Am visat-o !

Am visat-o.

De obicei o privesc, cât de mult mi se permite, şi-mi imaginez cum ar fi să doarmă în braţele mele o noapte întreagă.

Aveam o rană, în vis, şi ea a venit, de nicăieri, să aibă grijă de mine, să mă oblojească, să mă vindece.

E atât de frumoasă !, deşi nu e nu ştiu ce frumuseţe, după standardele pe care le impun în ziua de azi revistele, televiziunea şi Hollywoodul. Ea e doar foarte frumoasă, și gata.

Are toată bunătatea, suferinţa, generozitatea, simplitatea şi dragostea din lume adunate în priviri. Prezenţa şi apropierea ei mă electrizează. Mă simt un copil fără imaginaţie când mă priveşte. Mi se usucă brusc limba, gâtul, respiraţia, mă roşesc şi emit tâmpenii. Sunt un Mutulică în combinaţie cu Goofy. Tremur.

Mă uit la pielea ei, atunci când e cald împrejur şi n-o ține ascunsă pe sub haine. Nimic deosebit, doar că e perfectă.

Aş atinge-o la nesfârşit.

Îmi imaginez că mă ţine de mână, că pune palma pe genunchiul meu, atunci când călătorim, simţindu-se în siguranţă alături de mine, că-i simt mâna pe inima mea atunci când doarme, liniştită, alături. La ea în palme şi în priviri e centrul pământului, e toată energia universului.

Aş fi cel mai bun dansator cu ea în braţe, alimentat de parfumul din spatele urechii, atât de potrivit, aşa cum trebuie să fie. E acasă, e mâine, e fericirea deplină.

E atât de simplu.

Îmi zâmbeşte şi ştiu că nu voi fi obosit, bolnav, antipatic şi ursuz niciodată. Am pierdut pe drum toate metehnele, sunt bărbatul perfect numai pentru că mi s-a abandonat în braţe, am mâinile împrejurul ei şi-i simt respiraţia caldă pe piept, în timp ce-mi desfăt buzele în părul ei.

Am s-o încălzesc şi am s-o răcoresc, am s-o odihnesc şi am s-o obosesc, am s-o iubesc şi am s-o iar iubesc. La nesfârşit. Am s-o îmbătrânesc şi am s-o întineresc. Am să o fur, am s-o ascund şi am s-o găsesc şi am s-o rătăcesc  şi am s-o caut şi am s-o regăsesc. Am s-o alint, am să-i gătesc, am s-o călătoresc şi am s-o ocrotesc.

...

Uneori mergem în călătoriile mele imaginare pe o plajă numai a noastră, ne bălăcim goi în soare, nisip şi mare. Eu nu am curaj să înfrunt abisurile, stau ca mâțele pe lângă mal. Ea ştie cum, nu se teme, nu are rău de nici un fel de abis, se duce în larg, uneori mi-e și frică, atât de departe se duce.

O privesc cu ochii, cu sufletul, cu pielea, cum se lasă îmbrăţişată de univers. E numai spectacolul meu şi asta e tot ce vreau. Sunt apă, soare, nisip, lumină, sare, îmbrăţişând-o. Sunt un infinit de egoism, nu mai exist pentru nimeni, n-o las, măcar pentru o secundă, nimănui.

Îmi răspunde la fel. Aici e secretul. Altfel n-ar exista nici culorile, nici muzica,nici poezia, nici visarea.

Nu sunt deloc un obsedat, dar simt că trăiesc doar în fiecare dintre secundele care au ceva de-a face cu ea. Celelalte secunde sunt doar risipă. Timpul își permite, are câte vrea, eu am tot fel de comportamente tipice zgârciobului de când conștientizez în sfârșit că mi se subțiază rezervele.

Ştiu că e doar vina mea și a sorții că n-am întâlnit-o la timp. Ştiu şi că am o şansă, cu puţină răbdare. Acum, sau într-o altă viaţă. Probabil universul a decis că nu e momentul, altfel ne-ar fi pus deja la dispoziţie forma de prezentare cea mai potrivită pentru întâlnirea care precede nedespărţirea noastră.

Până atunci, mă ascund în simulări de nepăsare, indiferenţă, mă bucur de natură, linişte, muzică, mă amăgesc că sunt talentat, erudit, degustător, visez să fiu un bucătar al delicatesurilor de tot felul, iubesc soarele, munţii, mările, genunchii dezvăluiţi de rochii. Evadez şi călătoresc, în toate felurile posibile.

Şi o aştept. Și o caut. O caut şi o găsesc şi o aştept.

Percepții

Memoria mi-e în suferinţă aproape din totdeauna. 

Trăieşte din bucăţi, e formată din segmente fără lungime. Nu pot ţine minte nici binele nici răul. Pot fi fericit iar şi iar din aceleaşi motive. Iubesc pe toată lumea. Fac rău şi uit în scurt timp. Mi se face rău şi uit şi mai repede. Şi nu vorbim despre rău de mare. Nu pot spune „nu” nici măcar celor care mi-au produs cele mai mari suferinţe.

Ştiu că nu-s interesant, dar uit şi încerc la nesfârşit să fiu. Cuiva, cândva.

Sunt transparent. Se vede prin mine. Se trece prin mine. Cu cât încerc să mă bag în seamă mai mult, cu atât mă transform în vânt, abur, fum, în ape curgătoare, trecătoare. Sunt incompatibil cu retina celorlalţi. Dacă insist stând prin preajmă, reuşesc să mă imprim, ca o umbră nedefinit conturată, în memoria unora, pentru scurt timp. Cele mai interesante lucruri pe care le emit sunt atribuite însă imediat altora. Prietenii mei cei mai apropiaţi fac asta, nu vorbim despre cei pe care-i cunosc întâmplător. E nevoie de foarte scurt timp şi prezenţa mi se estompează.

Uneori mă pipăi, mă ciupesc, mă verific în oglindă. Poate că sunt doar o închipuire a mea, eu, o amintire a unui personaj interesant din alte timpuri. Acuma pur şi simplu nu mă potrivesc în decor. Mă verific în atitudinea familiei, prietenilor, colaboratorilor.

Unii sunt drăguţi, trag de mine, mă emoţionez, încerc să mă colorez. Emit păreri şi nu durează mult şi mă trezesc într-o lume paralelă, peretele despărţitor e bine izolat fonic şi emoţional, ei mă privesc cu speranţă iar eu nu pot trece dincolo.

Mă-ntorc în lumea mea.

Acolo niciodată nu am timing defectuos. Pot să-mi încep povestea şi s-o duc la capăt fără să fiu întrerupt de un amănunt care nu suferă amânare. Pot să prind rând în discuţie şi să spun şi eu ce cred despre subiect, fără ca ceilalţi să fi trecut deja la următorul. Mi se aude şi vocea. Nu e ca şi cum părerea mea rămâne suspendată în aer, oricât de tare aş striga. Nu e ca şi cum ceilalţi se fac că nu aud, şi nu întorc privirile, jenaţi de remarca mea complet în afara subiectului.

Sunt spontan. Amuzant. Niciodată deplasat. Spun bancuri de se moare de râs, exact la momentul potrivit, şi toată lumea ştie că sunt ale mele, chiar şi peste o lună mă pomenesc.

Etc.

Curios, dar mi-e bine aşa. A durat o mulţime până să observ, până să mă împac cu mine. A durat ce-ar fi putut fi mai interesat. Am pierdut tot ce poate fi atribuit ideii de start. Am fost atent permanent la alte lucruri, am fugit de cele importante. Tot ce s-a petrecut în jur mă umple de mirare şi de respect. N-am ştiut să-mi urmăresc visul, l-am fugărit de nu i-am văzut nici măcar silueta de la mare distanţă. Şi totuşi nu mă plâng. Nu mă mai plâng. Nu-mi mai e ruşine cu mine. Nu mai vreau să fiu altfel.

E deja o viaţă în urma mea. Am trăit deja şi am gustat de toate şi din toate. Le uit şi le trăiesc din nou cu aceeaşi bucurie. Evenimentele şi senzaţiile şi sentimentele.

Visez la marea dragoste ca la şaişpe ani.

Mă bucur de fiecare dată la fel de tare la un concert Pink Floyd.

Savurez cu aceeaşi bucurie un tiramisu perfect.

M-am lăsat de mulţi ani, dar aş fuma uneori cu mare poftă.

Mă bucur ca un copil de prima zi de vacanţă şi sufăr enorm când vine din nou vremea responsabilităţii.

Ştiu că nu prezint garanţii, că orice femeie caută bucuria şi siguranţa cuibului, iar prietenii caută și ei câte ceva, doar ei știu. Sau nu știu.

 Îmi pare rău, sunt stabil doar în felul meu de a fi.

Aş mai sta la poveşti, dar nu mai sunt sigur că-mi amintesc exact cum, unde şi de ce am început textul ăsta. Mai bine merg să caut ceva de savurat, acuma, cât mai am timp.

Mea culpa

„Măi Băluţ, dar tu ascunzi surprize nebănuite”, mi-a zis Octavian Goga, reîncarnat – ar vrea el – în dirigintele meu de liceu, cu pretenţii de profesor original de limbă română, după vreo doi ani de liceu, când am făcut un comentariu la ceva, sau o compunere despre ceva, nu mai ţin minte. Omul chiar a semănat, fizic, toată viaţa, cu poetul.

Remarca asta m-a făcut să mă simt interesant, pentru o zi.

La fel m-am simţit şi când tovarăşa dirigintă din 5-8 m-a pus să citesc o compunere (în ziua de azi îi zice eseu) cu titlul „Patria” şi cu obligaţia de a avea minim opt pagini, aşa cum trebuia să citesc cu voce tare absolut tot ce primeam drept temă sub formă de compunere. „E superb”, a zis, am să ţin minte până mor (zic eu). Aveam ore după amiază şi dimineaţă mă trezisem stresat că habar n-am ce să scriu, şi pe urmă mi-a venit o idee şi am luat-o sistematic printre lanurile de grâu şi furnale şi oameni minunaţi şi fericiţi şi am scris frumos, cu stiloul, cred că mai mult de zece pagini despre patrie, pe domenii.

Cine sunt eu să-mi contrazic diriginţii, mai ales când şase ani din opt au fost profesori de română, şi doar doi ani de matematici superioare în ultimul hal ?

Efectul „Dumi”, de la Dumitreasa, proful de mate care mi-a slăbit cu 50% tăria muşchiului miocardic în doar patru ani, dintre care doi ca diriginte, reuşind în acelaşi timp performanţa de a mă face să-l respect pe viaţă, a fost că tot ce scriu, atunci când am impresia că am vreo şansă să scriu unele texte cât de cât coerente în structura lor aberantă, este că am tendinţa, de regulă, să ordonez în text ceva, orice. Indiferent despre ce mi se scoală să aberez, îmi vine, inevitabil, să o iau într-o ordine.

Sună ca dreaq, este ? Cum adică, să aberezi în ordine ? Nu e normal să ajungi în apropierea ideii de scurtcircuit în condiţiile astea ?

Jur că fac tot posibilul să tac, să mă liniştesc, să fiu un cititor simplu, mai ales de poezie,  fără pretenţii de antitalent împiedicat în tastatură ! Şi când cred că am reuşit, că m-am lăsat şi de fumat, şi de scris (prostii), singur la volan, sau visând între somn şi dezmorţeală, sau la duş, mă apucă. Am deodată nişte idei care mi se par bestiale. Uneori mi-e lene, alteori chiar sar şi deschid laptopul, sau măcar notiţele de pe mobil, fascinat de conexiunile mirobolante ale minţii mele, de mână cu imaginaţia şi dorinţele de moment, convins că de data asta iese ceva nemaivăzut.

Şi, ori sunt convins că le ţin minte, ori mă apuc brusc de scris, rezultatul e de fiecare dată acelaşi: după câteva cuvinte uit ideea de bază, combinaţiile de cuvinte care mă vor face celebru prin unicitatea şi originalitatea lor, şi devin penibil şi plicticos.

Sunt foarte dezamăgit de activitatea mea literară.

Şi totuşi nu mă pot abţine.

 Îmi pare, rău, îmi cer scuze, mea culpa, etc.