Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Mă gândeam că dacă nu mai aberez câte ceva pe blog o să mă trezesc într-o dimineață că mi-au rămas mâinile mici, vocabularul sărac și coerența pierdută prin pădure.

Nu mai prea beau, deci nu prea mai am chef. Să scriu.

Plus că am rămas la compunerea cu ”ce-am făcut în vacanța de vară” drept nivel de performanță maxim ca și individ cu pretenția că mai scrie câte ceva. N-am ce povesti decât chestii plicticoase. Așa, ca mine. Ups, uit des că un coleg de facultate, ultratitrat, m-a sfătuit pe vremuri: fii elevat, nu folosi niciodată în exprimare cuvântul ”chestii”, fii mai precis, mai la obiect, mai elegant, arată că vocabularul tău e puțin mai bogat decât atât. (E felul meu de a da mai departe)

Totuși, nu mă pot abține să nu mă minunez, să nu mă bucur, să nu jubilez că trăiesc în colțul ăsta de lume, atât de sigur, când vine vorba despre țunami (știu cum se scrie) sau șerpi otrăvitori, atât de pitoresc și de inconștient locuit, atât de bulversant și de (totuși) interesant.

Numai când mă gândesc la cât de palpitante mi-au fost ultimele săptămâni și e suficient ca să produc adrenalină stând și nefăcând nimic.

Să mă explic.

Meseria mea presupune musafiri din afară. Îi iau de la aeroport, le stau pe aproape, le organizez micile vacanțe, îi hrănesc, le traduc, le prezint, îi decontez. Unii vin și tot revin. Alții sunt pentru prima dată la noi, suspicioși, și pleacă, de regulă, plăcut surprinși, ușor nostalgici, minunându-se cât de repede a trecut mica vacanță, deciși să revină. Ideea e că măcar duc o vorbă bună și altora care, ca și pe la noi, au deja o etichetă inscripționată în minte despre noi, și de regulă ornată cu buline negre, chiar dacă nu au fost pe aici dar știu ei, au auzit ei, au avut de-a face cu un român sau cu un țigan româ, etc.

Mă simt bine în momentele astea, sunt mândru de felul nostru de a fi, calzi, punctuali, vorbitori de engleză, profesioniști, mâncare bună, țară frumoasă, unele șosele ok.

După ce pleacă musafirii, de regulă ajung și eu pe acasă. De regulă după niște nopți consecutive cu câte două trei ore dormite, obosit și psihic pentru că flexibilitatea meserie presupune să poți schimba din mers, permanent, orice detaliu al programului în desfășurare, uneori chiar ușor irascibil. Vreau să dorm, să nu mai am program pe ceas, să las mintea să-și aleagă singură ce vrea să facă, să nu-mi mai ceară nimeni nimic...

Absurd, nu ? Abia acasă problemele au prioritate, mai ales cele lăsate în urmă.

Aflu că nu pot să-mi internez socrul la spital la …, centru universitar (eu, ca românul, cu ceva intrări acolo), din cauză că numărul de paturi e prea mic și e cu rezervare: unul iese, altul intră. Ceva de genul: atenție, risc mare de…, trebuie intervenit urgent, dar nu aveți loc la noi, mai sunați mâine, luni, etc. Și dacă venim la urgență ? Am întrebat, într-o doară. Numai cu infarct, poate, mi s-a răspuns. (Colegul meu, cu piciorul distrus de un glonț, într-un accident stupid, trebuie să meargă la operație afară, pentru că nimeni n-a făcut o asemenea reparație la noi, dar nici un doctor nu-i dă raportul necesar pentru formularul care-i asigură decontarea.)

După care vin treburile mărunte, de toate zilele, sarea și piperul și curcuma și oregano care ne pigmentează viața pe aceste meleaguri.

Venim din Iași de la un consult medical, vineri seară, și ne oprim să schimbăm peisajul culinar, să mâncăm ceva la Hanul Ancuței unde e frumos, atmosferă moldovenescă originală, cântă muzică populară dezinfectată de manele și poți, cu puțin noroc, să guști o alivancă. Ghinion, vineri seară e party, e și august, sunt și italienii acasă, lume multă. Nu-i nimic, zic, avem alături Hanul Răzeșilor și peste drum Hanul Pădurarilor. Hai la Răzeșilor, că n-am fost niciodată. Hai.

Câteva mese ocupate pe terasă, două mese de 8-10 înăuntru, aproape jumate liber. Frig. Hai într-un separeu. Chelneri copii, barmani copii, practicanți probabil, moca. Semn rău, zic. Fii serios. Stăm. Nu mult, zece, cinșpe minute. Vine un copil timid să ne ia comanda. Hai să luăm trei ciorbe din alea, plus ceva culțunași, aveți ? Este. Ceva de băut ? O apă, un kinley. Stăm. Nu mult, cam douăzeci de minute. Vin băuturile. Faceți ciorbele acuma ?, glumim noi. Gh, gh, gh…, chicotește copilul. Mai admirăm peisajul zece minute. Vine drăgălașul și ne aduce tacâmuri, șervețele, pâine, un castronel cu ceapă. Ca să zic așa, tot tacâmul. Nu avem colțunași, e târziu, e zece, ne cerem scuze. Nici o problemă, asta e. Nu e gata ciorba aia ? Imediat. Gustăm niște pâine cu ceapă roșie. Constatăm că ceapa a mai fost pe la câteva mese, a mai stat de vorbă și cu alți clienți, e cam obosită și deshidratată, că e 10 august. După încă zece minute, printre chiorăieli de mațe, am renunțat la cină, la ciorbe, la orice, jandarmii începuseră să parfumeze Bucureștiul, ne-am ridicat, am plătit lichidele și am plecat.

A doua zi, sâmbătă, acasă, uichend de sfârșit de săptămână. Pică curentul pe înserat. Aflăm că doar pe o fază. Casele vecinilor strălucesc în toate culorile, a mea e botoasă. Voiam să văd și eu un film, să aprind o veioză, să citesc puțin, să ascult o muzică. Nu-i nimic, am fost pe drumuri trei săptămâni, dă-o dreaq de relaxare, la culcare, trebuie recuperată oboseala, e frumos cu amintiri din copilărie, somnolent la lumânare. Am concurat cu găinile, m-am băgat în scutece înaintea lor, la 20.30. 14 ore de somn într-o singură poziție.

Duminică becurile răspund la comenzi. Sărbătoare, spălăm niște haine mâine.

Luni dimineață constat că nu mai merge mașina de spălat. Caut pe net, sun un băiat, zice că vine dimineață la prima oră. Vine dimineață la prima oră, marți, și constată că s-a dus placa electronică. E normal zice, e de la șocurile de tensiune. Se întâmplă multora. Costă 350 de lei, trebuie s-o duc la meseriaș, hotărâți-vă. Sau vă luați una nouă. Avem și second hand, dacă vreți. Mulțumim, vă anunțăm. Pleacă, facem sfat, constat că am card de cumpărături cu ”rate fără dobândă”, decidem că mergem să luăm mașină de spălat nouă.

Miercuri după breakfast, pe la 12.30, ne pornim la oraș, cu cardul în buzunar. Mașina mea cea nouă, o bijuterie, abia așteptam, după trei săptămâni pe teren să o mai port și pe ea pe asfalturi. Afară 31 de grade. Pornesc aerul condiționat, conduc și aștept. Aerul meu condiționat are vreo 40 de grade. Spre 50. Butonez, frec, învârt, ”sap, car, târâi”. Mașina dă o căldură la concurență cu cea de afară. S-a stricat și ăsta, aerul, ne uităm noi unul la altul dând din gură. Lasă că sun la reprezentanță, facem o plimbare la Iași într-o zi, mergem la Palas, chestii. Când ajungem acasă, am și aplicație pe telefon, sunt jmecher.

Alegem o mașină de spălat după consultarea prealabilă a pieței, care durează vreo trei ore, timp în care schimbăm trei consultanți. Modelul ales desigur, nu e pe stoc, dar vine în maxim 10 zile, o trimitem acasă la dvs., o luăm pe cea veche, etc. Cool. Mergem să plătim. Dau cardul fetei și realizez că ar trebui să tastez pe undeva un PIN. Cardul mi se spune că oricum nu e activat și trebuie activat. Sun acasă, copilul cotrobăie, hârtia cu codul nu e și nu e. Dreaq, sun la bancă, ce să fac ? Mă verifică, după care mi se promite un PIN nou nouț pe sms, în maxim doo ore. Mă uit la ceas. 1700. Mă uit la programul de pe ușă. 1900. La limită. Hai să tragem de timp, băgăm un șoping la Lidl, poate vine mai repede.

Mergem la Lidl, luăm nește treburi, funcționează o singură casă, ca de obicei, ceilalți salariați au alte treburi (așa mi s-a spus într-o zi), mă pun la coadă, transpir, când aproape ajung să plătesc o voce caldă din difuzor mai deschide două case ”pentru dvs.”, mai puțin eu, toți cei din spatele meu fug și prind locuri mai bune, eu ies ultimul din magazin, ca de obicei, etc., etc.

În parcare mă uit la telefon, văd că a venit mail de la bancă. Super, în doar 45 de minute ! Aveți aici un cod de șase cifre, trimiteți pe sms la numărul …, fără alte semne, litere, caractere, și veți primi nou PIN. Trimit febril și primesc retur cu eroare... Mai dau o dată, la fel. Sun la bancă, transpir în parcare, apăs când pe 1 când pe 2, îmi cântă melodii, un nou consilier. Îi explic revoltat, consternat. Zice haideți, trimiteți sms acuma, cât suntem online. Minunea tehnicii, telefonul deștept, pe toate le face în același timp. Vine eroare. Vedeți, plâng în telefon ca un copil la capătul puterilor. Zice: nu pricep. A, stați puțin, aveți semnătură la sms ? Ups ! Da, zic (toate sms urile mele pleacă însoțite de numele meu dedesubt, ca să nu mai facă nimeni confuzii, de-aia). Păi asta e, nu trebuie alte semne, de cauza asta apare eroare. Uraaa ! Pun codul, șterg semnătura și trimit din nou. Cu sufletul la gură. Vine retur: ați depășit deja numărut de trei încercări, ne pare rău, procedura trebuie reluată etc., etc. Mă zvârcolesc, fac spume la gură, mâinile mele caută beregata consilierului, el e departe, zice nu-i nimic, solicit ștergerea primei solicitări și înregistrăm alta, în maxim patru ore o primiți. Păi nu două ?

Mă uit la femeie (nevastă), femeia se uită la bărbat, zice hai că e șase, nu fi nervos, poate vine în juma de oră. %#$?/!, zic eu. Mergem acasă, nu mai stau un minut, am pierdut toată ziua în oraș pe căldura asta pentru o nenorocită de mașină de spălat ! Mergem acasă, până ajungem mă calmez, numai ea știe, săraca. Și vine și mailul, pe la șase patruzeci…

%#$?/!

Magazinul se deschide la 9.00. Desigur, la și cinci intru, merg să verific dacă nu s-a anulat comanda, apoi meg cu cardul sus, ca Mr. Bean, să achit. Fata mă recunoaște, zâmbește, ia cardul, bagă cardul unde trebuie, pe urmă zice: nu e activat, așa e ?

%#$?/!

Fug la bancă, nu e departe, fac o operațiune la bancomat, adică verific ce disponibil am, o surpriză, chiar e cât scrie în contract !, și vin cu el activat. Plătesc și toată lumea este a mea, toată lumea e mulțumită, zâmbește, etc. Era vineri.

Luni mă programează reprezentanța de la Iași să vin cu mașina lunea viitoare, la 10.30, că numai bine vine și băiatul de la aer condiționat din concediu. Pe urmă mă sună ceilalți că a venit mașina de spălat și că mâine să stau pe lângă telefon că mă sună băieții cu livrarea.

Marți mă trezesc devreme, să stau pe lângă telefon că mă sună băieții cu livrarea. Pe la 15.30, când mă luase moțăiala pe sub nuc la umbră, sună băieții. Primele două apeluri le-am ratat. Constat că au trecut doar zece minute, sun înapoi febril. A, zice, eram prin Bodești și acuma suntem aproape de Tg. Neamț. Venim pe la dvs. când ne întoarcem. Perfect zic, vă aștept, decât că nu e în Bodești, e în Boțești, zece km mai la sud. Păi nu e strada Soarelui, nr…, Doru …? Ba da, și numărul pe care vorbim, că voi m-ați sunat primii, doar că cineva a greșit o literă la numele satului. Nu știu zice el încurcat, nu e în regulă. Prietene zic, mașina e o …, nu ? Da, confirmă el. Crezi că toate pot coincide așa, inclusiv numele meu, cu excepția unei litere din numele satului ?, îl atac. Nu știu zice, noi suntem închiriați, trebuie să sunați la firmă să ne sune ei, altfel ducem mașina înapoi. Îmi explodează capul instantaneu. Așa ceva nu există. Sun la magazin, după ce găsesc cu greu numărul ascuns pe site printre tot felul de detalii care li se par lor mult mai importante, dau fix de omul care mi-a prezentat mașina, îi explic și el îmi spune sfătos, ca bunicu, că va face tot ce e posibil… Auzi ce exprimare. Face tot ce e posibil, de parcă opera pe creier, sau ajuta un refugiat politic să evadeze din Coreea de Nord. Trec 15 minute și mă sună băiatul, încă neconvins, că mai au niște livrări în drum și ajung la mine. Ajung pe la 18.45, desigur, ca să fie ziua completă. Familia mea ieșise demult în oraș, la o înghețată. Băieții vin, recepționez, ei mă pun să verific dacă nu e lovită, mașina e în țiplă înfofolită de nu i se vede nici nasul, dau ok-ul, vreau să le dau o sticlă de vin, îmi spun că nu beau, mă lasă mască. Vorba moldoveanului: ”tâț beu”. Rămân singur, depănușez la ea, scârțâi la polistirene, cotrobăi prin cartea tehnică, instalez. Constat un semn particular, tabla nu e chiar groasă și nu mai reflectă lumina în mod unitar, seamănă cu urma unui genunchi, dar e pe partea ascunsă, sărut mâna.

…

Trece uichendul fără incidente, facem bbq, porumb fiert, bag în mine dulciuri la greu.

...

Luni am fost la Iași, la reprezentanță. Aglomerat. Am întârziat pentru că la Podu Iloaiei erau atât de multe mașini care treceau brusc de pe două benzi pe una și atât de abil trebuie să fii în situații din astea, încât, cu toată experiența și cu tot tupeul tot mi-au trebui patruzeci de minute să traversez ditamai orășălul. Nici un polițist, nici o caschetă care să ne zâmbească măcar, să ne facă din mănușa albă cu mâna. Noroc că nu trebuia să prind vreun avion. 

Mai sunt, dar nu mi le amintesc pe toate, de unele mă ascund, mi le șterg din memorie.

…

”Așa mi-am petrecut eu vacanța de vară” era să zic. În România extracarpatică răsăriteană. De ce să pleci când acasă sunt de toate ?

Așa că am două sfaturi: ia-le așa cum sunt și nu te grăbi.

De câte ori mă grăbesc și/sau am pretenții constat că

- la benzinărie tocmai schimbă tura și nu merg pompele, am pățit-o și la miezul nopții și la șase jumate după amiaza,

- pe traseu totdeauna vor veni alții mai rapizi și te vor depăși pe orice parte vrea mușchii lor,

- la spital rareori găsești un doctor bun care să stea de vorbă cu tine ca-n filmele americane și să te trateze ca-n Germania,

- oamenii în jur vor prefera să se descotorosească de ambalajele de orice fel care, desigur, sunt mai grele și mai voluminoase goale decât pline, poluând tot ce se mai poate polua,

- șoselele nu vor dura și vor fi făcute din start cu imperfecțiuni (nu e nimic rău probabil, și mobila se caută acuma antichizată, cu crăpături și mușcături de cari),

- foarte greu găsești meseriași buni, de orice fel,

- foarte rare sunt serviciile de calitate și atitudinile corespunzătoare,

- tot timpul se strică ce-ți trebuie mai mult în momentul ăla, etc., etc., etc.

De-aia, și dintr-o mie și unul de alte motive, îmi place țara noastră. Nu ne plicitisim nicodată, iar părul alb, cu excepția cocalarului care de regulă își expune ceafa trietajată rasă și fără personalitate, înflorește mai repede.

La școală am învățat că țara noastră a fost la răscruce de vânturi și din cauza asta etc., etc., etc. E ok aici, fără uragane și/sau tornade, la nord e prea frig, la sud e prea cald, la vest prea organizat, la est prea sălbatic. Noi aici, la foc potrivit din toate punctele de vedere, suntem perfecți așa cum suntem.

… Eram ironic puțin. Și trist.

Pesta porcină africană - vorbind discuții

Sunt inginer silvic, sunt în concediu și vorbesc discuții.

Nu sunt membru vânător la vreo asociație de profil, dar lucrez în vânătoare, de cu ceva vreme înainte de a apărea noua denumire a activității – management cinegetic, de mai bine de 20 de ani adică. Sunt membru individual în delegația României de vreo 30 de persoane la CIC ( pe numele complet Consiliul Internațional al Vânătorii și Conservării Faunei sălbatice de interes cinegetic - denumită în engleză ”game”) din 2005, și unul dintre cei 16 măsurători oficiali CIC de trofee din 2017.

Legat de meseria mea oamenii, sub influiența noului mediu virtual în care trăiesc din ce în ce mai mulți în ultimii ani, au de regulă două impresii despre ei, când vor să se privească în oglindă cu respect: că iubesc natura și că vânătorii sunt niște criminali.

Nu mă apuc să comentez acuma, discuția e mult prea lungă și nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Spun doar că nu am fost ironic pomenind despre noua denumire a activității pe care o desfășor. Spun că cel puțin 95% din activitatea noastră urmărește ca sălbăticiunile să fie cât mai multe în terenurile aflate în grija noastră, cât mai bine structurate pe sexe și vârste, cât mai diversificate ca număr de specii în același habitat. Doar diferența, de maximum 5% o reprezintă acțiunile de vânătoare, care se fac nu pentru că vreau eu să am cârnați tot timpul în frigider, așa cum cred unii, ci din motive bine documentate, despre care iarăși povestea e prea lungă pentru a fi subiectul acestor discuții vorbite.

De ani de zile sunt întrebat, dintr-o parte: dar mai sunt cerbi (urși, mistreți, capre negre, etc.) prin pădure ?, iar din cealaltă parte: de ce nu omorâți porcii (că ne strică porumbul), urșii (că umblă la grajd și prin sat), lupii (că umblă la oi), etc.

”Iubitorii de natură” spun pe net, dintre betoane, că de ce nu lăsăm noi lucrurile să-și urmeze cursul, că ce tot intervenim cu pretenția că știm noi mai bine decât natura, etc., iar eu spun că în principiu, au dreptate. ”Decât că” natura nu mai e sălbatică de mult, din păcate, și asta din cauza noastră, care am invadat-o, care ne vrem supremi pe pământ, crdem că ni se cuvine totul și poluăm planeta în toate felurile și la toate nivelurile uite așa, pentru că putem. Oamenii sunt peste tot, influența prezenței lor se simte și de aia se cere intervenit pe ici, pe colo, prin locurile esențiale. Și atunci se găsesc unii care încearcă să intervină cumva, nu așa prostește, ci după niște reguli, pentru a face cât de cât reglajele acolo unde se constată, nu-i așa ?, dereglări.

Da, se pușcă așa numitele cote de recoltă, calculate, propuse și aprobate de niște specialiști, în scopul ăla, despre care tocmai vorbeam. Asta aduce bani pentru gestionarea corectă, care presupune oameni specializați, echipamente, logistică, supraveghere permanentă, lupta contra braconajului, administrare de hrană, acolo unde lipsește în anumite perioade ale anului, asigurarea liniștii, etc.

Acuma ajungem la pesta porcină africană. Până mai sus a fost introducerea. PPA este o boală a porcilor, domestici sau mistreți. Este virală și se transmite de la unul la altul, sau prin intermediul alor așa numiți vectori, despre care nu se știe mare lucru, cu excepția unor specii de căpușă, dacă e să mă iau după declarațiile unora de la WWF. Carnea se poate consuma fără probleme, cu excepția faptului că regulile minime de profilaxie sau de carantină interzic acest lucru pentru a nu se perpetua această boală. Corect. Exploatațiile de suine trebuie izolate, târgurile de animale controlate sau interzise în anumite zone, populația de mistreț trebuie ținută sub control, la o anumită densitate, care să reducă la minim riscul contactelor între mistreți și al, desigur, răspândirii bolii. Și mai sunt o grămadă de reguli, toate descrise corect în HG 830/2016.

Totul bine și frumos, ”decât că” pesta porcină africană a venit în România. Se spune că nu are leac. Aici apare prima mea nedumerire, în contextul în care până și cancerul are leac pe lume, ca să nu mai spun de SIDA, care de multă vreme nu mai e o problemă. Pe bune ? Nu s-a ocupat nimeni, nu există leac, în condițiile în care se spune că boala asta evoluează în Spania și în Sicilia de 10 ani, vine dinspre Rusia, a traversat în ultimii trei ani țările baltice, Polonia, Belarus și Ucraina, cât sunt ele de mari, Ungaria, Cehia, Slovacia, Moldova, cât sunt ele de mici, și nimeni nu s-a ocupat, nimeni nu i-a dat de cap ? Asta una.

Ok, nu are leac. S-a stabilit deci că trebuie luate niște măsuri la graniță, altele în exploatațiile mari de porci, altele în cele mici, personale. Unele primării, majoritatea gospodarilor care cresc porci, unii gestionari de fonduri de vânătoare, sunt convins că nu au luat foarte în serios pericolul și nu au făcut măcar acțiuni susținute de informare, sau de control al târgurilor de animale, sau al accesului porcilor care cresc vara pe lângă stâni în pădure. Anul trecut, când au apărut primele două gospodării afectate în Satu Mare, se povestea că în județ unii primari au chemat câte 20 de gospodari serioși, i-au instruit cu ce se mănâncă situația asta și i-au rugat să facă același lucru, fiecare cu alți 20. O idee bună, dar care n-a prins, pare-se.

Acuma avem șase sute și ceva de focare confirmate oficial, în zece județe și vreo sută douăzeci de mii de porci sacrificați. Nu se vorbește, decât pe net, despre oamenii care și-au tăiat deja porcii în zonele afectate, și i-au ascuns sau i-au valorificate pachete, iar viscerele Dumnezeu cu mila pe unde or fi ajuns.

Se trâmbițează în unele medii că mistreții sunt de vină, deși doar vreo 30 din toate cazurile astea au fost confirmați de laboratoare cu PPA, iar populația de mistreți nu s-a diminuat în Europa în toți anii de când evoluează boala.
Prin urmare, s-a hotărât la începutul lunii august că trebuie împușcați zeci de mii de mistreți în toată țara și, acolo unde se confirmă focare și se delimitează ”zone afectate”, trebuie exterminați și mistreții și toți prădătorii. Adică, după definiție, atât vulpile și câinii hoinari, cât și lupii, urșii, râșii, pisicile sălbatice. Iar în lanurile unde, în periada asta se duc o parte dintre mistreți, respectiv de porumb, trebuie delimitate zonele afectate și distruse culturile la fața locului. Iar vânătoarea la mistreț se recomandă să se facă în special la femelele adulte și subadulte, pentru scăderea numerică drastică. Un vânător nu pușcă femele decât dacă sunt bolnave sau foarte bătrâne și sterile, indiferent de specie. Un braconier da, pentru ei nu contează decât chiftelele.

Aici am eu o altă nedumerire. Sau mai multe. Vânătoarea asta atât de blamată devine deodată salvarea României în lupta cu extinderea PPA. E atât de ușor de spus, dar pare că toate deciziile astea sunt luate fără a fi consultați specialiștii atât de hăituiți de mediile online.

Nu e ca și cum ne-am ridica de la masă și am zice: hai să mai pușcăm azi zece mistreți, cinci lupi și șapte urși. Cine își cunoaște meseria știe că e imposibil de găsit și de omorât tot ce mișcă în pădurea plină de regenerări naturale, în arboretele tinere, unde frunza nu a căzut și accesul e imposibil chiar și în sezonul rece, în lanurile imense de porumb, în mlaștini. Cine trage cu arma în desime răspunde pentru locul unde se oprește glonțul ăla. Iar animalele astea nu sunt niște ținte fixe într-un poligon, au activitate nocturnă și nici nu stau legate lângă un gard, în loc cu vizibilitate bună, așteptând.
Ce se înâmplă în cazurile în care, inevitabil, se mai rănește câte un mistreț, care merge poate kilometri lăsând ici și colo sânge ? Plin de viruși ? Mai ales în cazul vânătorilor la goană. Mai ales în sezon de vegetație.

În plus, când reduci populația de mistreți spre zero, mai apare o mică problemă. Mistreții reprezintă, după studii oficiale, cca 65-70% din hrana lupului, ca să nu mai vorbim despre urs, că și el se dedulcește. Iar urșii și lupii sunt tot mai mulți în ultima vreme, pentru că nu prea au dușmani naturali, decât braconajul. Dacă li se reduc rezervele naturale de hrană, ce vor face ? Vor pleca, sau se vor duce către gospodării, către stâni, vor da iama în efectivele de căprior și cerb.

Nu mă pricep la calcule economice, mai ales că nu am în față datele la nivel de țară. Sau măcar de județ. Dar mi se pare că e o situație mistreț contra restul lumii. Dacă boala se întinde, în ciuda tuturor eforturilor de izolare a focarelor și de limitare a extinderii lor, mor toți porcii, probabil. Și cei domestici și mistreții. Dacă ne apucăm de omorât tot ce mișcă și, prin cine știe ce minune, reușim, rămânem cu ceva cerbi, căpriori și capre negre.

Unde e paguba mai mare ? Carpații cei fără egal, și Delta Dunării, cu care ne mândrim pentru că sunt singurii păstrători ai biodiversității din Europa, care bifează toate speciile de faună sălbatică din Europa la un loc, vor rămâne, cel puțin pe alocuri, să le fluiere vântul prin frunze ? Iar în Bărăgan și în nenumărate zone agricole ne apucăm de pârjolit holdele în fața PPA, cum se făcea pe vremuri în fața vechilor armate otomane ? Unde e paguba mai mare ? Chiar dacă lăsăm toți porcii să moară. Cehia, Polonia, Ungaria, tot așa au procedat ?

Nu știu, zic și eu.

În plus, de unde sunt banii pentru despăgubiri ? Nu sunt tot banii noștri ?

ONG-urile cele multe și atât de vocale în apărarea lupilor și urșilor nu mai spun nimic, sau aproape nimic în ultima vreme. La o întâlnire cu vânătorii la Gheorgheni în 2017, așa zisă consultare publică privind planul de management pentru lup și ghidul de bunăgestionare a populațiilor de ungulate, când un vânător dintr-o zonă cu mulți urși a zis o chestie, i s-a răspuns ceva de genul că ”puteți să spuneți tot ce doriți, dar în final pixul e la noi”. Acuma nu se mai aud. ONG urile astea iubesc natura și apără biodiversitatea, sau depind de fondurile care le finanțează proiectele doar pe anumite teme și doar pe culoarul ăla și în perioada de finanțare sunt vocali ?

Îmi iubesc țara, mă străduiesc să-mi fac bine meseria, mă gândesc pe termen lung în bucățica mea, mă supun și execut, dar nu înțeleg niște decizii.
Trebuie că există și alte soluții, mai puțin agresive și păguboase, cu mai multă implicare din partea noastră într-un alt fel.
Zic și eu o părere. Cred totuși că oamenii sunt principalii vectori care împrăștie virusul, principalii vinovați, și cel mai greu de controlat.

...

Norocoasa minivacanță de vis

Numai ce nu reușesc să-mi revin din mult prea frumoasa minivacanță la 2 Mai, de ziua mea, a președinților României și U.S.A. și a șefului de ocol de la Roman. Minivacanță întâmplată de luni până sâmbătă, adică toată săptămâna trecută.

N-aș povesti și n-ar fi de povestit, că acuma nu și-a pierdut mințile nimeni să începem să ne povestim vacanțele, ieșirile cu iubitele și eventual concepția. Copiilor. Totuși, în cazul de față, ca să zic așa, avem de-a face cu o excepție, cu o situație care trebuie semnalată și lăsată posterității, din punctul meu de vedere cam fără precedent în istoria modernă a litoralului românesc.

Povestea sună cam așa:

Pentru că urmează o vară aglomerată, care se va întinde până în octombrie, ziceam prin aprilie că ar fi interesantă o săptămână la mare clădită împrejurul zilei menționate. Am făcut așadar un mail către Micul Golf, sperând că nu e prea târziu pentru o rezervare. Mi s-a răspuns imediat că voi fi sunat de cine trebuie, am primit apelul și mi s-a confirmat rezervarea, chiar cu mențiunea că nu trebuie să plătesc avans. Oamenii sunt paroliști, merg acolo de cinci ani, de când au dat în folosință hotelul motel și nu s-a pus problema de hârtii scrise, cu excepția anului trecut, când mi-au cerut totuși plata online, motivată de aglomerație. Am plătit deci, din proprie inițiativă, online, un avans.

Lunea trecută ne-am înfățișat. Așa merg eu, lunea, pe litoralul care-și trage sufletul după nebuneala de uichend. E liniște și pace și vezi marea și plaja respirând adânc, eliberate de presiune, gălăgie, trafic și eficiență economică. Când am spus băieților de la bar că am rezervare am văzut pe fețele lor oarece descumpănire. Unul a fugit în spate, să vorbească cu șefa, pe urmă mi-a adus cheia. Terasa avea o masă sau poate două ocupate, iar în parcare erau două trei mașini, cam de Constanța.

În prima noapte, după ce au închis restaurantul, era doar mașina mea în parcare, planeta Venus pe orizont, deasupra mării, și bărcile pescarilor din cherhana clipocind pe valuri. Am înțeles nedumerirea celor de la Micul Golf. Ce rezervare, ce avans, ce spui tu acolo, de unde vii străine, tu nu vezi că ești singur pe lume, în mica noastră lume ? A fost un moment ca în filmele alea în care un virus a transformat oamenii în zombi și nu mai are cine arăta lumii care e specia dominantă pe uscat. Mă miram că mai avem curent electric și chiar m-am întrebat, pentru o secundă, dacă voi mai găsi mașina dimineață, la trezire, sau dacă am provizii pentru cazul în care zombi vor ataca.

Am încuiat ușa.

Luni și marți am avut tot personalul cam la dispoziția noastră. Plaja din Micul Golf s-a dovedit populată în primele trei zile cam de cinci, maxim șapte persoane, oarecum nudiști. Faleza cea sălbatică, spre Vama Veche, trei patru kilometri, era pustie. Se putea face plajă în toate pozițiile. Se putea face baie în toate pozițiile. Soarele era singurul care avea posibilitatea să vadă niște treburi.

Pentru cineva ca noi, oameni care nu vor muzici încălecate din tot felul de surse surpriză, peste fum de mici și mirosuri de mâncăruri de pește, corturi întinse peste plajă și prosoape la uscat peste balcoane, câini salvând oameni din valuri și decibeli cristalini de copii scăpați de sub controlul educatoarelor și mămicilor, motoare turate și bocăneli de ciocan care tocmai și-a amintit de ultimele cuie de ascuns prin tot felul de scânduri, a fost absolut ireal să găsim așa ceva pe litoralul românesc. Fiecare își dorește, la un moment dat, o plajă cu mare transparentă, soare tolerant de 28 de grade și absența semenilor, sau măcar distanța de minim 200 de metri până la următorul biped, care să nu-i poarte de grijă. Ei, află că noi am avut așa ceva. În România, la vreo 50 de kilometri sud de Mamaia cea suprapopulată și exagerat de construită, plină cu zeci de mii de oameni dispuși să dea 37 de lei pe o ciorbă de pește, în dorința de a se simți bine la mare. Visam la asta din studenție, nu credeam că realitatea poate bate filmul în așa hal. Puteam să facem baie goi în mare și în soare, puteam să facem gemeni, puteam să fim Adam și Eva reloaded. Nimeni nu va ști cum s-au derulat orele, zilele, lucrurile cu adevărat.

Ca să nu fie totul monoton, miercuri pe la prânz, când căldura ne fugărise în hamace, la umbră, liniștea a fost tulburată pentru vreo două ore de Vârciu, care s-a ciondănit cu nea Mărin, a mâncat o ciorbă și au filmat împreună în felul lor unic o gălăgie într-o barcă din cherhana, după care au plecat îmbrățișați, deși într-o primă fază am crezut că se vor bate, înjurându-se maxim, având ca unic spectator pe mine, încleștat de berea rece de pe masă cu mbele mâini.

Vineri am crezut că totul va fi un furnicar, dar nici măcar atunci, abia pe înserat au apărut unii pe acolo, iar noaptea i-a înmulțit în așa hal încât sâmbătă dimineața totul era așa cum trebuie să fie, adică vreo 12 corturi răsărite pe plajă, parcarea plină de mașini și câteva camere ocupate în jurul nostru, cu terasa plină, desigur.

Așa că am plecat, să le facem puțin loc.

…

Merg la 2 Mai, cu sincope, din vremuri imemoriabile, adică din 92, când eram student. Atunci era doar un sat cu plajă, marea cu cele mai frumoase culori și cherhana, și un pic de faleză. Stăteam cu corturile pe plajă, făceam dușuri pe furate în tabăra de copii de alături, coceam cartofi în jarul pe care ni-l permitem chiar în nisip, între mare și cort, aveam doar bani de biscuiți, bere și alune sărate și mai făceam destule altele. În 92 se vindeau mici la restaurantul Turist, unde trebuia să aștepti o grămadă la coadă, lângă grătar. De multe ori cel care era primul la rând lua toți micii dintr-o șarjă. Cel mai frustrant era nea Vasile, omul care-i învârtea și care-ți lua banii. Se făcea că nu știe tabla înmulțirii și la cei 20 de lei pe zi pe care-i aveam de cheltuială, când zicea 4x8=48 îți venea să-l bați, mai ales că era foarte greu să-l convingi că rezultatul înmulțirii era altul. Oamenii care salivau în spatele tău la coadă țineau cu el, sperând la orice fel de minune care să te elimine din ecuație și să-i aducă pe ei mai aproape de mici, dispuși să accepte tabla înmulțirii impusă de nea Vasile.

În 98 am auzit de trupa Vama Veche și chiar am găsit să iau o casetă cu primul lor album, în ultima zi de vacanță. Au melodia aia care începe cu anunțul cum că ”trenul accelerat București – Mangalia sosește în stație în cinci minute la linia ...”. N-am să uit niciodată cum conduceam spre casă plângând, pe la Viziru, în timp ce caseta se derula iar și iar.

Cam așa ceva simțeam și sâmbătă, venind acasă de parcă aș fi plecat înapoi la mare…

Ceea ce vă doresc și dvs., cu sinceritate, etc., etc., etc.

Zic și eu o părere

Natura se străduia să ajungă la un echilibru. La perfecțiune. Pe pământ adică, pe planeta asta ghinionistă. Apărută de unde apăruse, numai ea știe, evoluase o vreme, greu de măsurat, și numai ce ajunsese să pună treburile la punct, să le organizeze cumva: continentele, emisferele, oceanele și mările, lanțurile trofice, etajele altitudinale, paralelele, cine pe cine iubește, cine pe cine și ce mănâncă, totul era pus la punct.

Stătea acuma ea, natura, cu mâinile sub cap, admirând totul, făcând pluta, relaxată, cu fața la soare. Stratul de ozon era la locul lui, pădurile virgine habar n-aveau de sex, apele de deversări și plasticuri și solul de chimicale și deșeuri toxice îngropate. Aerul era limpede, apele erau limpezi, pământul era sănătos.

Brusc, de nicăieri, a apărut omul. Gândea, comunica, era sociabil și avea planuri.

A fost suficient să se ducă dreaq starea de climax.

De atunci, natura dă din mâini și din picioare să rămână la suprafață. Înghite apă, se sufocă, tușește, are ochii roșii, mici, tâmplele vinete, privirea încețoșată, nimic nu mai e limpede. Crampe musculare tot timpul, aer în plămâni la limită, nu tu liniște, nu tu pace, nimic nu mai e cum era odată.

Omul a descoperit focul, a inventat roata, agricultura, tortura, praful de pușcă, motorul, curentul electric, internetul, perversiunile. După agricultură, a transformat toate celelalte în cultură: creșterea animalelor, a peștilor, a fructelor de mare, a pădurilor, a drogurilor, a mucegaiurilor, a ciupercilor, virusurilor și bacteriilor, totul e de cultură, totul e de fabrică, ba chiar se bagă și la nivel genetic, se crede Dumnezeu, până la nivelul ăsta a ajuns cu dorința și nevoia de manipulare.

Omul a inventat civilizația, și în același timp sclavia, a inventat banii, precum și ideea că totul e pe bani, cu excepția răutății care, se știe, e gratuită și din belșug.

Dar nu ăsta e subiectul aici.

În tot timpul ăsta, mai mult sau mai puțin ascunse, pornirile animalice ale omului au rămas neschimbate. Știe că e în vârful lanțului trofic și vrea să rămână acolo. Neavând colți, gheare, blană, se consideră îndreptățit să-i trebuiască tot ce oferă planeta asta. Mama natură e femeia cea mai frumoasă, cea mai voluptuoasă, cea mai dăruită, cea mai generoasă. Așa că a ales să-l suporte, iar el o violează în toate felurile, dorind s-o iubească, sau doar profitând de bunătatea , după cât îl duce mintea pe fiecare.

Masculul, bărbatul adică, vânează. Femei, pentru sex cât încape, bani, pentru putere și satifacerea viciilor de tot felul, alți oameni, în războaiele pe care le crează permanent sub diverse pretexte, de regulă resursele, animale de tot felul pentru adrenalină, mâncare, sau pur și simplu din impulsuri ancestrale, atavice, pentru trofee, pentru poveste. Ca să-și atingă ținta mai ușor a inventat muzica, versul, povestea, armele. Toate invențiile funcționează, fiecare în dreptul ei.

Femeia vrea cuib, stabilitate, atenție și afecțiune, în tot felul de forme. Pentru asta face ce poate, sau ce trebuie.

Astea sunt și rămân îndeletnicirile aparținând, vorba ceea, fiecărui om cu fimeia lui. Fiecare stimulează emoțiile celuilalt cum poate mai bine, fiecare face ce are în ADN.

Desigur, dezechilibrul creat de om, respectând legile fizice ale fizicii, ar da totul peste cap repede de tot. Nu se întâmplă asta pentru că, din fericire, există și vorba cealaltă: sunt oameni și oameni.

Oamenii ”ceilalți” sunt cei care încearcă să-și controleze pornirile distructive sau care, cumva, au norocul să le aibă atât de bine ascunse în sânge că au senzația că ele nu există, le-au pierdut. Unii protestează împotriva războaielor, alții au exclus definitiv carnea din meniu, unii locuiesc la mănăstire, alții propovăduiesc, fac voluntariat, încercând să salveze oameni, păsări, animale, păduri, ape, planete. Și unii, și ceilalți, sunt buni și sunt răi. Depinde de ceea ce se cheamă ”punct de vedere”.

Civilizația și accesul la informație au împărțit lumea în combinații de ”n” categorii, toate luate câte două, cam toate antagoniste. Cazul care ne interesează în povestea asta este cel al orășenilor versus ruralilor.

La orășeni, cu cât aglomerarea urbană e mai mare, cu atât tendința, șansa, nevoia de a intra în contact cu natura scade. Oamenii de oraș trăiesc printre betoane și fibră de sticlă, respiră noxe și miasme, mănâncă din ce în ce mai multe produse substituite de prafuri, aditivi, îndopate cu steroizi sau pur și simplu modificate genetic, dorm bine doar în gălăgie de motor, trăiesc noaptea, trăiesc virtual. Din ce în ce mai mulți devin artiști. Ies în natură de câteva ori pe an și atunci fac niște conexiuni cu unele emisiuni de pe canalele tv de profil și decid că trebuie să-și manifeste cumva dragostea pentru natură și aversiunea împotriva celor care cred ei că o atacă. Nu mai fac diferența între adevăr și minciună, de regulă nu mai au timp, exagerează fără să aprofundeze, acuză fără să știe. Vorbim aici despre o majoritate, cred eu, oala e mare, sunt cotloane unde fierb și oameni care comunică mai bine cu realitatea.

La țară, la rural, oamenii păstrează contactul cu natura în proporție incomparabil mai mare. De aia se cheamă rural. Lucrează la câmp sau la pădure. Agricultura produce plante anuale sau bianuale, pentru ca cetățenii să mănânce, sau animalele domestice aflate în slujba cetățeanului să mănânce. După care, desigur, ne apucăm noi să le înfulecăm. Silvicultura produce plante care se exploatează la 40, 60, 120 sau chiar mai mulți ani, depinde de specie. (Aici se blochează puțin percepția multora, care vor să vadă pădurea doar la vârstele venerabile și n-o recunosc pe cea care abia scoate capul printre cioatele celei bătrâne. Percepția unora despre pădure se limitează la pădurea cu vârste de la 20-30 de ani în sus. Pădurea bătrână dă lemne. Pentru mobilă, pentru case din lemn, pentru căldura din sobe sau șeminee, pentru parchet, tâmplărie, garduri, magazii, grajduri. Pentru grătarul de duminică al orășeanului de atât de multe ori ipocrit care în România are obiceiul de a risca un mic incendiu pe lângă un drum forestier, dacă se poate cât mai departe în pădure, arzând lemne, lăsând în urmă plasticuri și blamând pe fb pe cei care au un parchet în exploatare pe lângă care au trecut ei în ziua liberă (vai cum taie pădurea, dar de ce taie și arbori subțiri, uite cum a defrișat acolo, nimic n-a rămas decât niște cioate, etc.)).

Peste tot în rural există animale sălbatice. Ar trebui să fie foarte multe, dar, cel puțin în România, o parte au căzut pradă, ca atâtea alte resurse comestibile, cetățeanului victimă a mixului de mentalități balcanice și comuniste. Românul vrea să mănânce tot ce vede în drumul lui: porumbul în lapte, merele din livezi, strugurii din vii, sămânța de floare, pepenii copți, căpriorii, mistreții, cerbii, ciupercile pădurii, inclusiv trufele mai nou, păstrăvii, crapii și știucile și somnii din rîuri. La țară, în satele rătăcite rău de civilizație mănâncă încă broaștele de aprilie, sau puii de graur din cuiburi. Curios lucru, dar tocmai în zonele unde interesul pe vânătoare e mare, unde se bagă bani pentru pază, liniște și hrană (la fel ca în fotbal), acolo poți vedea colcăind biodiversitatea. Pentru cine se pricepe puțin la meseria asta, care se cheamă vânătoare dar constă 95% din alte activități decât trasul cu pușca, afirmațiile astea nu sunt absurde. Sunt doar în pas cu realitatea, din păcate. Deși paralela e ciudată, așa cum circulația și consumul alcoolului sau țigărilor funcționează cât de cât rezonabil sun control, având drept compromis consumul controlat și departe de a fi gratuit, cam așa stau lucrurile în prezent și cu nivelul populațiilor la speciile de faună de interes vânătoresc, sau la cele care sunt pur și simplu comestibile. Dacă ai bani, poți păzi, poți gestiona, poți controla. Asta presupune jertfa unor exemplare de mascul, de regulă bătrân, pe bani mulți, în fața unora care au bani și care nu se pot abține nici în condițiile așa zisei civilizații actuale să nu treagă cu pușca după animale. De acolo vin majoritatea banilor. Acolo unde protejăm total, dispare interesul acestei categorii de semeni ai noștri și treptat zona sau specia rămâne nesupravegheată, indiferent ce spun unii sau alții, devenind pradă braconierilor. Ăștia există și lucrează clandestin, și sunt la fel de greu de controlat, prins, dovedit, liniștit, pedepsit, și la fel de agresivi cum sunt cartelurile de droguri din Columbia.

Mai fac două precizări:

1. Defrișare ilegală nu există în România decât, poate, în cazuri punctuale, extrem de rare și care nu trec niciodată nepedepsite. Defrișare înseamnă tăierea rasă a pădurii, urmată de scoaterea ciaotelor, nivelarea solului și transformarea lui în teren agricol sau pentru construcții. Legea românească interzice categoric reducerea suprafețelor împădurite ale țării, indiferent de proprietar, iar silvicultorii au ca principală atribuție de serviciu apărarea integrității fondului forestier național. Ceea ce prezintă extremiștii verzi pe net sunt parchete tăiate ras, sau la intervenția definitivă, uneori poate exploatate mai agresiv decât e legal, dar unde alături de cioate se văd, sau de regulă nu se văd pâlcurile de regenerare naturală, special lăsate de silvicultori, sau puieții abia plantați, toate acestea urmând a crea viitoarea pădure. Se fură lemn uneori, se exploatează abuziv uneori, în unele zone, se vede pe hartă lui Mr. Google, dar acolo toată lumea e vinovată, de jos de tot până sus de tot.

2. Vânătorul este cel care are ca principală preocupare ocrotirea speciilor de faună, menținerea echilibrului între specii, menținerea în teren a unor populații sănătoase și viguroase. El intervine cu arma pentru a reduce presiunea mistreților în terenuri agricole unde fac pagube, sau pentru control numeric în tot felul de situații și după niște criterii foarte bine stabilite, care țin de ceea ce se cheamă etică vânătorească. Trofeele deosebite recoltate cu această ocazie, pe lângă banii pe care-i aduc prin jertfa lor, arată tocmai calitatea biotopului și, în ziua de azi, a muncii depuse de vânător de-a lungul anului. Posesorul de armă de vânătoare care doar merge la vânătoare pentru carne, adrenalină sau mai știu eu ce motive, fără să respecte nici un fel de regulă, ăla e braconier. Braconierii sunt o specie care se combate de către vânători în primul rând dar, repet, e o muncă la fel de grea ca lupta contra cartelurilor drogurilor. Ar fi tare bine să nu fie nevoie de modul ăsta de abordare... Să fie o grămadă de oameni care pur și simplu să le apere, să fie motivați, să fie bani pentru toate astea, să dansăm cu toții fericiți, să fim vegani, să ocrotim căriorii și mistreții doar ca să aibă lupii ce mânca...

Orășeanul are tendința să privească de sus pe rural. Vine, dă verdicte, știe el mai bine, pleacă. Se duce pe net și acționează, uneori bine intențional, dar de multe ori complet rupt de realitate și neinformat, sau dezinformat. Știe să aleagă și să potrivească și să prezinte mesajul.

Suntem întrebați de multe ori, după ce explicăm lucruri de bun simț care țin de meseria noastră unora care au răbdare să asculte, de ce nu ieșim cu lucrurile astea pe media. Tv, presă, net. Cei care se îndură, au răbdare să asculte, de regulă nu mai sunt

atât de hotărâți în a blama.

Vă spun eu de ce:

1. Oamenii care vor să protejeze totul, fără condiții, fără explicații, fără să audă argumente, știu deja adevărul. (Așa sunt ei, convinși de asta). Nu mai au nevoie să le povestească nimeni nimic.

2. Eu nu cer minerului, agricultorului, petrolistului, să-mi explice pe media cum exploatează ei resursa. Nici medicului, profesorului, avocatului, jurnalistului, sportivului de performanță cum și de ce face lucrurile pe care le face când își prestează meseria. Fiecare cu școala și cu meseria lui. Există legi și organe de control pentru cei care greșesc intenționat, fură, sunt perverși.

Oamenii au invadat planeta asta. Nu mai poate nimeni să-i de afară. Putem doar să folosim, să exploatăm rațional, durabil, cu grijă față de generațiile viitoare, tot ce ne oferă mama natură. Agricultura, zootehnia, silvicultura, pomicultura, vânătoarea, acvacultura, se ocupă de resursele naturale regenerabile de care omul are nevoie. Omul e aici și-i trebuie de toate, mai mult sau mai puțin. Unii spun că nu au nevoie și încearcă să le impună și celorlalți această comuniune pe care și-o doresc cu natura. Alții, marea mare majoritate mare, sunt nepăsători, indiferenți, ignoranți, indolenți, ipocriți. Sunt carnivori, cred că li se cuvine, vor pe degeaba, sunt pofticioși, teribiliști, vor adrenalină. Desigur, nu toate la un loc. Unora pur și simplu le e foame. Ce trebuie avut în vedere este că toate aceste feluri de oameni există.

Eu cred că problema trebuie tratată realist.

Dacă ne imaginăm că oamenii nu mai au nevoie de lemne, sau că nu vor încerca să fure lemne doar pentru că li se interzice lucrul ăsta, de dragul pădurilor virgine, parcurilor naționale și prostiei fără seamăn reprezentată de teama nejustificată a așa ziselor ”defrișări ilegale”, ne înșelăm amarnic. Deși vorbesc în van, provoc totuși, după principiul ”cine zice ăla e”, să se ocupe de pază și de obținerea sumelor compensatorii pe cei care stau la baza unor inutile și uneori absurde interdicții. Îi provoc și să păzească viețuitoarele din păduri de braconieri, pofticioși după carne sau trofee pe degeaba. Ca să vadă ce presupune asta. Ce eforturi, ce riscuri, ce frustrări, ce cheltuieli.

De multe ori dau exemplul cu perioada prohibiției din SUA, acum 100 de ani deja. Alcoolul nu este o resursă naturală regenerabilă, este doar o slăbiciune umană, la fel ca pofta de carne și nevoia de lemne. Cine pune pe piață o lege care interzice o chestie, cum a fost consumul de alcool în acea perioadă, are de dus lupte grele cu morile de vânt. Oamenii au produs, comercializat și consumat în continuare alcool, statul a pierdut o grămadă de venituri din accizare și impozitare, luptele au fost dure și inutile, cu foarte multe victime și, uite așa, a scos capul mai tare ca oricând, s-a dezvoltat și a luat amploare ceea ce se cheamă ”mafia”.

Interzicerea exploatării raționale a unei resurse duce la dezvoltarea pieței negre, la o grămadă de victime mai mult sau mai puțin colaterale, la o luptă surdă și sterilă și inutilă și la o gaură mare de tot în bugetul statului. Care, printre altele, trebuie să împrumute bani de la uniune ca să plătească, de exemplu, mormanul de pensii nesimțite ale pensionarilor mai tineri ca mine de multe ori.

Se dovedește, în țările europene, că interesul vânătorilor de a avea în teren efective numeroase, sănătoase, viguroase, la toate speciile de animale sălbatice, este în strânsă legătură cu dorința unora, cu bani mulți în buzunar, de a recolta câte un trofeu. Vor lupta ancestrală cu natura, vor să rămână cu povestea. Vor doar masculi trecuți de o anumită vârstă, cu trofee la apogeu sau în regres, care arată valoarea cinegetică și vigurozitatea exemplarelor într-o anumită zonă, și dau bani grei pentru asta. Bani care sunt folosiți în interesul ocrotirii și perpetuării speciei, împotriva braconierilor sau bolilor. Așa sunt unii oameni.

Protecția totală presupune cheltuieli de la buget pentru pază, bani pe care statul de cele mai multe ori se plânge că nu-i are, motivând că sunt alte lucruri mai importante care au prioritate. Anii trec, iar braconierii, de foame sau din nevoia de adrenalină, jubilează. Statul pierde, interesul vânătorilor este la minim, problemele se rezolvă pe plan local, tacit, și nu mai știe nimeni. Sau știe și tace. Își închipuie cineva că ursul sau lupul, specii ocrotite, și-au schimbat obiceiurile culinare și nu mai atacă la stâni, sau la vitele oamenilor ? Știe cineva în câte cazuri din astea oamenii își fac singuri dreptate ? Cu lațuri, capcane, otravă, arme clandestine, tot tacâmul. Oamenii nu cer despăgubiri de la stat, pentru că trebuie să vină comisia, care stabilește niște despăgubiri cu care ei nu sunt de acord și pe care statul oricum nu prea le plătește, pentru că nu are bani. Iar ONG-urile care luptă pentru protecția asta, să presupunem că din suflet bine intenționate, au păpat banii europeni, au făcut studii bine documentate și argumentate, au predat lucrările și recomandările ministeriabililor care de multe ori au contact zero cu terenul, și care le transformă în reglementări legale prohibitive, și stau frumos duminica pe terasă, cu cafeluța în față, privind spre munți, mândri că au salvat planeta, mulți dintre ei neavând habar despre mulțimea punctelor roșii de pe harta imaginară unde se întâmplă drame chiar în momentul ăla.

Revin:

Silvicultorii sunt principalii apărători ai pădurii, și nu hoții, așa cum încearcă să li se creeze imaginea în ochii orășenilor metropolitani.

Vânătorii sunt principalii ocrotitori ai faunei sălbatice, și nu braconierii sau cei care epuizează resursa, așa cum încearcă să li se creeze imaginea în ochii orășenilor metropolitani.

Între aceste bresle și activiștii de mediu ar trebui să fie o legătură constructivă foarte strânsă, pentru că au aceleași targeturi, aceleași scopuri. Diferența este, de multe ori ”doar” cea dintre practicieni și teoreticieni, din nefericire. Primii, cu toate greșelile inevitabile și micile păcate, sunt practicieni, sunt în contact cu oamenii și cu realitatea, ceilalți sunt visătorii, sunt versiunea roz. Rozul echilibrează cumva excesele, însă are și puncte gri. Este vorba despre unii ipocriți care urmăresc doar cheltuirea generoaselor fonduri europene oferite nobilelor scopuri, sau despre inconștienții care-și închipuie că chiar salvează natura în felul ăsta.

Îmi dau și eu cu părerea. Natura s-ar vindeca singură foarte repede. Cu noi pe cap, îmi pare rău că spun și eu asta, e tare greu. Iar noi avem obiceiul să alegem tot felul de tabere, nu reușim să-ncăpem într-una singură.

Femeile astea

Femeile …

Doamne cât sunt de frumoase femeile !

Cu felul lor de-a se uita, cu zâmbetele alea perfecte, cu ochii ăia incredibili, cu buzele alea cu efecte absolut psihedelice, cu parfumurile alea care atentează subliminal, cu liniile alea care inventează geometrii și matematici fără să obosească, cu rotunjimile alea din alte galaxii, cu reflexiile alea din voce, cu pielea lor care adună absolut tot ce ne trimite bun soarele în lumina lui, cu netezimea și catifelările ei cu tot, cu gustul ăla atât de diabetic de dulce și de sărat și de amar, cu decolteurile alea care ascund și arată și-s de fapt niște ghicitori care-ți prind privirile în lesă cu profesionalismul hingherilor din secolul trecut, fără scăpare, cu genunchii ăia rotunzi care-ți aduc furnici în palme, cu coapsele alea catifelate care-ți fură somnul, cu mersul ăla din visele în care toți bărbații se cred feți frumoși și habar n-au cât sunt de departe de idee și de penibili, cu eleganța aia care aproape că nu se poate copia pe film, trebuie să fii acolo să vezi, cu nevinovăția aia, care înmoaie pietrele, cu gleznele alea care ascund scânteia ce aprinde imaginația absolut de fiecare dată, cu umerii ăia, care ies din baia cu spume ca Atlantisul regăsit, în sfârșit, cu alunițele alea, sau pistruii ăia, sau cu genele alea dosind speranțele și promisiunile și dorințele și rostul vieții, cu degetele alea prin păr, cu privirile alea sfioase, cu privirile alea sigure, cu privirile alea alunecoase, cu locul ăla de după ureche așteptând atingerea buzelor atunci când buclele s-au lăsat prinse cu clame și tot felul de alte jucărele care îmbrățișează doar fără suflet, cu lumina aia din ochi, cu luminițele alea din priviri, cu căldura din îmbrățișări și îmbrățișările alea atât de fierbinți, cu vino-ncoacele imposibil de ascuns, de mascat, de ignorat, cu fesele alea multifuncționale, care inventează și reinventează mersul, frumusețea, senzualitatea, valoarea unei cârpe de bikini, cu linia, cu formele sânilor ălora, pe care le pândim ținându-ne respirația printre nasturi, mâneci, revere, cupe, transparențe de furou, margini de cămașă, alunecări de cordon de halat, aplecări, ferestre întredeschise sau găuri în tavane și pereți, cu linia gleznelor ălora, cățărate pe tot felul de tocuri care se prelungesc până spre șolduri, smulgându-mă iar și iar din prezent cu fiecare atingere de pardoseală odată cu plutirea care la băieți se cheamă mers, cu moliciunea, cu fermitatea, nesiguranța și determinarea, cu sfârcurile alea care par că nu pot trece dincolo de tricou și-mi străpung și-mi pârjolesc și-mi încântă și-mi fericesc în imaginație carnea și limba și cerul gurii și sufletul, cu îmbrățișările alea care fac inutilă construcția de centrale nucleare și de orice altă formă de producător de căldură, cu ….

Cu dreptele și curbele și cercurile alea, peste tot, și triunghiurile, da, triunghiurile, cu sferele și piramidele și cilindrii și trunchiurile alea de con, cu … mmmm ! …., dunele și crevasele alea, munți și dealuri și văi și meandre peste tot. Și câmpii… Să-ți tot iei câmpii…

Cu rochiile alea fluturând pe malul mării și lăsând, uneori, soarele să sugereze niște lucruri, privindu-le din cealaltă parte, cu tocurile și fustele alea desupra genunchiului, cu taioarele și cămășile alea desenând siluete de vis, cu halatele și prosoapele alea de baie, îmbrățișându-le din cap până-n picioare, cu excepția umerilor și gleznelor și ochilor și obrajilor și buzelor, cu costumele alea de baie care redefinesc energia, cu pantalonii ăia mulați de sus și până jos pe toate strofele din poezia piciorului: șold, fesă, coapsă, genunchi, gleznă …

N-ajung nici pe departe simțurile alea pe care ne bazăm, cu care se laudă toată lumea, mie cel puțin nu-mi ajung. Zburdă inima, stomacul se trezește că prinde fluturi, circumvoluțiunile proiectează filme, scriu cărți, recită versuri, ochii strălucesc, luminează, sângele depășește noi recorduri…

Se face cald, se luminează, se colorează, se redecorează, se reorienteză, se redefinește totul.

Doamne, cât de frumoase sunt femeile !