Nu încetez să mă minunez de ipocrizia, superficialitatea, indolența cetățeanului, autorităților, massmedia, în legătură cu soarta unor specii de faună sălbatică, pe termen mediu și lung. Lehamitea mi-a tăiat orice chef de a mai dori să fiu scriitor, de a mai încerca să povestesc ce și cum cuiva, oricui. Nu mai e aproape nimeni dispus să asculte, să afle, să încerce să înțeleagă, să judece, să decidă în cunoștință de cauză. Sunt suficienți câțiva „influenceri”, indiferent de domeniul despre care vorbim, așa numiții „formatori de opinii”, ca lumea să se lase în seama lor, să înceteze efortul de a-și mai încreți circumvoluțiunile, să ia de bune toate gogoșile pe care le toarnă ăia, inclusiv prin gura unor vedete de prime time news.
E ușor, majoritatea stau între betoane, beau lapte de soia, dorm cu ursuleți de pluș, cochetează cu diete mai mult sau mai puțin vegane, salvează pui de câine și de pisică pe care îi îmbracă iarna cu puloverașe tricotate și cred că pot trasa o linie de demarcație între părți de planetă locuite de oameni și părți de planetă care să rămână naturii sălbatice. Cred că nu le mai trebuie produse din lemn, sunt suficiente alea din plastic și metal, că vacile poluează planeta, că nimeni n-ar trebui să mai mănânce carne, lapte, brânză, reciclează punguțe din plastic crezând că acolo e schepsisul, fără să aibă idee despre cât de toxice pentru planetă sunt pescuitul industrial pe marile oceane sau agricultura intensivă, sau exploatarea minereurilor care le aduc lor acasă modele tot mai noi și mai performante de telefoane mobile și laptopuri.
Silvicultura este despre managementul corect al pădurilor, în așa fel încât să nu li se reducă suprafețele, să le asigurăm continuitatea, să fie sănătoase și să ne putem folosi de lemn pentru mulțimea de nevoi pe care o avem, înainte ca acesta să se irosească, să putrezească.
Managementul cinegetic, care la noi se cheamă vânătoare, și este confundat în ziua de azi cu trasul la țintă după animale sălbatice, este despre păstrarea la cel mai ridicat nivel a biodiversității cu care România încă se laudă că este cea mai aproape de adevăr din Europa.
Textul ăsta, inutil ca și atâtea altele, mi l-a stârnit fiica unui prieten, la o masă la care aveam și ceva cârnați vânătorești, unii din cerb, alții din mistreț, cu întrebarea ei naivă: ați împușcat cerbul ca să faceți cârnații ăștia ?
Nu m-a întrebat de mistreț, probabil mistrețul e doar un alt fel de porc, pentru cei care mai mănâncă porc. Cerbul i s-a părut probabil mai exotic.
M-am gândit că întrebarea asta are un răspuns foarte simplu, valabil pentru fiecare specie de faună sălbatică, la o adică, în condițiile în care cine întreabă e chiar curios să știe.
Este vorba despre realitate și acceptarea ei. Atât. Da, pentru braconieri cârnații sunt scopul. Pentru mine, implicat în managementul cinegetic de ceva ani, cârnații sunt una dintre consecințele unei munci de calitate.
Povestea este de fapt foarte simplă, nu ține nici două pagini a4, dacă eliminăm introducerea de mai sus:
Omul e „omnivor”, mănâncă adică de toate. Unii aleg să nu. Dreptul lor.
Omul a invadat planeta și are nevoie de toate resursele ei, că așa e specia asta dominantă, vrea totul.
În aceste condiții, omul e dispus să facă oarecari compromisuri, care se cheamă arii protejate, mai mult sau mai puțin restrictive în ce privește activitățile lui, tradiționale sau mai noi. Dar nu va lăsa toate zonele împădurite naturii, fără să-și mai caute de lucru pe acolo, iar el să rămână în zona agricolă și în cea a betoanelor și asfaltului, indiferent ce visează unii. Va invada permanent aceste zone, chiar dacă treaba asta devine ilegală uneori.
Vor exista tot timpul oameni carnivori și vor exista tot timpul vânători. Vânătorii sunt oameni care se nasc cu nevoia de a se trezi la trei dimineață și de a pleca din așternutul cald, de lângă apetisanta nevastă adormită, indiferent de canicula sau viscolul sau zloata de afară, pentru a face o tură prin pădure, pe câmp, pe baltă, prin natură, cu sau fără arma de vânătoare asupra lor. Au nevoia asta în sânge și nu au ce face. Sunt dispuși să dea o grămadă de bani pentru a se echipa corespunzător și pentru a primi permisiunea să meargă să-și facă damblaua. Dacă se poate legal, bine. Dacă nu, unii vor căuta locuri unde se poate legal, contra cost, în timp ce alții vor risca la prostii din diverse motive (sărăcia, adrenalina, etc.). Aici e diferența dintre legal și ilegal, dintre vânători și braconieri.
Desigur, cei care iubesc cu adevărat fauna sălbatică au căutat și vor căuta permanent soluții pentru a apăra biodiversitatea în fața tendinței unora de a o invada și dezechilibra.
Pentru asta, cel puțin în ziua de azi, e nevoie de bani, la fel ca pentru orice altă activitate. Cine crede altceva visează sau se minte cu nerușinare.
Sunt două opțiuni:
1. Umblăm după subvenții, finanțări, etc., din diverse surse, cu riscul ca acestea să dispară când ți-e lumea mai dragă sau de a avea ascunse în spate intenții de nepătruns, cum e cazul unor ONG-uri ultra verzi.
2. Considerăm fauna o resursă naturală regenerabilă, așa cum este în realitate, la fel ca apele (din punct de vedere al potențialului lor piscicol sau chiar energetic), pădurea sau terenurile agricole. În aceste condiții creăm cadru legal pentru dezvoltarea durabilă și sustenabilă a acestei resurse. Adică o păzim, o îngrijim, avem grijă să fie peste nivelul optim din punct de vedere numeric raportat la o zonă anume și apoi putem oferi posibilitatea unora dintre cei descriși mai sus să vină să recolteze în mod controlat, sub supravegherea unui personal tehnic de specialitate, câte un exemplar din specia dorită. Contra cost. Specialistul știe ce și cât se poate recolta, în așa fel încât să nu se perturbe echilibrul, iar vânătorul cu acte în regulă își face damblaua și plătește. Nimeni nu depinde de pomeni, banii vin ca urmare a muncii de calitate depuse de specialiști, asigură necesarul (salarii, echipamente, logistică, furaje, asigurarea stării de sănătate, combustibili, etc.), interesul este să fie cât mai multe animale, să fie de unde oferi pentru recoltare prin vânătoare, braconajul este la minim, biodiversitatea funcționează corect, vânătorii își ostoiesc legal arderile interne. Se mai cheamă și „cultura vânatului”, deși se face 100% în sălbăticie.
Interdicția înseamnă braconaj. Exemplu simplu de interdicție totală: interzicerea alcoolului în SUA acum 100 de ani a creat mafia, pentru că omul a vrut oricum să bea alcool în continuare. Cine crede că dacă s-a interzis vânătoarea n-are nici cea mai mică idee cum poate lua amploare braconajul în aceste condiții.
Folosesc termenul de recoltare pentru că fauna sălbatică este o resursă natural regenerabilă. Poate să-și producă singură banii necesari supraviețuirii în cele mai bune condiții.
Odioșii ultra verzi folosesc intenționat cuvinte ca „ucis”, „măcelărit”, etc. pentru a mai stoarce o lacrimă fraierilor, la ore de maximă audiență, și un ban la capitolul donații, în timp ce se folosesc de cele mai bune echipamente, de niște laptopuri și de niște teorii și povești.
În paralel, de zeci de ani de zile, specialiștii au dovedit practic și că abordarea realistă este cea care presupune aprecierea faunei drept „resursă naturală regenerabilă” și exploatarea rațională a acestei resurse.
Toate animalele sălbatice vânate lasă în urmă un trofeu și o poveste. Pentru vânători aceste două lucruri sunt în strânsă legătură. Repet, e în sângele lor, nu se pot controla. Ei aleg un mascul la apogeu sau în regres, sau unul care are trofeul diform și e bine pentru populație să nu fie lăsat ă participe la împerechere pentru a transmite mai departe gene de slabă calitate. Plătesc trofeul și îl păstrează acasă împreună cu povestea.
Expresia „vânătoare de trofee” e un pleonasm. În urma unei acțiuni de vânătoare rezultă un trofeu, care poate fi medaliabil sau nu. Un număr mare de trofee de valoare cinegetică ridicată arată doar calitatea muncii depuse de specialiști. Nu poți interzice „vânătoarea de trofee”, e o tâmpenie. În situația asta nu mai poți spune că avem o avere, atâta timp cât cu mințile noastre nătângi nu punem averea asta în valoare, nu scoatem niște bani de pe urma ei, bani care intră în țară, contribuie la PIB (în Ungaria vânătoarea înseamnă procente din PIB) și acoperă cheltuielile necesare unei munci de calitate.
Unii fac sport, alții călătoresc, unii fac scufundări, alții alpinism, unii gătesc, alții pictează. Unii au boala asta a vânătorii în sânge. Toți trăim împreună pe planeta asta. Inclusiv vânătorii. Fiecare cu nevoile, poftele, viciile proprii. Interdicția totală a creat întotdeauna balauri, monștri, pe Darth Vader și partea întunecată a forței. Cine nu acceptă această realitate poate face mai mult rău decât bine fix animalelor pe care le iubește.
Tot ce putem face mai bine, mai realist, mai practic, în folosul faunei, al biodiversității și al echilibrului, inclusiv financiar, este să valorificăm rațional, durabil, sustenabil, legal, această resursă naturală regenerabilă.
Una dinte consecințele acestei povești este carnea de vânat. Vine la pachet atunci când managementul cinegetic e făcut corect, fără hormoni, fără adrenalina produsă de înghesuiala din camerele morții din marile ferme de vite, oi, păsări, porci.
Carnea de cerb, de mistreț, cumpărată în urma unei vânători legale, din care am făcut niște cârnați pe care i-am pus pe masă, să-i împart cu prietenii. (În Ungaria am mâncat tocană de cerb la fiecare restaurant la care am mers, se vânează cu miile, și cu cât vânează mai mult cu atât au mai multe exemplare). Asta e realitatea secolului 21.
Facem o paralelă între „măcelarii de vânători” și adevărații măcelari, de pe urma cărora sunt aprovizionate marile și micile supermarketuri cu carne de tot felul ? Revenim la realitate, la nevoile omenirii, care există și nu pot fi negate ?
Povestea e valabilă în egală măsură pentru urs, specia aflată abia acum în pericol, după 7 ani de protecție totală. Nu ursuleții de pluș și adopțiile de pe net vor salva specia și o relație echilibrată între urs și om. Nu pomenile și lacrimile însiropate. Doar un management cinegetic corect, realist, pragmatic, care include și posibilitatea unui control numeric prin vânătoare.
Asta e realitatea. Informarea e simplă, sunt două pagini de citit. Apoi cine vrea poate aprofunda. Numai să vrea.
Există în ultimul timp povești absurde și despre capra neagră, cum că urmează să fie interzisă. Milo Halasi a scris un text absolut de bun simț în acest sens pe fb.
Despre mistreț, la fel ca fiica prietenului meu, nu pune nimeni întrebări, nu-l apără nimeni, deși autoritățile cer decimarea speciei de cinci ani împliniți, deși e veriga principală în lanțul trofic, hrana principală a carnivorelor mari din Carpați, atât de iubite și atât de departe fizic de fapt de iubitorii lor dintre betoane. Mistrețul e urât, nu merită atâta efort. Uite că vânătorii nu agreează atitudinea asta în legătură cu mistreții.
...
Ipocrizie la maxim. Țara unde oricine poate bloca în instanță punerea în practică a unor acte normative, făcându-mă să mă întreb dacă ministerele și legile își mai au rostul. Țara unde nimeni nu pune întrebări despre acțiuni care poate, cine știe, pot afecta economia națională.
Povestea merge mai departe. Nu pune nimeni întrebări, zic, nimeni nu e curios, nu ascultă nimeni nimic, toți știu deja, sunt proprietari unici ai adevărului absolut, nu există respect, doar teamă, delăsare, dezinteres.
