Vacanţe

Ce fel de vacanţă pui la cale ? Ai de gând să văruieşti, să rearanjezi prin casă, să grădinăreşti, să mergi la fân ? Sau faci una aşa cum se cuvine, pentru tine, ca şi cum ar fi ultima, ca şi cum ar fi singura disponibilă în viaţa asta ?

Încerc să-mi imaginez planurile tale. Scenariile. Aşteptările.

Au trecut nişte ani în care am crezut că verile nu se vor termina, că zilele libere vor fi la discreţie. Că oricând Ciprul e la îndemână şi Sicilia e accesibilă. Că Niagara nu e chiar atât de departe, că Thailanda rămâne pentru mai târziu, iar Malta nu e pentru noi, avem alt stil, nu suntem englezi disperaţi după alcool şi sex pe carneţel, suntem disperaţi numai de a pluti împletiţi prin viaţă.

Deodată, parcă nu mai e chiar aşa, începe să se vadă un orizont al zilelor care ne aparţin numai nouă, un fel de AMR al concediilor, epuizabil atunci când vom sta în grădină, toamna, neputincioşi, cu o păturică pe genunchi, admirând culorile din balansoar, răsfoind amintirile salvate din calea ticălosului Mr. Alzheimer.

Aşa că am o întrebare . Pot să vin şi eu în vacanţă la tine ?

Sunt relaxat şi spontan, am idei şi umor. Te-aş dori şi te-aş iubi, şi te-aş odihni. Dacă-ţi face trebuinţă. Ţi-aş testa adrenalina, blazarea, bungee-junpingurile toate. Aş încerca să scot din tine extremele, să se uite unele la celelalte, să vedem ce iese, să trăim. Ţi-am aborda împreună vacanţa, am călători-o de să nu se mai sature de văzut tot felul de lucruri din mersul maşinii, am tăvăli-o noptea printre aştenuturi, am înfuleca-o cu poftă respectând meniurile şi tradiţiile locului, oriunde am ajunge-o, am înregistra-o cu toate simţurile disponibile, cu fiecare prilej, pe retină, printre circumvoluţiuni, etc.

Eu te-aş lua în vacanţă la mine. Dacă aş reuşi să-ţi fiu interesant fără să mă machiez, fără să compun măşti, fără să repet replici, fără să mi se mai usuce gura de grija ridului, fără să tot încerc să găsesc tot felul de lucruri, denumite generic corzi sensibile, căi de comunicare. Căţeluşul din mine a îmbătrânit rău de tot, nu mai aude, nu mai răspunde la comenzi. Se  crede leu, are pretenţii să-ţi cunoască şi, auzi tu, să-ţi conducă jungla.

Am creier înţelept de-acuma, care vine cu noi. Şi am şi muşchi, n-arăt rău, te voi apăra de godzile, vreme rea, de mine şi de tine..

Dacă nu reuşesc să te conving, vacanţa mea se va simţi foarte singură. Se va uita atât de urât la mine încât va trebui să privesc tot în dreapta jos, ca un mare mincinos, n-am să mai pot să-i înfrunt căutătura.

Vacanţele noaste ar arăta foarte bine împreună. Zău ! S-ar plimba de mănă şi şi-ar împleti bucuria cu briza care alunecă peste valurile atât de gravitaţional şi meteorologic explicabile, cu norii nedumeriţi în mişcarea lor de atâtea depresiuni atmosferice, cu nuanţele în care se bat primăvara şi toamna, încercând să convingă pe orişicine că, nu-i aşa, „eu sunt cea mai frumoasă din ţară”.

Plus că, dacă trebuie neapărat, drept ultim argument, mărturisesc personalitatea multiplă a vacanţei mele. Uneori, e vacanţă de vară, bolnavă după tolăneala lângă un mal de mare. Alteori, când nici nu te gândeşti, e vacanţă de iarnă, împiedicată în schiuri printre nenumărate vârfuri de munte. Are şi momente primăvăratice, când preferă parfumuri mediteraneene.

Tot felul de surprize.

Eu garantez că nu mă face de ruşine, indiferent cum şi când i se năzare să se manifeste.

Pisălog cum mi-e în sânge, insist  prosteşte cu întrebarea: pot să vin şi eu în vacanţă la tine ? Sau vii tu în vacanţă la mine ?

Haide, no !

Despre meteoriţi

Meteoriţii văd totul de sus. Se uită doar de sus, auzi tu. Din poziţia lor, normal, perspectiva e alta. Totuşi, probabil că atât de intense imagini ajung pe retina lor că, fără să-şi dea seama, ard complet, înainte să ajungă umăr la umăr cu noi şi să vadă lucrurile punctual, şi mai bune, şi mai rele, dar fără atâta concentrare de emoţii. Pentru noi e bine, pentru ei e rău.

Sau poate e puţin altfel ? Numai ce-am zis că perspectiva lor e alta. Dacă de fapt rostul e să simţi la maxim, să arzi la maxim ? Totul la extrem. Viteza, frecarea, intensitatea, temperatura.

Să simţi pentru câteva secunde că eşti Soarele, sau să vegetezi la nesfârşit,  la limita îngheţului ?

Ce amănunte, ce detalii ? Că oare să-i fac bezele sau cartofi prăjiţi ? Dar dacă nu i-or plăcea ? Oare să iau orhidee sau trandafiri ? Cât de des ? Am timp să scot câinele azi ? Mă iubeşte, nu mă iubeşte ?, măi floare smotocită, biata de tine. Etc.

Nu, tati, perspectivă, management eficient. Fără smiorcăieli. Dăruire totală ! Gazeificare, plasmă. Furi privirile indiscrete, norocoase, luminezi cerul, generezi dorinţe, visuri îndrăzneţe. Fără alcool, fumuri sau pastile pentru stimulare. Pe bune, natural.

Cerul nemişcat sau ploaia de meteoriţi ?

Deşi există, ca oriunde în altă parte, poveste, situaţie, excepţii. Meteoritul din secolul trecut care a luminat Siberia, cicatrizându-i o rană pe hartă, a fost unul, probabil, răzgândit. Ori a renunţat în ultima clipă la implicarea totală, ori a demarat mai greu în pasiunea lui, oricare o fi fost aia, ori a vrut pur şi simplu s-o facă în stil sovietic, la scară mare. Poate că fiind un meteorit siberian, uriaş, a avut timp şi loc în el să înceapă o luptă între raţiune şi simţire. Finalul, din perspectiva lui de meteorit, doar el îl ştie. Noi, în micimea noastră şi raza limitată de acţiune, am evaluat apatici nişte suprafeţe şi nişte cantităţi de masă lemnoasă afectate, bucurându-ne că nu are nimeni migrene.

Totuşi, deşi ne ştiu cât suntem de mărunţi din toate punctele de vedere, nu numai că vor să ne facă să simţim altfel, mai intenşi, la nivel individual, dar au şi un mesaj secundar, cum ar fi, poate, că ar trebui să lăsăm lucrurile aşa cum sunt ele, să lăsăm natura intactă, să ne ardem pasiunile fără să distrugem planeta, etc.

Cu excepţia, desigur, a câte unuia,care să confirme regula. De fabricaţie rusească.  

E duminică, e bâlbe

Seara vine, amorţită. Încredere maximă în oglindă. În viitor. În forţe. Ale cui ? Proprii. A, proprii. Trebuie ceva sărat. Anşoa ? Merge, nu îngraşă. Uneori, măsline.

Dimineaţa tulbure. Nu e luni, e bine. Speranţe de momente împrăştiate. Teama e mai suportabilă. Cafea cu atenţie. Azi, mai lejer. Telefonul sună, sună. O ciorbă ? Shopping ! Ne alintăm ? Ne destrăbălăm ? Încă nu. Miercuri, parcă ? O gură de pălincă. Vase. Trebuie să citesc. Gladiatorul ! Iar e unu douăşcinci ... Mă mir, arsuri de nici un fel. Fuck laptop.

Coşmar. E bine, e încă noapte. Avantaj eu. Plouă ? Oare sună telefonul iar de viitură ? Gata somnul. Ard ochii. Iubire, ce cald şi bine, braţe moi, Red Hot Chilli Peppers ? Wtf ? E deja şapte ? Nu-mi trebuie breakfast. Nişte lămâie, mi-e puţin greaţă. Iar a sunat de trei ori. L-am uitat pe silenţios. Lasă, sun înapoi. Grămezi de hârtii. Tre’ să fug în teren azi. ... E bine, au murit liniuţele. Probabil au căzut din buzunar. Dă-le dreaq de liniuţe. O să mă bârâie mesageria. Mă lasă rece. E frumos în pădure, şi de o mie de ori în acelaşi loc. Oasele mele bătrâne, săracele ! Telefonul e mort lângă antenă. Super mobilele astea dual ! Vor şi ele la fără semnal. Mi-e poftă de un roşu sec. Unul bun. Brânză albastră. Mmmm ! Degetele s-au amestecat cu tastele...

Mamă ce m-am speriat ! Iar dimineaţă ? Iar arde soarele. În oglinda asta, la mine în baie, toţi ochii se-nroşesc. Azi e vineri ? Nu prea sunt în chef nici ei. La birou adică. Full la Kaufland. Iar. Mamă ce ochi frumoşi au rafturile cu ciocolată ! Patinez pe lângă. Iar am pus trei kile, numai din apă şi vin. Câteva măsline şi o salată de roşii, gata. Indice glicemic mic. Mic mic. Foarte mic mic. Scăzut, ca o fasole ! Ha, am o grămadă de pălincă, să treacă. Nu face bine, ştiu. E pentru şnapsuri mici, cu prieteni.

Nu prea vin. Nu prea am timp. Nu prea am chef.

Am o carte bună. Cuvinte alăturate incredibil. Miere pe pâine cu unt vorbeşte omul ăla. Prăjită, neagră. E deja mâine, eram sigur, prea bună cartea. Să trag de timp ? E sâmbătă, pot să dorm. Dimineaţă. Dacă nu porneşte Cristi tractorul. Aş mânca ceva. Nu, e târziu. Iar se uită urât găurile din curea. Dar o gură de vin merge.

Sâmbătă, gură uscată. Apă ? La câţiva paşi. Dau visul frumos pentru un herpes. Nimic nou. Puţină sare, trece, maxim două săptămâni. Nu mă bag la halvaua cu migdale. Cură de pepene. Salată de roşii. Vinul din beci e bun. M-aş tot prostitua cu tastele. O orgie, ele şi cu mine. Mă dovedesc impotent. Iar şi iar. Şi iar. E bine pe terasă. Sunt puţine zile fără vânt. Nu mă satur de frunze şi de vrăbii.

Mai iau o gură. Urâta asta de duminică ! Deja îşi afişează după amiaza antipatică. Tot stă cu cronometrul ăla în mâna ei netedă. Relaxată, ce-i pasă, ea e duminică tot timpul. Mai aruncă un film bun. Un meci, o finală, ceva. Abureli, n-am cum să trec cu vederea la nesfârşit. Grătar, repede ! Bbq ! Ţuică fiartă cu miere. Castraveţi muraţi. Beciul, ce plin e cu vin ! Ce culoare, ce rubiniu e becul ăla, cum luminează subteran !

Am o masă, cam necioplită. Cu tot cu bănci. Din lemn,home made, aruncate afară, în spate. Mă întreabă, în tandem, sau tridem, sau în grup (iar în grup), despre gaşcă, prieteni, party. O liniştesc, pun picioarele pe ea, tace. Soarele bate fix în carte, cuvintele se reflectă fix în ochii mei. Pământul se roteşte în jurul soarelui. Eu plutesc. Undeva, între. Mai e ceva aer, e bine, rezist.

Le zice bine. Am citate mişto, o mie. Aş produce şi eu. Laptopul e însă un pian cu coadă, nu ştiu să cânt. Cum le zice ăstora ? Salieri le zice. Sunt un Salieri.

Almost black out.

Iar Californication ? E aproape şapte. Copilul e-n vacanţă. Luni... Ce-i gaşca asta de nebune care se-mping în mine ? Apă rece pe ochi. A, sunt stresurile. Pandora, nenorocito ! M-am dezobişnuit. Mi-am ieşit din mână. Uichendurie, cine cazzo le-o fi inventat. Nu ştiu pe unde stă ascuns nodul ăla din gât. Luni. Lasă, trece. Deseară bem ceva şi deja e marţi.

...

Mamă, cum trece vara ! Iar se strecoară. Nesimţita, nerecunoscătoare.

Avem doar câţiva ani. Îi dau degeaba. I-am dat degeaba.

Vin e destul. Ajunge, no panic !

Încă una insipidă

A fost o perioadă în care nu reuşeam să fiu zen absolut deloc. Foarte lungă.

Între timp am fumat, ca să reuşesc din când în când să ating starea.

M-am lăsat într-o zi. Am vrut să dau sângelul libertate, am nominalizat la Oscar, în anul acela, angiografia care m-a convins. În topul meu motivaţional.

Am început să experimentez câte un şnaps, câte un pahar de vin, ca să-mi continui drumul spre zen. Funcţionează, dar nu recomand, neapărat... Strică somnul, câteodată. Scapă nervii din subsol uneori.

Mai nou chiar sunt momente când iese şi fără proptele, pur şi simplu mă uit împrejur şi totul e clar, e zen. Cam târziu. Sau cel puţin aşa cred...

Vom vedea urmările pe termen lung. Mai palpabile sunt astea de moment.

Acuma, de exemplu, tot ce mă preocupă e pepenele galben din faţă. Mă vindecă, în felul lui, de luna plină din fereastră. N-are nici o vină, e şi el o lună plină foarte mică. A stat ascunsă în beci, şi abia aşteaptă să se bucăţelească bălăcită printre picături de coniac, dornice şi alea, probabil, de senzaţia pe care trebuie s-o ai când atingi luna. Mai ales drogate cu nişte zahăr natural.

Suntem cu toţii nişte picături de coniac - am putea fi de foarte bună calitate, dacă am vrea, înghesuite într-un ambalaj, întrezărind uneori, printre nori, luna plină. Unii tânjim după ea, alţii doar după partea ei ascunsă.

Nu ştiu care-i oferta acolo. Şi nici nu vreau să ştiu, dar faţa întunecată atrage pe mai mulţi. Parcă.

Probabil că pentru zen e prea mare efortul.

Chestie de preocupări.

Păcat... Oameni mari şi fără minte.

Vai de noi

Deci, lăsând la o parte sentimentele pe care le trezeşte copilul în majoritatea părinţilor – de chef de viaţă adică, după statistici, procentul celor care fac ce le place este sub 35%, şi poate, în unele corporaţii, e mai ridicat, dacă e să ne luăm după oarece lucrări, cine-o mai fi având timp şi chef să citească aşa ceva. După ce văd eu în jur, toată lumea e mulţumită cu mica feliuţă, amâgindu-se fiecare şi păcălind la greu şi pe ceilalţi că e bine aşa.

Traseul e clar, pentru oricine observă că şcolile au porţi deschise permanent: împingem copiii la studii, mergem şi noi să completăm ce lipseşte, nu mai e demult suficient bacalaureatul, trebuie diplomă de licenţă, trebuie masterat, eventual doctorat. Transpiraţia schimbă pe urmă destinaţia. Urmează eforturile inevitabile pentru o sursă cât de cât constantă de venit. Trebuie bani să luăm de mâncare, trebuie să plătim facturi, trebuie să cumpărăm tot felul de chestii, trebuie, nu-i aşa, să consumăm, să ne răsfăţăm fiţele, să ni le concurăm cu ale altora, să fim mai cool, mai snobi, mai fericiţi, deci.

Alergăm disperaţi după o mie de chestii mărunte ca să facem să fie perfectă atmosfera de Crăciun, ziua nunţii, seara botezului, prima zi de Paşti, petrecerea de ziua noastră, poate şi a numelui. Aruncăm în spate cu zilele şi cu săptămânile şi cu lunile gri şi reci, pe care nu ni le vom aminti mai târziu în marea majoritate, pentru iluzia unei vacanţe de şapte – douăsprezece zile în care sperăm că ne vom face de cap. Şi atunci copiii se-mbolnăvesc, facem insolaţie, indigestie, ne ciondănim, ne certăm, facem mii de poze în loc să pozăm doar cu retina şi sufletul şi memoria.

Ne iubim pentru o scurtă perioadă, până ne cunoaştem mai bine, după care, inevitabil, nu ne mai putem suporta, ne resemnăm sau ne despărţim, chinuim copiii, părinţii, căţeii, prietenii. Ţinem în noi, ne otrăvim cu frustrări, ne descărcăm la petreceri, uităm de noi în felurite moduri. O luăm de la capăt pentru noi episoade, identice.

De fapt ne zgribulim, ne coclim, ne-mprechem în grabă, ne frăsuim, ne-mbolnăvim, înfulecăm excesiv şi ne beţivim, suntem cu somnul în urmă la greu ...

Ce mama dreaq ? Pentru ce ?                                                                   

Nimeni, sau aproape nimeni nu face cu adevărat ce-i doreşte inimioara. Realizăm la o vreme că e adevărat, că ne-am tot amăgit, nu merge la nesfârşit. Dar e cam târziu, nu mai avem putere, curaj, resurse să reparăm. Ne resemnăm. Rămânem cu speranţa că urmaşii vor face ce n-am fost noi în stare. Îi sufocăm chiar cu treaba asta. N-au nici o vină. Au doar exemplul şi pornirea, de regulă greşită, pe care le-o oferim, fără rele intenţii, fără să realizăm că greşim, pavaţi cum suntem cu atâtea bune intenţii.

Şi de fapt ne trebuie atât de puţin. Un pic de noroc, un cineva care ştie să îmbrăţişeze cald, să încurajeze, să nu judece, un pic de linişte, un pic de cer curat, ceva de mâncare, din când în când.

Am uitat de iubire, cu toată tăvăleala de rigoare, de prieteni, de frumos. avem doar arhive, cu tot felul de sentimente şi amintiri, pe tot felul de suporturi de stocare. Din păcate, harduri externe.

De ce ?