsucind câte o ţigară. Văzându-i, probabil, conducătorul primei maşini din coloana oprită cu acest prilej profitase de moment şi făcuse ordine, golind şi el scrumiera plină de mucuri şi împrăştiind un mic val de cenuşă fertilă în bătaia vântului. Maşini noi şi frumoase se amestecau cu hârburi înmatriculate în Bulgaria. Din când în când trecea câte una cu număr de Italia, arătându-le tuturor potenţialilor interesaţi cum se conduce de fapt pe mijlocul drumului.

La o mică intersecţie, de pe drumul secundar cu sens unic spre noi, încerca să intre în trafic, peste linia continuă, cineva. Concomitent, altcineva voia să prindă momentul cu contrasens liber şi să facă schimb de locuri cu primul, pe direcţia inversă. Nu reuşeau pentru că traficul era aglomerat. O doamnă blondă, elegantă şi sexoasă se hotărâse să-şi verifice procentul, sau poate chiar recordul propriu de capete sucite, parcând în trafic, ceva mai încolo, pe avarii, un X3. Definiţia ambuteiajului se derula live, 3D, în faţa mea. Era palpitant şi oamenii îşi zâmbeau, mângâind claxoanele şi dezmierdându-se reciproc în toate modurile. Scânteile datorate măselelor scrâşnite se stingeau în hărmălaie.  Iar eu aveam şansa să asist, din mers, la acest moment de comuniune.

La următoarea intersecţie, un TIR, rătăcit spre centru din greşeală, încerca să se replieze spre centura oraşului, făcând tablou nişte ronduri de flori în giratorul prea mic în diametru, pigmentând totul cu vreo trei bucăţi de bordură, proaspăt montate de altfel, care zburau în tot atâtea direcţii, printre brazde de pământ negru, hrănitor.

Câţiva pensionari şi doi sau trei tineri au trecut pe lângă mine pulverizând coji de seminţe, cronţănite conştiincios şi cu devotament. Sunetul ăla unic mă fericeşte şi uneori îl caut înfrigurat. Nişte tomberoane de gunoi, dedicate fiecare unui alt sortiment de produse, au rămas în urmă pline cu munţi de saci menajeri, nediscriminate, înconjurate de hârtii, muşte, scurgeri şi arome profunde şi bine conturate.

Ploaia se oprise şi indicele de confort termic prinsese curaj. Soarele se ascundea printre norii sparţi, ca un mâţ cu chef de joacă. La Lidl, la farmacie, cu treburi, desigur, că doar eram în timpul programului, am stat la coadă pentru că era deschisă doar o casă, până când am ajuns în stadiul în care oricum nu mai aveam ce face la deschiderea celei de-a doua, când cei din spate mi-au luat faţa, lucruri care se repetă cu încredere şi despre care am mai povestit. La bancă, mai târziu, dacă tot era unul singur în faţă, omul avea treabă serioasă, nu ca mine, fata butona la greu la tastatură, naiba ştie la ce model de formular stufos dar absolut necesar, sunt sigur de asta, iar la CEC, unde m-am mutat ulterior, după ce mi-am pierdut răbdarea, infantilul de mine, jumate din casierie era închisă şiar cealaltă jumătate nu făcea operaţiuni din alea pentru care venisem. Plin de încredere am abordat şi Transilvania, unde am şi rezolvat, după ce am stat puţin să termine discuţia şi resetarea unui computer sau poate, rebootarea întregului sistem, cele trei doamne drăguţe din tură, care nu mai aveau oricum alt client.

Un frumos, cu freza şi ţoalele la zi, a întrerupt monotonia asfaltului cu un flaimuc aproape rogvaiv, imediat după ce ieşisem în aer liber, cu problema de la bancă rezolvată pe ultima sută de metri, tocmai când începusem să pufnesc şi mă pregăteam să plec.

Până să ajung la maşina mea am mai văzut două Audi negre parcate pe avarii pe drumuri cu o bandă pe sens, întoarceri pe trecerea de pietoni şi pe linie continuă dublă, cetăţean onorabil făcând pipi la colţ de clădire, în centru, cu spatele, ţigancă cu puradel întrerupându-mi convorbirea vitală la mobil, milogindu-se pentru mărunţiş sau ceva de mâncare, ameninţându-mă că e pe moarte, cu tot cu copil. De asemenea, pe bune, un tip care arăta decent a venit direct la mine şi mi-a spus că-şi dă seama că sună foarte ciudat, dar că mă roagă foarte mult să trec peste asta şi să-i dau fix 70 de bani, că nu-i ajung de-o cafea. I-am dat, să mor eu, am în maşină un borcănel cu mărunţiş pentru parcări autotaxabile şi i-am dat fix 70 de bani în fise de 10. Mi-a mulţumit bine crescut şi a luat-o direct către cafeaua care-l aştepta.

Pe urmă s-a făcut frig. Şi, apropo, contorizând, mi-au ieşit numai vreo trei zile cu soare prietenos anul ăsta până acuma. Poate patru. Sau poate n-am fost suficient de atent.

Mă străduiesc să fiu optimist, încrezător în soarta noastră. E frumos la noi şi nu suntem chiar atât de răi. Şi suntem foarte buni la chefuri. Iar la alţii e şi mai rău.

Şi acolo trebuie să munceşti... Recomand optimism combinat cu nesimţire.

Gropile cârpite acum o lună, pe ploaie, descoperă pe alocuri carii laterale, ascunse iniţial privirilor. De la cariile ascunse porneşte totul.

Cronică superficială

Am început să văd clişee care se repetă în multe filme americane. Tot mai multe. Foarte mulţi actori de top de la ei nu mai reuşesc să facă gaguri decât într-un anume fel: diaree, bude înfundate, pârţuri nămoloase, vomă la vedere, laolaltă cu tot procesul, uneori muci. Dacă Jim Carrey le-a făcut o dată, acuma le vezi inevitabil în aproape toate comediile, parodiile, siropelele şi filmele uşoare, de uichend. Nu spun de Scary Movie, precursorul comediilor care nu mai au limită în grotesc, ci de filme gen „Surpriză, vine Polly” sau „Cealaltă femeie”, ca să dau numai două exemple dintre cele rulate zilele astea, cu Ben Stiller, Jennifer Aniston, Cameron Diaz etc. Iar glumele nu pot să nu includă unul dintre substantivele vagin, coaie, sex, penis, anus, inghinal. Deja cuvântul fuck este în vocabularul, sângele şi ADN ul nostru, al tuturor. Iar vârsta limită de 12 ani pentru unele filme include deja imagini cu busturi goale de femei şi desene explicite de organe genitale, printre altele.

Şi văd un mesaj din ce în ce mai insistent: să băgăm iarbă ! Ăsta vine în completare. În foarte multe filme se fumează iarbă, adulţii responsabili au făcut-o în tinereţe, toţi au scule şi ştiu cum să le folosească, toţi au furnizori. Pentru mine e clar că se doreşte o opinie generală favorabilă legalizării. Am auzit că face poftă de mâncare, te calmează, te face prietenos şi dormi bine. De acord, am fumat 20 de ani şi nu sunt mândru, şi nici nu sunt de acord cu nici un fel de restricţii în afară de cele pe care şi le delimitează fiecare în sufletul lui. Dar toate astea  corelate cu picajul nivelului de cultură şi alfabetizare din jurul meu, mă duc cu gândul prima dată la ideea de manipulare, urmată de îndobitocire.

Mi-e frică de violenţa lumii care se profilează în viitor. Cred că de la chestii din astea pleacă totul.

Sunt primul care votez pentru amor liber, alcool şi distracţie, cu singura condiţie de bun simţ care cred că se impune: dreptul la cultură, la inteligenţă pentru toţi, şi liberul arbitru. Fără manipulări. E destul de sufocantă mass media din jur cu manelizarea şi strălucirea mahalalelor, numai pe motiv că asta se vinde şi totul funcţionează pe bani.

Nu ştiu ce să mai spun... Mi-e dor de muzica anilor 60 şi de filmele cu Buster Keaton, Peter Sellers şi  Jerry Lewis. 

Mă moşnegesc, este ?

Părerea mea despre revederi

Ne-am născut într-o perioadă oarecum decentă a societăţii socialiste multilateral dezvoltată. Aşa ne spun părinţii şi chiar primele amintiri. Asta e o comparaţie doar cu răul din perioada aia, nu cu prezentul. Am ajuns în anii optzeci şi a venit un moment în care culorile au virat neanunţat către tot felul de nuanţe de gri. Noi eram însă în perioada în care hormonii descopereau mişcarea browniană, aşa că nu dădeam atenţie prea mult detaliilor. Nu-mi convenea că nu avem curent electric între orele 16 şi 22 în fiecare zi, că facem duş la lighean şi apă caldă vine numai miercurea, că dormeam la 13-15°C iarna şi scriam compunerile şi rezolvările la fizică şi la mate cu degetele îngheţate, că nu puteam vedea un film la tv, că nu găseam toată vara o bere rece în tot oraşul. E adevărat că mă omora practica agricolă din septembrie-octombrie, care nu rata de regulă nici o  dumincă, visam la vitrine luminoase şi la un magazin plin cu discografiile complete ale lui Phoenix, Dire Straits şi Peter Green. Dar nu era atât de grav, pentru că ascultam hiturile la Europa liberă, noaptea, cu bruiajul de rigoare, după antrenamentele la club, care-mi plăceau la nebunie, descopeream Pink Floyd şi Deep Purple  şi Dr. Hook acolo unde nu mă aşteptam, petreceam toate sâmbetele la chefuri unde eram mai mult sau mai puţin invitat, mă învârteam într-o gaşcă de oameni inteligenţi, nu mă interesa foarte mult ce mâncam, iar prăjiturile la Diana erau mai bune decât se fac în ziua de azi, nici nu se compară.

 Am prins aşa zisa revoluţie în anul I de facultate. Am vrut să îngheţăm anul, am votat democratic, am rămas, am boicotat nişte profesori, ne-am dat rebeli. Am trecut greu de la gaşca de liceu la mutrele noi din facultate, venite din toată ţara. Dar după o vreme a devenit totul foarte mişto, desigur, într-un alt fel. Am făcut chefuri, beţii, sesiuni, vacanţe la mare, şi în timpul ăsta ne făceam oameni mari şi lăsam în urmă comunismul. Venise deschiderea, începuseră oamenii să fugă la muncă sau la furat în Austria şi Germania, pe urmă tot mai departe. Gaşca noastră de la început s-a transformat treptat în bisericuţe. Unii aveau bani şi succes mai mare la gagici, alţii erau tocilari, alţii erau pur şi simplu mai puţin interesanţi.

După facultate au trecut nişte ani, ne-am făcut familii, copii, case, cariere şi vacanţe şi pentru o vreme am uitat de anii ăia, nici nu ne-am dat seama cât de repede au trecut.

Şi brusc am fost invitaţi la întâlnire. Mie mi s-au întâmplat de zece şi douăzeci de ani cu colegii din facultate, de douăzeci şi douăzeci şi cinci cu cei din liceu.

La Braşov şi Predeal, în 2004, a fost incredibil de frumos. Nu mai erau nici un fel de figuri între noi, fiţe, priviri de sus. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie. Nu ştiu dacă are rost să detaliez. Mi s-a părut că văd emoţia pe feţele tuturor în egală măsură, şi la nivel mare. A fost o petrecere foarte mişto şi noaptea a trecut imediat. Am întinerit nişte ani, deşi eram foarte tânăr şi în plin divorţ.

În 2009 ne-am văzut cu toată promoţia de liceu după 20 de ani, şi mi-a plăcut atât de mult încât m-am întors în timp şi pe urmă nu mai reuşeam să revin la realitate. Mi-au trebuit câteva zile.

 În 2014 au fost celelalte două, la interval de trei săptămâni. A fost frumos, dar n-a mai fost la fel. La Braşov au venit unii numai la cursul festiv şi pe urmă au şters-o. Petrecerea a fost faină, dar scurtă şi n-am apucat să schimb o vorbă cu mulţi numai pentru că am crezut că am timp destul. La Piatra Neamţ s-au străduit să organizeze cum trebuie, au venit unii din Canada, S.U.A., Germania, Elveţia, alţii au încercat, iar unii, care stau în oraş, n-au ajuns din diverse motive. A fost frumos, dar aceeaşi senzaţie:

MOŞNEGEALA !

Avem copii de majorat şi noi ne simţim tineri ca atunci şi aşa şi suntem, doar că efectele vârstei prin asta se văd: nu mai avem aceeaşi pornire (deja!) să facem un 3-400 de km şi să băgăm un party cu vechea gaşcă. Ni se pare infantil, ne ascundem după tot felul de motive, mai mult sau mai puţin mature. Până la 2014 începuseră deja adunările anuale. Sinaia, Rânca, Vâlcea. Le-am ratat mai mult de lene. Am avut şi motive, dar nu chiar atât de serioase. Aşa că anul trecut am făcut una mică la Piatra Neamţ cu ai mei din facultate, încercând să recuperez. Şi mi-am promis să fac tot posibilul să merg la următoarele. N-a ieşit perfect, n-a fost momentul cel mai bun, puteam să fiu puţin mai atent la detalii şi să fiu mai convingător cu programul, cu unii care n-au venit sau au ştornat în ultima clipă, sau n-au ştiut poate foarte multe detalii. Plus că eu nici măcar nu sunt dintre ăia de care să ţină minte toată lumea din facultate. Nu eram drept în mijlocul agitaţiei, gagicilor, râsetelor. Dacă ziceam o dată la şase luni un banc bun, a doua zi toată lumea îl punea pe seama ăluia care conducea ostilităţile de obicei. Eu cel mai bine ştiu să tac în mijlocul gălăgiei. Şi să savurez umorul şi spontaneitatea celorlalţi. Aşa că probabil nu sunt cel mai indicat pentru pledoarii din astea, sau ce-o mai fi şi textul de faţă.

Dar cred că, indiferent de probleme, motive, orgolii şi orice alte piedici, ar fi mişto de tot dacă am putea să găsim o cale să ne vedem, odată pe an, cât mai mulţi, cu copii, neveste, prietene, iubite şi să băgăm două zile ca şi cum am fi iar puştani.

Introducerea ciudată de mai sus,care nu pare că se leagă de mesajul meu ulterior, este în legătură cu faptul că noi ştiam să comunicăm, noi am fost printre ultimele generaţii care nu au fost infectate cu viruşi de windows decât la vârste mari, când aveam destui anticorpi. Copiii noştri cu greu găsesc o cale spre comunicarea live, ei au nevoie de prelungiri şi accesorii ca să poată să se exprime coerent. Totdeauna m-am temut că la o pană de curent copiii rămân fără replici. Dar se pare că ajungem şi noi, ăştia care ştiam cum e cu treburile în direct, să regresăm în comunicare spre apelarea la biţi şi pixeli.

Eu am organizat o adunare pe 15 noiembrie 2014. Când Adi Popa a zis că nu crede că poate veni pentru că sunt alegeri şi are treabă, am căutat o cale să nu încurc lumea, dar să-i dau şi lui o şansă să vină. Ca el era şi Dorin Mărăşoiu. Şi Olteanu a zis că nu crede că poate, că are nu ştiu ce musafiri la pensiune de care trebuie musai să se ocupe. I-am zis că fără el n-are farmec. S-a nimerit că mi-a ieşit. Am putut păstra şi comandamentul central pentru desfăşurarea operaţiunilor, şi pe toţi de pe listă. Dacă era vară era şi mai frumos, că nu fugeau unii de prognoze mai devreme decât ar fi fost plănuit. Oricum, am râs de mi-a trebuit o săptămână să depăşesc febra musculară la fălci, motiv pentru care vă sunt RECUNOSCĂTOR. De aceea acuma mă declar disponibil pentru încă una, cel puţin, umăr la umăr cu Olteanu: când nu se anunţă nimeni cu un loc nou.

De fapt, mesajul meu către toţi (lăsând la o parte siroapele, bâlbele, etc.) e următorul:

-          Organizatorule, fă cumva să vină cât mai mulţi !

-          Participantule, fă cumva şi nu rata, că fără tine n-are farmec, oricine ai fi tu !