O revelaţie la bătrâneţe

Iubito, îţi dai seama cât de puţin timp petrecem noi împreună ?
...

Sâmbătă, 11 iulie 2015, după ce m-am lăsat convins destul de greu cu o zi înainte de femeia mea să petrecem o zi întreagă la Fălticeni (WTF ?), am descoperit de fapt, încă o dată, cât de fraieri suntem noi, ca popor, m-am convins încă o dată că ne merităm şanţul şi dispreţul altora dar,şi ăsta e cel mai important lucru, m-am simţit bine pe dinăuntru, acolo unde stau ascunse mintea încâlcită şi sufletul simţitor din dotare.

Se poate demonstra ştiinţific faptul că nu ajunge o zi pentru a vedea, auzi, rumega, savura istoria şi înţelepciunea îngropate în zona asta, şi denumite comercial obiective turistice. Desigur, într-o ţară care ţine la foamea spirituală şi fizică a poporului propriu, nu la noi. Dar nu m-aş fi aşteptat.

Motivul vizitei în zonă a fost să însoţim un prieten care mergea la biserica Tâmpeşti din oraş, pentru o pomenire a unui anume Vasile Lovinescu, 110 de la naştere. Am aflat astfel că Lovineştii sunt din oraşul ăsta, că Eugen Lovinescu e unchiul lui acest Vasile, mare scriitor şi ezoterist de excepţie la nivel european (necunoscut la noi, desigur), că de acolo sunt şi Anton Holban, prietenul lui Eliade, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În total sunt vreo 12 în cavoul Lovineştilor. Oameni de cultură, discreți, necunoscuți de majoritatea.

Ce vină au ei că la modă sunt acuma mesajele lui Salam şi Cristi din Banat ?

Pentru ca textul să nu fie lung, plicticos şi insipid, cum mi-e obiceiul, le înşir în viteză. Obiectivele la care am reuşit să ajungem, că mai sunt și altele.

1.       Bisericile lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, fii-su, făcute pe acelaşi model cu cea din centru din Piatra Neamţ, foarte vechi şi frumoase şi aproape necunoscute din vechiul târg Baia, la 5-6 km de Fălticeni.

2.       Mănăstirea de maici Cămârzani, atât de frumoasă şi de altfel ca amplasare, atmosferă, gospodărire, senzaţie de bine, la vreo 15 km de Fălticeni spre Roman, pe dealuri. Cred că cea mai frumoasă pe care am văzut-o, face concurenţă cu succes Agapiei.

3.       Biserica din Rădăşeni, la 3 km de Fălticeni, unde icoana Maicii Domnului are o poveste specială.

4.       Am văzut şi răchita din Dumbrava minunată, iar alături, la bisericuţa veche, tocmai se producea o cununie, cu mirii şi cele patru perechi de domnişoare şi cavaleri de onoare îmbrăcaţi în nişte costume populare frumoase rău. E prima dată când am avut ocazia să văd așa ceva în România, şi e impresionant.

După înfulecările de după amiază, partea unde românul este unul dintre cei mai buni turişti din lume, cu ciorbe rădăuţene, pâinea casei scoasă din cuptor lângă inegalabila smântână de Bucovina şi souvlaki îngropat în papanaşi sau clătite cu dulceaţă de casă şi iar smântână, desigur, am ajuns la muzeul Ion Irimescu.

Who the fuck is Ion Irimescu ?

Sculptor.

Aaa, sculptor... Mare scofală. Ok, mergem.

Am intrat în muzeu, singuri, desigur. Am avut o uşoară senzaţie de Brâncuşi, când am văzut primele busturi. N-a durat mult şi eram fără cuvinte. Nu ştiu să descriu emoţii. Ştiu numai că nu am prea multe momente în viaţă în care să fi fost atât de scuturat. La lacrimi. O mulţime de lucrări, şi la nu ştiu câte dintre ele, iar şi iar, aceeaşi senzaţie. Aş vrea să pot povesti sentimentele, lacrimile de emoţie. Mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care l-am văzut cu ochii mei, atunci când vine vorba de sculptură.

Oricum, n-am avut timp să le văd pe toate, a trebuit să plecăm, închideau etc. Aş fi stat acolo o zi întreagă. Am ţinut minte din prima numele câtorva: Fata cu coc, Roxana, Luna, Aşteptare, Melancolie, Bună dimineaţa la fereastră. Le înşir doar ca să nu le uit, pentru că nu ştiu câtă lume a auzit de ele. Am căutat pe net, dar Fata cu ochi albaştri, una dintre cele fascinante, în faţa căreia aş fi stat toată ziua, nu apare. Sau poate n-am căutat bine. Când eram copil am citit Agonie şi extaz şi mi-am dorit să văd şi eu Pieta lui Michelangelo în viaţa asta. Am avut şansa să se întâmple deja, am stat în faţa ei, în înghesuială, atât cât am putut, mai bine de o oră jumate, dar asta nu înseamnă nimic, e infinit de puţin. Aşa sentimente am avut şi în muzeul omului ăstuia. Are şi el câteva variante de Pieta şi câteva teme inepuizabile, cu lucrări incredibil de frumoase. Mi-am dorit să le am acasă pe toate, să mă uit la ele în fiecare zi.

Am fost în final la un simpozion unde toţi localnicii erau foarte mândri de Fălticeni şi spuneau că orăşelul ăsta necunoscut şi neinteresant ar fi de fapt Florenţa românească, concurenta soră săracă a Iaşiului şi Bucureştiului.

...

Încă sunt sub impresiile lăsate de experienţa asta şi am început fără să vreau să conştientizez felul în care-mi petrec timpul. E atât de simplu. Fac aceleaşi lucruri pe care le facem cu toţii, ritualurile. În afară de somn, spălat pe dinţi, călcat cămăşi, zbătut omlete şi vărsat cafea pe aragaz, urmate de chestii despre care se presupune că ne plac atunci când mergem să ne câştigăm traiul, zilele, apoi de lucruri care nu ne interesează, oameni care nu ne interesează, situaţii imposibile, aşteptări pe la cozi de bancomate, bănci, supermarketuri, etc., ne rămâne foarte puţin pentru cei de aproape şi pentru noi. Şi în timpul ăla, atât de puţin, când suntem cu cei cu care vrem să fim, trebuie să rezolvăm apa care s-a stricat la baie, centrala care a rămas fără ventilator pe 31 decembrie la prânz, febra care ne loveşte pe 25 decembrie seara, proasta dispoziţie în urma unui telefon la 21.55 de la un coleg de serviciu care anunţă  ceva catastrofe profesionale, pisica bolnavă care te face să găseşti soluţii să convingi veterinarul pentru o intervenţie chirurgicală sâmbăta după amiază, durerile de fiere de la doi mici înfulecaţi cu poftă care te zvârcolesc o noapte întreagă. Nu ne gândim aici la probleme sau tragedii în familie, presupunem că sunt şi suntem cu toţii bine, sănătoşi. După ce scădem şi momentele de felul ăsta, care la mine cel puţin, roiesc împrejur de-ar face geloase şi familiile de albine şi pe cea de furnici din grădină, mai rămâne să petrecem cât de mult timp şi, dacă se poate, de calitate, cu copiii. Să se simtă iubiţi, ocrotiţi, să crească sănătoşi la suflet şi la trup. În final, avem şi micile plăceri egoiste, cum e statul cu nasul într-o carte, o bere cu prietenii, o navigare pe net. Cum e să asculţi o muzică bună, să te emoţionezi în faţa Fetei cu ochi albaştri a lui Ion Irimescu. Nici pe astea nu le poţi face în viteză. E clar că vom deschide o nouă carte când o terminăm pe cealaltă, că vom merge din nou la Fălticeni să vedem muzeul lui Irimescu, că vom încerca să ajungem din nou în Veneţia, Plitviçe, Mont Blanc.

Şi aici apare întrebarea care mă îngrozeşte. Îţi dai seama, iubito, cât de puţin timp petrecem împreună, de fapt ? Chiar dacă împărţim o vizionare de film, o călătorie, o cafea cu mic dejun duminica dimineaţă, o vacanţă, sau momentele când orice vietate bagă cornul în pernă seara.

E atât de puţin...

Cam târzior am observat.

Poveste de zdragoste

El avea nevastă, job, casă, maşină, perspective locale şi chiar de capitală. Se iubiseră din facultate, într-un fel al lor, unic, aşa cum e valabil în toate iubirile. Ocoliseră tot ceea ce amintea de ideea de furtunos sau aventuros în anii trăiţi împreună. Inclusiv bucuria de a avea copii. Aveau tot felul de justificări pentru a se ascunde de întrebările stânjenitoare, cum ar fi că toată viaţa le stătea înainte, că erau tineri şi siguri pe faptul că situaţia asta va ţine la nesfârşit, etc. Timpul trecea însă, împărţit între stresurile inutile dar absolut prezente ale zilelor de muncă, ieşiri cu prietenii, evenimente de natură socială de tot felul, vacanţe mai lungi sau simple, evadări de sfârşit de săptămână în alte locuri. Prin natura îndeletnicirilor, venea acasă destul de des la ore mici, sau lipsea nopţile. Uneori, la ore târzii, când n-avea somn, se uita la ea adormită şi se bucura s-o vadă acolo şi nu-i venea să creadă că respiră atât de liniştită şi împăcată lângă el. Alteori se consuma pentru afecţiunea pe care şi-ar fi dorit-o din partea ei şi care nu venea cu frecvenţa şi intensitatea pe care şi le dorea şi nu putea dormi şi o ura. Devenea tot mai clar, odată cu trecerea anilor, că nu reuşeau să comunice cum trebuie, aşa cum li se întâmplă celor care-şi găsesc jumătatea cu adevărat şi care se alătură ca jumătăţile unui medalion, transformându-se într-un întreg foarte bine conturat, fără a mai lăsa locuri pe unde să pătrundă raze de lumină, curenţii, apa. În comuniunea lor, eroziuni de tot felul începeau să-şi facă simţită prezenţa, prin crăpăturile care se ramificau tăcut împânzind relaţia. Era bine, era practic, dar prea multă proză şi matematică şi prea puţină poezie. Au început să fie curioşi în legătură cu posibile comparaţii. În mintea lor, şi într-un mod pe care nu şi-l recunoşteau deschis. Ea avea mulţi curtezani. Nu ştia cum să se descurce cu mesajele discrete pe care le primea şi se ferea să rişte experimente. El visa în taină la femeia pe care o văzuse întâmplător, într-un birou, răscolind nervoasă printre dosare. Îi aruncase o privire şi lui i se păruse cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată şi se gândise că privirea rece şi transparentă pe care o primise era ceva normal, fata era „dintr-o altă ligă”, nu s-ar fi uitat oricum la specimenul de el. Asta era expresia uzuală, după ce scuza cu clasele sociale cu statutul lor cu tot nu mai erau la modă ca pe vremuri, putea să aleagă pe cine voia la felul în care fusese dăruită.

Ea, cea din altă ligă, era mamă, avea o viaţă destul de banală, iar nemulţumirile create de comportamentul departe de aşteptări al bărbatului pe care conta, considerat pe vremuri drept soluţia perfectă pentru o viaţă împlinită, o îndepărtaseră de ideea de familie şi căuta, în mod inconştient, bâjbâind, o idee de fericire. Era frumoasă, naturală, fumătoare, inteligentă şi nu foarte corect pusă în valoare dacă vorbim prozaic, profesional, acolo unde-şi irosea anii cei mai tineri, în scopul supravieţuirii financiare. Căutase alternative, aşteptase pe Făt Frumos ca pe ceva ce trebuie adus fiecărei fete la un moment dat de calul alb cu mesaj din partea sorţii, cadou, sau cel puţin cu titlu de şansă la altceva. Nu voia de la viaţă mare lucru, se mulţumea cu un colţişor liniştit, confortabil, bine aprovizionat şi, lucrul cu adevărat important, care să-i ofere siguranţă pe toate planurile. Nu era disperată după carieră, acumulări, etalări pe covorul roşu. Voia puţină iubire şi multă ocrotire, înţelegere, siguranţă.

L-a văzut prima dată şi, chiar dacă era în viteză, încercând să rezolve nişte urgenţe cu care o freca şeful de se săturase, a sperat în sinea ei că vor avea ocazia să schimbe cândva două vorbe. Nu şi-a dat seama cât de impersonală i-a fost privirea, care l-a considerat în momentul acela de-a dreptul transparent. Abia pe seară, în liniştea momentului care precede trecerea în lumea viselor l-a reconstituit pe retină, i-a observat privirea lacomă, complexată, admirativă, resemnată, plină de dorinţă şi speranţă. A adormit cu gândul la el, cu o senzaţie de bine, pe care a sesizat înainte să adoarmă profund că n-o mai vizitase de ceva vreme.

 În timpul acesta el şi-o imagina căutându-şi locul sub plapumă, parfumându-i aerul cu părul împrăştiat pe braţul lui, cu căldura trupului gol emanând cuibărită lângă el în aşternut, respirând liniştită şi adormind împăcată, după ce se iubiseră cu o pasiune pe care nici Şeherezada nu o putuse imagina şi descrie în cele o mie şi una de nopţi de poveşti nedormite. Ăsta este, de fapt, cam singurul fel în care visează bărbaţii.

S-au văzut de câteva ori, comunicarea vizuală s-a îmbunătăţit treptat. Pe urmă şi cea verbală. Au ajuns repede la concluzia că se doresc şi a venit momentul în care au recunoscut fiecare celuilalt toate gândurile păcătoase. Au observat că împreună se adună într-un întreg fără fisură, prin care adică nu trec raze de lumină în care să se reflecte praful plutind, numai bun de pus la gâtul Afroditei drept colier. Întregul, nu praful. Au lăsat în urmă viaţa veche fără să privească înapoi, fără remuşcări, plini de speranţă.

A urmat o perioadă de iubire pasională, emoţională şi fizică. Nu mai existau decât ei îmbrăţişaţi. Totul în jur apărea şi se stingea, încercând, fără succes, să le câştige măcar o parte din atenţie. Senzaţia de împlinire, de plutire, era incredibilă. Foamea, setea, nevoia de comunicare, de socializare, obligaţiie zilnice, prozaicele... cine putea să înţeleagă ? Cine avea timp de prostii din astea ? În calea iubirii, dorinţei, pasiunii lor neobosite nu existau lucruri de genul pană de cauciuc, cămaşă de călcat, manichiură, maşină de spălat, oală de ciorbă, factură, revizie, obligaţii sociale, lemne de foc, etc. Pentru o vreme se părea că focul pasiunii şi credinţa că dragostea lor este unică, rezolvă de la sine toate nevoile familiei.

Poate că aşa ar fi normal. Dar lumea din jur, ritualurile societăţii, nevoile de grup, sechelele educaţiei primite în copilărie acasă şi în şcoală, micile sincope financiare care le ameninţau confortul conjugal i-a determinat, treptat, să înceapă să privească împrejur. Au strâmbat din nas, dezgustaţi, apoi au încercat să facă eforturi să accepte cumva că sunt parte din ciorba împuţită şi încinsă în care ne opărim cu toţii. Cu timpul, au realizat că stimulii lumii înconjurătoare îi fac să reacţioneze diferit şi, atunci când erau nevoiţi să scoată nasul din coconul de ciocolată cu vanilie, zahăr şi coniac în care credeau că se-mpupasetă pentru totdeauna, reacţiile le erau de multe ori surprinzător de diferite. Asta i-a îndepărtat în scurt timp. Întregul pe care-l formau se fărâmiţa, apa şi curenţii de aer care vorbesc limba vântului aveau acces la ceea se se numeşte proces de eroziune. N-a durat foarte mult şi au devenit din nou entităţi complet diferite. Au încercat cu plasturi, ace de cusut, adezivi de tot felul. Relaţia se lichefiase, curgea în vale şi îşi schimba forma tot mai tare. Au trebuit să se împace cu ideea de pauză.

Fiecare şi-a amintit de vechiul partener. Fiecare, în secret, a simulat o revenire la vechea albie...

Au suferit, fiecare în felul lui, timpul a mai vindecat din răni, viaţa merge înainte, amintirile s-au mătuit.

N-a mers nici cu prea prea, nici cu foarte foarte. Anii au trecut, zgârieturile, rănile, amintirile unicat, momentele Kodak, zbaterile, uzura s-au succedat, au lăsat urme, amprente, muşcături, laolaltă cu timpul neiertătorul şi judecătorul. Concluziile şi verdictele au legătură doar cu băncuţa şi cu duminca după amiază în faţa porţii. Adevărul e al fiecăruia şi judecata nu-şi are locul în gura şi sufletul semenilor noştri, ţine de alte sfere.

Alcoolul cu adevărul, timpul cu vindecarea, rănile cu uitarea, toate sunt mai presus de pretenţiile jurnalului ProTv, regulilor scrise şi/sau nescrise, judecăţii altora ca noi. Trecutul nu poate folosi decât ca bază de învăţare de minte, deşi şi asta depinde după caz, prezentul este tot ce contează şi trebuie şi se trăieşte ca atare, cine poate, iar viitorul depinde de noi, de conjuncturi mai presus de voinţa noastră şi de Dumnezeu cu mila.

Mostre de sictir 3

Stau la ţară. Nu se găseşte pe la noi fibră optică. Aşa că am parabolică, LNB, cablu, buclă, două televizoare, două decodoare, două cartele, ca omul. Ele se strică uneori. Decodoarele. În plus, unele canale nu funcţionează decât când vor ele.

Am sunat să cer nişte explicaţii. Am vorbit cu o domnişoară foarte politicoasă şi care, sunt sigur, stătea cu procedurile în faţă.

I-am zis că aş vrea să-mi înlocuiesc decodoarele cu unele HD. Să văd programele HD (dăăăă...!) şi să-mi meargă toate canalele (mai ales VH1).

Mi-a zis că se poate în următoarele condiţii:

1.       Să cumpăr un LNB dublu din comerţ, pentru că ei n-au pe stoc. (RDS-RCS nu are nimic pe stoc, niciodată).

2.       Să suplimentez contractul existent, dar procedura nu permite decât cu un receptor în plus, adică nu mai mult de trei.

I-am zis că că eu vreau să le înlocuiesc pe cele pe care le am cu unele HD. Şi, ok, cumpăr LNB dublu din comerţ.

Mi-a zis că nu pot suplimenta contractul decât până la trei receptoare, deci încă unul e maximum posibil.

...

Am înghiţit şi i-am zis că ştiţi ceva, hai s-o luăm de la capăt, mintea mea nu poate procesa informaţiile primite, m-aş bucura să mi se spună ceva logic. Deci, am două decodoare, le dau la gunoi şi vreau alte două. HD. În chirie sau le cumpăr, nu contează.

A oftat şi mi-a zis că singura opţiune e să fac un nou contract, că pe cel existent pot suplimenta până la maxim trei.

Am avut senzaţia că vorbesc cu un robot.

 I-am zis că aş fi fericit cu o explicaţie logică.

Mi-a zis că nu se poate suplimenta contractul decât până la trei receptoare. Aşa e procedura. Sau să fac un nou contract, pentru altele două.

...

I-am zis că mă mai gândesc. Nişte mânuţe din capul meu s-ar fi dus spre beregata celui care a scris procedura.

M-a întrebat dacă mă mai poate ajuta cu ceva.

Am avut senzaţia că vorbesc cu un robot. M-am gândit să-i spun că da şi să-i dau să tasteze un cod, să văd dacă e om sau nu.

I-am zis că sărut mâna.