Întrucât și având în vedere faptul că doamna/tovarășa profesoară de română mi-a atras atenția în vremea copilăriei că nici o compunere nu are voie să înceapă cu ”întrucât” sau ”având în vedere”, voi evita să aberez aici, pe acest blog de valoare absolut absentă, după atâta timp de liniște artistică, începând în felul ăsta. Deși pălincă de calitatea asta nu se găsește decât cu mari eforturi, bătând la fund orice băutură cu pretenții asemănătoare, iar Katie Melua îmi cântă ce știe ea mai bine cu ditamai orchestra filarmonică din Stuttgart, mintea mea e la fel de goală, în ciuda neuronilor care au învățat să înoate prin alcool și nu se lasă doborâți, incapabilă să emită o poveste demnă de dorința mea de celebritate întru posteritate.
Prin urmare, povestea insipidă este despre viitor, după cum urmează (ca să parafrazez formularea standard specifică oricărui proces verbal care se respectă):
Marcând depășirea acestui ”minunat” douăzeci douăzeci purtător de viruși de tot felul, pălinca de pere de la Zalău de care mă ocup acuma pune bazele abordării lui douăzeci douășunu, care abordare va fi, în baza optimismului inevitabil aferent (și inerent chiar) aplatizării tensiunii arteriale, una optimistă 100%.
Abia aștept vaccinul, cu toate angaralele pe care se spune că le cară cu el. Variante:
Dacă vine cu 5G e ok, poate mă bagă și pe mine cineva în seamă după aia, că tot trag semnale de alarmă dpdv profesional, pierdute și nebăgate în seamă, despre managementul cinegetic defectuos care se practică la noi. Dacă luăm în calcul faptul că în zona unde mă desfășor sunt vânturi (nu pârțuri) frecvente și puternice, atunci probabil că e din cauza mea, și poate că e mai bine, pentru că se știe că dacă vorbești sau te piși contra vântului se cheamă că îți faci probleme singur.
Dacă vine cu efecte secundare, nu mi-e frică, pentru că la ce povești au trăit unii dintre prietenii mei care au făcut cunoștință cu cadoul liliacului din Wuhan, oameni care chiar au văzut moartea cu ochii, și morți pe paturile de spital alăturate care s-au mai odihnit acolo o vreme din lipsă de locuri la morgă sau din tot felul de alte motive organizatorice, sunt sigur că aceste mult trâmbițate efecte secundare se ofilesc instantaneu, prin comparație. Nici nu vreau să-mi imaginez cum poate fi să ți se blocheze plămânii în proporție de peste 70% și să aiurezi noaptea încercând să expectorezi ”gelul” care ți s-a blocat acolo, bucuros dacă ”se rupe tusea”, insensibil la durerea pe care o provoacă această rupere. În timp ce turme de imbecili protestează pentru că așa consideră ei, că sunt lipsiți de libertate pentru că li se cere să respire printr-o mască pentru a reduce riscul eventual de a îmbolnăvi pe unii mai puțin norocoși, cu Dumnezeu știe ce consecințe.
Dacă vine fără nici un efect vizibil sau invizibil, atunci pot să-mi îmbrățișez părinții, pot să mă duc și eu la ziua unui prieten, așa cum n-am avut curaj anul trecut, pot să merg la mare să mă pup cu ea (marea) și să bem o bere împreună, pot să fac o plimbare de câteva zile, sub numele de concediu, într-o țară civilizată. Lucruri simple.
Și dacă vaccinul ține șase luni și transformă boala într-o răceală simplă, după ce-i trece efectul îl fac din nou, chiar dacă îmbogățesc în felul ăsta pe Pfizer sau pe alții ca ei. Mă doare în cwr de bogăția lor, atâta timp cât pot să trăiesc normal alături de familie și prieteni și pot iubi și pot să mă bucur de oarece lucruri frumoase.
Dacă n-ar fi ei, ar fi alții. Iar viața mea e una singură.
Dacă boala e o conspirație care e problema ? Ce pot face eu ? Să mă dau în spectacol, ca dacii ăia liberi nou apăruți în peisaj? Orice psiholog poate spune că tot ce reprezintă ei și comportamentul lor e din lipsă de iubire, de împlinire, că sunt oameni în suferință. Că ar putea să facă lucruri bune dacă chiar ar vrea. N-am timp pentru prostii din astea.
Să mă jertfesc pentru o apreciere de 3 minute la știri și numele trecut pe o plăcuță ? Nu sunt sigur că ar conta, că ar merita.
Dacă aș trăi o viață aventuroasă aș avea subiect pentru romane de succes(uri). Nefiind în postura respectivă, prefer să fac ceva care chiar să conteze, măcar în bucățica mea.
Katie tocmai face un cover incredibil după Janis Joplin.
Cine sunt eu să am pretenția că aș putea să fac măcar un cover reușit în viața asta ?
Dintre a avea ambiția prostească să se cheme nu știu ce stradă sau stadion cu numele meu, și a-mi vedea lungul nasului, nu știu de ce, dar prefer varianta a doua.
Nasul meu nu e lung și gata. Punct.
Măsurătoarea oricum e în mâna unora care sunt autorizați să facă măsurători.
Happy 2021 !
