Nemărturisire

Cam de fiecare dată când mă uit la tine, îmi vine să te mănânc. Există momente în care, de regulă de la dureri de cap sau de la stres, mai uit pentru câteva secunde nevoia asta permanentă. După care am senzaţia că am pierdut inutil nişte timp. Timp în care aş fi putut să mă bucur de aerul din preajma ta, de lumina din ochii tăi, sau pur şi simplu de faptul că eşti cu faţa spre mine.

Cu siguranţă afirmaţia asta cu aer atât de canibal nu-mi face neapărat cinste la orice oră din zi şi din noapte. Adică ok, mă placi, mă iubeşti, mă respiri, neşte treburi, etc., dar nu mă sufoca, nu ? – probabil că-ţi zici uneori, sătulă de ceea ce pare (sau poate că chiar este) o obsesie în adevăratul sens al definiţiei.

Ei bine, îţi comunic oficial, pe această cale, că nu am ce să fac !

Vreau să te conving în fiecare zi să fugi cu mine în lume. Observ totuşi, nu-i aşa, că te am, şi că ne putem considera  deja fugiţi undeva în lume. Şi-atunci când apar inevitabilele momente în care sunt penibil, din diverse motive, sau când mă împiedic înainte de linia de sosire în diverse competiţii ale cotidianului românesc, mă gândesc imediat la modalităţi, îmi bat capul cum să fac să te fur, să mi te fur, ca să fugi iar în lume, cu noul meu eu, salvându-te astfel de vechiul meu eu atât de jenant sau de împiedicat.

Pentru că dacă te am te vreau, şi dacă nu te am sufăr de tine şi iar te vreau.

Asta e: sufăr de tine, m-am îmbolnăvit de tine nici nu mai ştiu de când, şi pare incurabil, oricât aş da eu din picioare, mâini, aripioare, nu pot evada de tine şi tare mă tem că sunt drogat cu tine. Şi mi-e tot mai clar că nu-mi ajunge să te pot priza, adulmeca, injecta în mine, e prea puţin, nu mai are efect.

Eşti o porţie, şi eşti porţia mea zilnică. Aşa că sper să nu mă înţelegi greşit când mărturisesc foamea mea continuă de tine. Eşti delicatesa  şi eşti cura mea de viaţă frumoasă, mă dezintoxici de realitatea otrăvită.

Ştiu cât sunt de rău şi ştii cât îţi sunt de recunoscător că mă suporţi, mă distilezi, mă îmbunătăţeşti şi mă reciclezi continuu şi mă fericeşti cu zâmbetul şi mângâierile tale.

În sinea mea cred că Eiffel a făcut turnul ăla al lui încercând să depăşească sau măcar să egaleze complexul pe care şi-l ascundea în faţa femeii pe care o prefera. Omul nu se simţea la înălţime, pur şi simplu. Cred că orice mascul care se dă feroce ascunde o frustrare de tip Eiffel de fapt şi că aşteaptă ca pe aer gestul imperceptibil al genelor iubitei care să-i confirme că e dorit, că e la înălţime, măcar printr-o iluzie de privire fugară cu coada ochiului.

Pentru că, draga mea, şi nu e nici o urmă de ironie aici, doar un fel de paralelă, dacă braţele şi îmbrăţişările tale nu e, atunci nimic nu e.

Atracţia şi gravitaţia

Gravitaţia...

Domină. Controlează. Nu prea lasă alternative. Atrage „privirile” a tot şi toate într-o singură direcţie. Duce o luptă surdă cu soarele. Astrul, săracul, încearcă din greu să ridice moralul celor înconjurătoare, să le vadă zâmbetul, să tridimensionalizeze tot ce poate. Se străduiesc să-l ajute ploaia, râul, ramul dar...

Am un singur cuvânt pentru asta: efemer.

Magneţii ascunşi în adâncuri pot conta de fiecare dată pe victoria finală. Ei se aleg cu totul, mai devreme sau mai târziu.

Şi totuşi, destul de des, şi asta e de bine, găseşti căpăţâni ascunse în nori. Oamenii, vieţuitoarele, lucrurile, stările, se încăpăţânează dom’le. Adică soarele nu e nici el degeaba, lucru de-a dreptul îmbucurător şi încurajator. Ce-ar fi lumea plină de târâtoare, resemnate într-un echilibru fizic etern, fără curiozitatea şi efortul aferente prelungirii cu o unitate, şi încă una, şi pe urmă încă una, a vectorului care preferă să-şi arate spatele abisurilor ? Dezechilibrele salvează monotonia.

Eu cred că e mâna lui Peter Pan, sau a versiunii lui locale, după caz (pentru că nu toate lucrurile interesante se petrec în SUA, aşa cum încearcă ei să insinueze). Norul, specialistul în fente, pluteşte şi, atunci când are ocazia mai şi ascunde-n poalele capotului tărtăcuţe de oameni perseverenţi în lupta contra resemnării.

Ce e aia : în pământ ne-ntoarcem, etc., chestii, socoteli, bla, bla ? Mai durează până atunci.

Florile sunt cel mai bun exemplu de urmat.

Să înflorim, deci, pe rupte ! Zic. Să stăm pe vârfuri ! Să privim, vorba ceea, decât în sus !

Eu aleg să înfloresc spre tine. Că văd că pământul ăsta nu se mai descurcă în ultima vreme cu mine, nu ştiu, nu mă mai atrage chiar deloc.

Tu da !

În lumea mea paralelă

În lumea mea paralelă, îţi dai seama, nu-i aşa, eşti tot tu, doar că într-o altă variantă perfectă. Într-una dintre celelalte versiuni perfecte, de fapt, pentru că toate versiunile tale, în toate lumile paralele existente, sunt perfecte. De semnalat faptul că, spre deosebire de lumea noastră cea de toate zilele, acolo ajung şi eu pe aproape de standarde, încep să semăn cu versiunea mea ideală. Din cauza ta. Mă comport impecabil şi reacţionez ireproşabil. Sunt curajos şi nobil şi văd în ochii tăi că pot să mă străduiesc în toate felurile posibile să vin cu ceva în plus şi degeaba, că nu mai e de unde, am atins deja orizonturile şi am scos la iveală toate esenţele cele bune.

Funcţionăm impecabil, într-un cerc virtuos.

Văd cum bucuria nu te părăseşte, gravităm unul în jurul celuilalt şi momentul forţei cu care ne atragem reciproc rămâne constant, nu se ofileşte. Reuşesc să-ţi fiu un perpetuu opt martie însorit şi fără nici un fel de griji.

Mă porţi ca pe rochia preferată, am cel mai bun loc în cutia de bijuterii, mă dai cu creme hidratante şi mă dormi ca pe somnul de frumuseţe cel zilnic. Mă răsfeţi cu toată bucuria inimii tale şi-mi arăţi, în secret, labirintul tău interior, atât de complicat şi de plin de surprize, mă epuizezi şi când mă aştept mai puţin mă bei ca pe o cafea braziliană, spulberând iar şi iar toropeala care insistă să se insinueze să doarmă între noi, în patul nostru, auzi tu, ce tupeu !

Iar eu te savurez, te aprofundez, te înglobez ! Ai grijă ! Te inhalez, mi te injectez, mă droghez. Levitez ...

Mă lupt doar pentru lumina din ochii tăi, acolo e esenţa.

Şi totul e perfect.

...

Recunosc, diabolica realitate ne trage de perciuni, uneori, tocmai când norul ne învăluie căpăţânile mai bine. Şi cum am luat o înghiţitură de aer din ăla, real, rece şi proaspăt, cum începe motorul să meargă în trei pistoane, imaginea din oglinzile retrovizoare trece pe alt canal şi eu revin iar la forma umană cea cotropită de slăbiciuni şi imperfecţiuni. „Şi-atunci m-apropii de pietre şi plâng”, etc., etc., vorba lui Nichita. N-am găsit altă rimă.

Dar mă străduiesc, lungesc gâtul cât pot de mult, către orice scamă de nor, şi caut să scurtez imperfectul. Din cauza ta. Pentru că-mi place de tine de mor.

Nu e nevoie de zile de opt martie date cu markerul prin calendare şi trâmbiţate în malluri decât pentru a fi traşi de mânecă, în neatenţia noastră, de timpul care se vrea folosit şi trăit altfel, din plin, şi care nu suportă a fi pierdut pe prostii şi nimicuri.