Vânătoarea de răspunsuri

Apa lacului stă liniștită, tolănită sub bărcile din port. O trupă de păstrăvi numai ce i s-au băgat pe sub piele. Cerul stă și el, un pic pe-o parte. Lasă soarele să-mpacheteze totul în lumină orbitoare. Numai vara e vinovată. Orele de agitație stau pregătite, înghesuite-n toate ceasurile. Încă e devreme, timpul nu le aparține, e tot vremea orelor somnoroase. Nenumăratele nevăzute ațe mânuite cine știe de unde manipulează oamenii în ritualurile obișnuite ale dimineții.

Roțile s-au oprit regulamentar, ca la stop, și tălpile mele lasă pedalele să respire, mecanismele să se relaxeze. Din locul ăsta se pot aduna într-o unică ramă munții, norii, razele, apa, orașul și lebedele.

Protestele aerului neatins de noxe pe ziua de azi sunt îndreptățite, țigara mea e inamicul public numărul unu pentru oxigenul care zburdă liber împrejur. Am însă doi plămâni care nu protestează, îmbăiați în proporții egale în fum de țigară și aer de pădure matinal.

Am venit să caut aici adevărul, răspunsurile. Somnul, echilibrul meu interior au plecat și ele pe undeva, au și ele nevoie de liniște. 

Casa, grădina, biroul, trecutul, mi-s sătule de scotociri inutile. Nu-s și nu-s. Zilele și sutele de kilometri înghițite de mașină și de prezentul meu continuu le-am irosit degeaba. Nici circumvoluțiunile scotocite una câte una, nici adâncurile sufletului nu le ascund. 

Se spune că se găsesc în vin. Că se mai ascund și-n sticle vechi de pălincă, uneori. Uneori chiar am sentimentul că le găsesc. Nu durează însă. În final tot aia-i: se pare că pur și simplu nu pot suporta ochii deschiși, limpezi. Cum mă trezesc din somn dispar, se ascund undeva. Bine de tot.

Mi-a trecut prin minte într-o zi că pădurea e un ascunziș bun. Înțelept, documentat și intuitiv cum sunt, am ajuns la concluzia că-s pe undeva pe acolo, prin mijlocul biodiversității. Așa că, logic, trebuie să vină din când în când la apă, nimic nu poate trăi fără să bea, Nici măcar adevărul. Nici măcar răspunsurile,

Stau ascuns pe malul lacului, sub pădure, ascuns bine, cred eu, și le pândesc să vină să-și treacă setea.

Dacă le-oi vedea, și-or vrea să stea de vorbă cu mine, habar n-am ce le-aș putea spune. Că e vina mea ? Oricum știu că e vina mea. Că aș putea face lucrurile altfel ? Știu și asta. Că mă pot schimba ? Răspunsul meu cu obiecțiuni este că da, mă pot, dar atunci nu ar fi ca și cum aș trișa ?

Trebuie totuși să le găsesc, să le vorbesc. Nu pot merge mai departe, la nesfârșit, cu treburile neterminate, neclarificate, mințite și nerăspunse.

...

Începe poluarea fonică. S-a făcut de ore zbânțuite, cu secunde și minute scăpate de sub control. Natura se zgribulește în fața motoarelor, scuipată în obraz de eșapamente, zgâriată de decibeli direct pe timpan, calcată de roțile traficului, boțită de orele de vârf. Mergem cu toții, iremediabil, spre colaps, ne prefacem că nu ne vede.

N-au venit în dimineața asta...

O să încerc și pe seară. Hunting is hunting.

...

Plouă. Cu fulgi. Cu secunde. Cu riduri. Cu slăbiciuni. Cu anotimpuri. Cu răni vindecate. Cu visări cu ochii deschiși. Cu speranțe și așteptări având buzunarele pline de decepții.

Bucuria, am auzit eu, e în lucrurile mărunte. Hai să căutăm din alea, printre timp, poate dăm și peste niște răspunsuri, peste niște adevăr.

Implozie

Într-o zi am implodat.

A fost așa, fără un început și fără un sfârșit clar definite.

Probabil că mergeam undeva, la volan, ascultându-mi muzicile mele perfecte. Sau vorbeam la telefon una dintre convorbirile alea despre care credem că sunt absolut necesare pentru ca lumea să nu se prăbușească. Cum ar fi că vulpile se vaccinează contra turbării, prin metode ingenioase, iar la fix patrușcinci de zile după eveniment începe campania de recoltare selectivă a unora dintre ele, cadavre fericite care vor vedea interiorul unui laborator, contribuind după teste aprofundate la concluzia că fără noi lumea civilizată ar dispărea clefăită  și scuipată de virusul turbării. Sau transpiram a nu știu câta oară realizând că nu am întocmit în termen documentul constatator, pasibil de o amendă copleșitoare pentru că nu am exprimat lumii satisfacția încheierii unei colaborări fructuoase cu cine știe ce furnizor de produse sau servicii, în condițiile aseptice ale legii achizițiilor publice și în format electronic, desigur.

Felul meu de a fi nu-mi permite să fiu dual, chiar dacă în mod ironic sunt născut în zodia gemenilor, cei care se lupta pentru supremație, câte doi într-un singur suflet. Ori mă jertfesc pe altarul patriei, ori pe cel al familiei. Bineînțeles, setările mele din fabrică au fost promise datoriei, lăsându-mi în umbră sufletul. Într-o umbră din aia deasă, de nevăzut, exact ca fața pe care luna o ascunde de noi în nopțile senine cu maree agresivă.

Nu mă gândeam deci, prea des, nici la marea mea iubire, nici la bucuriile sufletului și minții, egoist așa cum mă știu, cum am fost todeauna și cum am fost descris de câte ori am dat prilejul creatorilor de descrieri să se exprime.

Bum ! Și s-a întâmplat.

Nu părea nimic schimbat. Secunda următoare, și cele care au urmat după, au trecut și trec și în ziua de azi ca bezmeticele, pierzându-se în direcția unui orizont pe care credem că-l vedem, către care credem că ne-ndreptăm. Lumea exista. Lucrurile se întâmplau și se întâmplă.

Numai moleculele mi-erau oarecum întoarse pe dos, ca o grămadă de stomacuri mici de tot, în încercarea de a digera ciorbă de burtă în exces, pe fond de stres maxim.

Sentimentele mele au avut, cu trecerea anilor, diverse tresăriri, cu pretenție de trăiri. Printre timp, simțeau de multe ori nevoia de a fi împinse din spate pentru a se putea observa că există. Acuma, după implozie, s-au rătăcit cu totul în noul tip de mișcare browniană care sunt în ultima vreme. Nu mi-au crescut obloane, văd lumea înconjurătoare căutându-și rostul, asist neschimbat la mersul neîntrerupt, încăpățânat al lucrurilor. N-am făcut daune colaterale. Am căzut doar spre interiorul propriilor tălpi, într-un nor de praf înghesuit între contururile mele, care nu se mai împrăștie. Nu adie nici un vânt de primăvară, mi s-au rătăcit scările, iar pereții, deși transparenți pe alocuri, sunt imposibil de abrupți. Alunec pe dinăuntru, încercând să cațăr bucăți din mine către habar n-am ce.

Totdeauna am fost cam leneș, dar e bine după implozie, e relativ ușor, nu e mult de dereticat în urmă. Și-așa s-au rătăcit sculele, îndemânările, motivele. Cum, cu ce, și de ce ?

Este foarte probabil ca inițiativele mele, puținele, să aibă nevoie de ajutor. Este foarte clar că s-au ascuns undeva, bine de tot. Le înțeleg, trebuie să se dumirească și ele în legătură cu justețea agitației atâtor așteptări. Le-am dat pauza mare și nu-i sun încă sfârșitul pentru recuperarea lor. Să mă convingă despre rostul pe care cred ele însele că-l au în lumea asta care alege zilnic să stea cu fundul spre soare, în loc să iasă și să-i râdă cu toată gura, fața, ființa ei de lume. De dimineață până seara, așa cum își tot răcește gura degeaba mama ei, natura.

Mâinile mele transparente își caută locul și rămân pierdute undeva, între noiembrie și vânturi turbate. Mințile s-au amestecat cu frunzele nucului, firele de iarbă uscată și așchiile care sar zilnic din lemnele despicate cu toporul sau barosul, după cum li-i fibra. S-au ascuns bine, și-au dat sinapsele la secret. Ciolanele au momente de deja-vú, inițiative sportive, amintiri din copilărie.

M-am amestecat cu grădina, cu fumul, cu vijeliile, într-un fel de echilibru absolut nou, dacă am analiza din punct de vedere termodinamic. Nu ne complicăm, lăsăm așa, e bine. Am inventat cu ocazia evenimentului o gravitație proprie, mă proptesc, apuc pământul de un fir de iarbă și pământul e noul meu zmeu pe care-l ridic în vânt cu totul, îl las să creadă că deține definiția echilibrului, că încă mai ascunde mistere. Sunt ghicitoarea care știe deja viitorul, iar el e palma mea cea nouă, cea descifrată deja în amănunt și fumată.

Mă uit în oglindă dimineața. Nu se vede deloc. Nu mi se vede.

Probabil că e bine așa.

Singurătate

Singurătatea e un experiment. Face să dispară unele lucruri, face să se întâmple altele.

Înmulțește balaurii din cap. E un alt fel de Alzheimer, aduce la suprafață amintirile colbuite și prăfuiește zilele proaspete, care trec. En gros. Calupuri. Cu maximă viteză.

Produce revelații dese. Oferă timp de analiză, descăpăcește fagurii minții, ce păreau îngropați pentru totdeauna, scoate la iveală și mierea bună, și pe cea expirată din adâncurile memoriei.

Am răsfoit poze vechi. Toate pozele din arhivă. Am revăzut momente și locuri peste care se pusese praful uitării, straturi straturi. Timpul și colesterolul au multe în comun. Dacă nu le controlezi, se pun contra mersului firesc al vieții, reduc secțiunile, înfundă bunătate de artere, fac viața inimii mai greu de îndurat decât e deja.

Învelișul și dedesubturile se schimbă. Situațiile prin care trecem, evenimentele, stările, etc., sunt cuțite, cu diverse forme și nenumărate grade de ascuțire. Cioplesc din noi ca mâna unui sculptor, mai mult sau mai puțin talentat, pe dinafară și, mai grav, pe dinlăuntru. Ne trezim că, deși în oglindă vedem zi de zi același lucru, și credem că  suntem imuni la eroziunea de orice fel, de fapt suntem tot felul de stadii intermediare între perfecțiunea începutului și șansa unui sfârșit onorabil.

Suntem sclavi, într-un fel sau altul. Ne prefacem că avem ultimul cuvânt, inventăm petreceri, uichenduri de neuitat, ne bucurăm după puteri de multa sau puțina atenție pe care o primim, ne zbatem să producem valută (materială sau emoțională) ca să oferim la rândul nostru cât ne lasă inima să oferim.

Rămâne de fiecare dată gustul dulce al unei îmbrățișări, bucuria unei cravate aranjate de o mână caldă și sărutul de lângă cina primitoare a întoarcerii acasă de zi cu zi, senzația de siguranță din dimineața de duminică, după beția eventuală cu prietenii adevărați, satisfacția reușitelor și bucuria din ochii copiilor, mândria din privirile părinților, atunci când reușești să le atingi standardele.

Singurătatea e cu două tăișuri. Poate stimula, dezmorțind cele nedezmorțite ani de zile, surprinzând inclusiv pe posesor.  Sau poate țese cocon, izolând restul lumii de dezorientarea care nu face cinste, face doar rău, ”decât că” unul de multe ori dulce, greu de dat la spate.

Prietenii zic: vino, nu te bălăci, viața e frumoasă, bagă mare, trăiește clipa, fii responsabil, nu dezamăgi, etc., după caz. Habar n-au, și nici vină n-au. Așa se vede la televizor, în cărți, etc. Trebuie să dai cu radiera, nu te-nduri, amintirile se-ngroapă singure, e o cruzime să mai vii și tu cu lopata. Trebuie să privești spre viitor, orizonturi optimiste, viața e scurtă ... Mi se pare corect, dar mi se pare o cruzime, dividiurile, hardurile computerelor, orice fel de memorie în ziua de azi, restricționată sau reîncărcabilă, păstrează și etalează înregistrări vechi, oricât de nouă și de bună e mătura.

Privim și mergem înainte, dar nu călcăm în picioare. Eu, unul, am tălpi foarte sensibile, am călcâie moi, mă feresc să calc în noroi, s-a inventat călcătura curată, nedureroasă, dezinfectată. Pe inima proprie și pe sufletele altora, cu duioșie, cu respect.

Vorba lui Cocoșilă: ” – Bă! Știți ce-am făcut io azi-noapte? Am făcut la țigări și m-am gândit. M-am gândit și am făcut la țigări. Bă, voi auziți? Am băut la tutun toată noaptea și stam și mă gândeam. Și iar am băut la tutun, până m-a luat dracu’. Și am adormit.– Și… la ce te-ai gândit, mă, Cocoșilă?
– Bă, nu vă spun, că sunteți proști și nu știți să vă țineți gura.”

Singurătatea este un experiment interesant.

Nerecomandat minorilor.

Lenea

Îmi lipsești.

Singurătatea e o idee proastă, de regulă.

Lenea duce, cu siguranță, spre singurătate. În același timp, mă împiedică să gândesc limpede, să iau decizii cruciale, să găsesc metodele de luptă. Sunt atâtea mărunțișuri de făcut ... Mărunțișuri care împiedică păianjenii să construiască, acarienii să explodeze numeric, cariile să schimbe raportul între culori și între nuanțele lor. Puținul timp rămas nu ajunge nici măcar pentru contemplarea stării de epuizare indusă de adularea mărunțișurilor.

O carte bună se citește în liniște. Liniștea nu depinde de mine, decât în cazurile foarte rare când mă pot lăuda că am imaginație. În majoritatea situațiilor însă, timpul dintre liniștile datorate generozității tractoarelor, câinilor, soneriilor, drujbelor și mașinilor de tăiat iarba aparține mărunțișurilor.

Chiar când se fac simțite, liniștile astea au valoare doar dacă balaurii din cap se duc la culcare. Așa că, măsurat cu ajutorul ceasului, lor le rămâne de fiecare dată prea puțin timp pentru etalare.

Și mai trebuie liniști din astea și altor nevoi.

Și din cauza găurilor negre care trăiesc printre noi, timpul își dă kilometrajul la zero fix când ți-e lumea mai dragă.

Mă lupt cu lenea, fug de somn, deși e atât de frumos puiul de somn. Dormitul se spune că e o îndeletnicire sănătoasă, care scurtează dar prelungește viața. Părerea mea e că doar din punctul de vedere al unei legume. Din perspectiva unui creier cu oarecari circumvoluțiuni, atașat unui suflet cu oarecari sensibilități, viața nu se măsoară în unități convenționale pentru măsurat timpul, ci în simțiri de tot felul, pe toată scala de care dispun acestea, de la plus la minus infinit. E mai importantă intensitatea decât timpul.

Dar astea sunt adevăruri pentru cei care nu suferă de lene. Nu e cazul meu. Lenea mea e groasă, atârnă greu, mă cocoșează, mă dor genunchii. Nu fac decât să mă lupt cu meduza asta gelatinoasă, care m-a încorporat în masa ei înainte de a apuca să am o convorbire serioasă cu ADN-ul de care dispun, pe vremea când aș fi avut o șansă să fac această ședință.

Așa că vezi tu, toate sentimentele mele pentru tine, toate pornirile la luptă dreaptă pentru afirmarea lor se împotmolesc în nisipurile mișcătoare și pe mal ajunge numai imaginea eului meu imposibil de iubit și de dorit, inutil și incolor.

Balaurii se luptă cu liniștea și nu pot decât să constat că zilele trec.

Se duc toate secundele. S-au dus și până acuma, s-au pierdut într-un loc prea spațios pentru câte amintiri am fi putut aduna. Sunt distanțe mari între ele, majoritatea nu se pot vedea măcar cât să-și facă din mână prietenos, să schimbe impresii e aproape imposibil. Multe aproape că nu se cunosc între ele, ocaziile în care ar fi putut fi prezentate una alteia au trecut razant, traficul era imposibil, ajungeam pe peron numai cât să le văd ultimul vagon în depărtare, grăbindu-se spre a se pierde în uitare.

Aveam puteri miraculoase. Puteam răsturna munții. Le-am rătăcit și pe ele pe undeva.

Lenea asta apatică mă ține departe acuma, în siguranță. Din punctul ei de vedere.

Singurătatea e o idee proastă, iar lenea iubește ideile de felul ăsta, pe alea bune le ține ascunse adânc sub ceea ce a primit, în nenumărate limbi ale pământului, numele de confort.

Ascuns sub învelișul atât de strâns, pe care orice mumie ar putea fi geloasă, aproape imobil, din când în când, mă gândesc la tine.

Îmi lipsești.

Suntem ne...

Mulţi dintre cei din jur, chiar dacă nu se vede, trăiesc mai tot timpul într-o mare suferinţă. Vor să iubească şi nu nimeresc. Vor să fie iubiţi şi fac ce fac şi fix în ultima clipă şifonează totul. Parţial conştienţi şi intenţionaţi. Suferă pe urmă, se consumă, ajung la punctul în care trebuie reîncărcaţi/reîncărcate şi n-au unde se conecta. De-aia e atât de multă durere şi răutate împrejur.

Suntem neîmbrăţişaţi. Suntem nezâmbiţi. Suntem ne. De-acolo pleacă.

Suntem nişte ne. Şi am putea da pe ne ăsta la o parte din faţă, să ni se vadă adevărata faţă adică. Aia frumoasă, zâmbită.

Am tras cam repede concluzia, pe nespuse. Mai erau multe de înşirat, dar nu-mi place, nu sună ca la Nichita şi proza prozaică mă scoate din sărite. Ups, tre’ să încarc un pic bateria, devin irascibil.

Suntem nişte baterii, din generaţii diferite. Nu baterii, acumulatori. Dacă ne atingem, zâmbim brusc. Aia e ca ledul de la încărcător, arată că electronii se mişcă aşa cum trebuie. Unii au nevoie de timp să adune, alţii se încarcă şi se descarcă la fel de repede.

Şi bateriile se vând de regulă ambalate câte două, împreună. Şi majoritatea sculelor funcţionează cu baterii nenumărate, luate câte două.

De regulă.

Când sunt câte patru sau mai multe, înseamnă că au probleme afective, sau pur şi simplu n-au putere. Nici alea singure nu sunt ok. Cum ar fi la ceasurile elveţiene. Elveţia e o ţară la munte, unde plouă mult. Bateriile alea ale lor sunt mai puternice, sunt mai pe propriile picioare, rezistă multă vreme singure, e dovedit. Dar sunt reci. Fac frig în jur. Iar frigid mie îmi sună a veni fix de la frig, indiferent ce spun lingviştii. Soarele n-are nimic frigid. Zâmbetul n-are nimic frigid, decât dacă e chinuit, dar ăla se cheamă altfel, deci nu e zâmbet.

Iar îmbrăţişarea, oricum ar fi ea, te duce brusc în ţările calde, unde tot soarele, sireacul, încarcă orice, şi te face să zâmbeşti vrei nu vrei. Şi uite cât de buni devenim, suntem, cât de puţin trebuie. Chiar dacă plouă şi lemnele de foc sunt ude, nu mai contează. O îmbrăţişare schimbă vremea, să mor eu !

Deci, să nu-mi spună mie nimeni că tabloul cu soarele, bateriile şi îmbrăţişările, nu face pe oricine să zâmbească.

Să nu mai fim neîmbrăţişaţi şi nezâmbiţi, zic. Să aruncăm pe ne de peste tot, să spălăm de ne toate cuvintele frumoase.

Să iubim pe cine merită, să nu violăm pe nimeni, este ? Să lăsăm numai pe şefi şi şefuţi. Să trăiască !

Cuvinte amestecate

N-am chef de nimic.

Să fie vreo boală ? Să fie de la noiembrie ?

Curg. Mă mai zgârii în colţuri de bolovani, în propria-mi albie. Nimic grav, continuă lipsă de îndemânare.

Am impresia că stau în fotoliu. Mă prefac că aprind focul. Uneori, lemnele îşi abat pentru o clipă atenţia de la durerile toporului pentru a-mi număra picăturile de transpiraţie.

Zările se uită după privirile mele. M-am rătăcit.

Oamenii, păsările, orele, fulgerele, sunt pâraie, râuri, fluvii.

În calea eului meu fluid au alunecat versanţii. Curg într-un lac, sunt un lac tot mai mare, mă alimentez, chiar dacă seceta îşi bagă nasul prin sertarul cu debite, le subţiază. Mă adun, vin din deal peste mine, îmi reduc viteza treptat, până la zero.

Mă cocoşează gravitaţia. Îmi afum plămânii, îmi îmbăt pancreasul. Atentez permanent la liniştea fierii, îmi exploatez la maxim limitele răbdării, elasticitatea aortei, profunzimile sufletului. Mă fugăresc prin noapte cu somnul, îmi bat joc de nenumărate unice răsărituri, fraternizez cu greierii, cu stelele, cu luna nouă. Depind de-a dreptul de luna plină.

Cheltui fără rost, economisesc fără rost. Vreau de toate, toate-mi fac rău, nu mă mulţumesc cu puţin.

Ofer neuroni în stânga şi-n dreapta, stratul care ascunde fundul sacului mă amăgeşte că mai e mult până acolo.

Mă fugăresc cu vitrinele cu prăjituri, visez la restaurante italieneşti, mă joc de-a v-aţi ascunselea cu poftele.

Visam mângâieri de femei pisicoase... Se cam epuizează creditele, chestionarele sunt tot mai complexe, furcile caudine sunt demult depăşite, gradul de dificultate se adaptează mileniului, profită de trecerea anilor. Prinţesele se uită cu dispreţ spre dovleac, cu gândul la cluburi.

Oricum pe locul întâi în topul meu au fost întotdeauna femeile frumoase, prinţesele pot rămâne în poveştile lor.

Nu am de-a face cu noţiunea de leneş, mai degrabă simpatizez cu tolăneala. Tolănesc în spatele barajului meu natural, temporar, visând la viitura binefăcătoare. Speranţa nu moare niciodată dar, uneori, vine de la mari distanţe, iar vameşii sunt la fel oriunde, caută nod în papură, pun beţe-n roate, pe urmă percheziţionează şi papura, şi roatele, orele trec, nu le ţine nimeni socoteală.

Dacă mă zburlesc, văd în jur doar priviri dezaprobatoare.

Renunţ. Nu pentru c-aş fi un looser. Pentru că nu vreau să fiu o nucă spartă de perete. Mi-e bine în coaja mea, întreagă, miezul mi-e proaspăt.

Nu pot fi superficial, deşi totul în jur se grăbeşte spre această unică şi foarte la modă gaură neagră. 
Profund, nici atât. S-au rărit neuronii, nu mai e de unde.

Fac valuri în spatele propriului baraj. Nu se văd, natura îşi vede de treabă, n-are nevoie de sprijinul ong-urilor când vegetaţia mi-l ascunde vederii. Amintirile se rătăcesc printre circumvoluţiuni, stau acolo singure, uitate.

Aprind ţigară de la ţigară, deşi mi-au îngheţat degetele.

Luna a dat norii la o parte, s-o vadă toată lumea cum creşte.

Cerbi lopătari în binoclu

În ferestre se vede cum ploaia şi ninsoarea  n-au absolut nimic împotrivă. Se afişează împreună. Dansul lor comun se cheamă lapoviţă, n-are ecouri argentiniene, mai degrabă par sârbeşti, deşi frigul vine de regulă din Rusia. Mă uit în binoclu, pentru mai multă siguranţă. El spune adevărul totdeauna, arată ochilor ceea ce nu reuşesc să vadă singuri, detaliile. De cele mai multe ori pe alea importante.

Şi acolo e la fel. În binoclu. Deci e clar că vin iarna.

Nu se mai vede urmă de cerb lopătar. Mi se pare greu de crezut, şi chiar de rumegat, când mă gândesc că ieri, nici douăşpatu de ore în urmă, era plin cu ritualurile lor de împerechere.

Încă nu m-am obişnuit cu amintirile astea, atât de proaspete.

A trebuit să mergem peste nişte kilometri, peste nişte nopţi nedormite, cu pastilele de spate în buzunar, cu un radio nehotărât în maşină, cu nişte cauciucuri de iarnă. La faţa locului era ceaţă, nu ştiam la ce să ne aşteptăm în teren, era frumos. Când am auzit ciocănind în uşă dormeam în aşa hal, că am răspuns în nemţeşte şi m-am luptat pe urmă vreo cinci minute cu mintea să-şi amintească detalii despre cum am ajuns unde ajunsesem, despre cum să fac să-mi limpezesc privirile, gândurile, despre cum să-mi pun în ordine mişcările.

Norocul meu e cu prietenii, ca de fiecare dată. N-aveam nici binoclu, nici haine de ploaie. Iar prietenii, de când mă ştiu, mi-au iertat lipsurile astea de fiecare dată.

Nu auzisem boncănit de cerb lopătar în cei 22 de ani de silvicultură, dintre care 20 cu activităţi cinegetice. (N-ar trebui să scriu cu cifre, numai cu litere, aşa se face proza adevărată). Prin urmare, nu ştiam cum sună. Aş fi putut să mă uit pe net sau pe dividiuri, dar mie îmi plac lucrurile naturale. Siliconul, spre exemplu, sau ţigara electronică, mi se par ca să nu zic altfel, alegeri greşite.

Când am intrat în pădure, am auzit deodată broaştele. Aşa e prima impresie. Pe urmă nu mă puteam hotărâ dacă orăcăie sau sforăie. Uneori sună şi ca un mârâit de tigru, sau de leu. Sunt ei, cerbii lopătari, care boncănesc. Adică umblă cu limba scoasă după fete, se bat, fac tot felul de preludii, fac amor, îşi păzesc iubitele de tentaţia altor coarne, mai frumoase, etc.

Nu prea stau în pădure, dar în perioada asta umblă peste tot. 
Am umblat pe o margine de pădure unde erau mii de metri pătraţi, cred, transformaţi în târlă. Ca la oi. Pământul bătucit şi plin de măsline. Iar ei erau în câmp. Ei înseamnă grupuri grupuri, pe o câmpie care se întindea până la orizont. Mai era şi pădure, erau şi nişte turme mari de oi, în zare se vedeau şi case.

Era soare, nici pomeneală de vânt, o sâmbătă de octombrie ca la carte, care nu prevestea duminica de care m-am ascuns deja după geam, lângă calorifer. Era totuşi o mică problemă: nu te poţi apropia pe câmp chiar aşa, cu nesimţire. Aşa că am stat în margine de pădure, într-un observator la patru metri deasupra pământului, şi am admirat spectacolul. Nu se poate povesti ce sunete scot 25 de lopătari boncănind la amiază, fără întrerupere, încălecând-şi vocile. Unii se dădeau la fete, alţii stăteau tolăniţi, alţii îşi păzeau fetele deja amăgite. Se mai luau în coarne, aşa, de fitness. Cu ochiul liber era în regulă de văzut totul, ba chiar mult mai bine decât cu scule ajutătoare, pentru că ochiul are perspectivă.

Am vrut totuşi să rămânem şi cu nişte amintiri şi am realizat că nu putem face oarece poze nici cu aparatul foto, nici, mai ales, cu telefoanele. Distanţa era de minim 300 de metri până la primul grup, iar cele din zare erau la peste un kilometru. Şi altele în stânga şi în dreapta, plus indivizi izolaţi pe câmp, peste tot.

Neputând să-mi cred, nu-i aşa, ochilor, că văd atâtea sălbăticiuni, ca-n filmele cu parcul naţional din Serengeti, am cerut detalii de la prietenul nostru, binoclul. El ne-a ajutat să le vedem frumuseţea mai de aproape, am văzut unul cu un singur corn cum îşi cerea dreptul la jocul de-a aruncatul cu seminţe, bătându-se adică cu oricare, am văzut tineri fugăriţi de macho, etc.

Unui coleg i-a venit ideea să pozeze cerbii din binoclu, dacă tot nu reuşea cu ăia din câmp. Mi-a plăcut, fisele mele stăteau bine, nu picase nici una, dar am dezvoltat ideea lui şi am încercat să filmez în binoclu.

A ieşit un experiment ciudat, cu combinaţii de zoomuri şi cu trădarea tremurului bătrânesc al mâinilor mele. Deşi nu mai beau. Am rămas însă cu nişte poze şi chiar două trei clipuri chinuite, care completează amintirile pe care le am pe dosul ochiului.

Ţara asta are preferinţe foarte ciudate. Experimentează foarte multe extreme. Ieri am fost într-un loc despre care nu credeam că există.

Şi acuma stau cu ciorapi de lână, pe tv e un film în care ninge, pe fereastră e o realitate în care ninge.

Despre țara noastră minunată

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi un subiect de dezbătut, nici nu s-ar povesti şi, cu siguranţă, nu s-ar mai citi (şi-aşa, oricum, nu mai citeşte lumea decât titluri mirobolante, incredibile şi nemaipomenite), a fost o ţară. Era frumoasă şi întreagă, în felul ei unic, aşa cum sunt toate ţările la un moment dat. Cu marea şi munţii ei, cu românii ei ţinuţi captivi pentru o vreme, cu pădurile frumoase şi lipsa autostrăzilor şi economiile de curent şi epoca ei de piatră în care se tot bălăcea.

Era o ţară tradiţionalistă, ţinea adică la, desigur, tradiţii, cu menţiunea că doar la cele foarte vechi, moştenite de la genitorii botezaţi de istorie Decebal şi, mai ales, Traian, inventatorul printre altele al primului mall de pe planetă. Mă refer aici, desigur, la tochitura noastră cea de toate zilele, din pâine unsă cu circ. Puţină pâine, suntem la dietă, uite ce procent de obezi au americanii, şi mult circ, că e dietetic şi, mai ales, sănătos.

Circul ţinea minţile oamenilor, destul de puţine la trup, atente la lucruri despre care ei credeau că sunt cele importante. Sau poate că unora chiar le lua. Minţile. Ajunseseră mulţi să creadă că erau inventatorii roţii, cercului, buricului pământului. Brown jubila în mormânt, nu avea nici un motiv să se întoarcă cu faţa în jos, mişcarea lui era la apogeu în ţara asta, şi ceea ce se putea vedea zburând în toate părţile, dezordonat, fără nici o jenă,  era o uriaşă grămadă de minţi proaste. Mă repet, dar sper să mă fac înţeles, decât.

Bine, nu se vedea nimic din toate astea cu ochiul liber, se inventaseră scule ajutătoare precum radioul, televizorul, mass media, cu tot cu presa scrisă. Era atâta circ de ar fi murit de gelozie generaţii şi generaţii de plebei din Roma lui Caligula şi Nero  şi tot neamul lor.

Oamenii credeau cam toate poveştile care li se spuneau, cum că băncile sunt prietenii noştri, politicienii îşi rup oasele pline de patriotism de dragul unui viitor mai bun, mediul e protejat de orice fel de poluare, învăţământul e cel mai performant din Europa, avem cei mai buni doctori şi piloţi, nu ne vindem ţara, cea mai frumoasă şi mai bogată, etc. Chestii din astea.

Vechile valori erau pe cale de dispariţie, dar nu mai apăreau legi care să le apere, să le protejeze. Nu mai ştia aproape nimeni mare lucru despre respect, primii şapte ani, muncă, seriozitate. Domneau iluzia de party forever, pentru că viaţa e scurtă şi trebuie trăită. Printre timp, unii erau siguri că ştiu ei mai bine tot ce mişcă: ce pastile să iei, cum se gospodăreşte pădurea, cum se joacă fotbal, cum se construieşte o casă, cum se conservă biodiversitatea. Credeau că dacă pun poze pe net cu maşini parcate aiurea de nesimţiţii grăbiţi sau condamnă scrumierele scuturate în trafic din mersul acelor maşini şi-au făcut pe deplin datoria de iubitori de natură.

Mâncau mere din Argentina, roşii din Turcia, pui din America, păstrăv din Bulgaria, minunându-se de cum mai contribuiau ei la păstrarea ultimului bastion al hranei sănătoase şi naturii neatinsă de picior de om, adică, mai popular, în care românul nu-şi băgase încă picioarele. Străinii veneau în vizită şi făceau grimase, nu erau obişnuiţi să vadă atâtea daruri de la Dumnezeu terfelite, năclăite în atâta bătaie de joc dezinvoltă.

Am uitat să precizez, aşa că întrerup emisia, puţin, aici, pentru că acuma mi-a picat fisa: aceasta nu este o introducere într-o poveste cu zâne făcând sex cu zâni. Este doar o descriere fără sfârşit a unui picior de plai  surprins în acţiunea de mototolire a unei guri de rai.

În timp ce băștinașii stăteau pe facebook sau la ştirile transmise la ore cum ar fi cinci, după caz, atât de revoltaţi pe ideile de nedreptate, nepăsare, indolenţă şi subcultură, lumea bună din ţări, nu-i aşa, mult avansate, identifica oportunităţile, neutraliza concurenţa, cumpăra fanarioţii vechi şi mai ales pe cei noi, agonisea suprafeţe, aur negru, verde, cenuşiu, comercializa sehaşuri de tot felul, controla controlul.

Iar oamenii locului dădeau vina pe doctori profesori, avocaţi, judecători, silvicultori, fotbalişti, pescari şi, mai ales, pe vânători, pentru tot ce nu merge. Nici unul nu se uita în oglindă. Părea că doar reporterii, pensionarii şi copiii au dreptate.

Îşi băteau joc unii de alţii zilnic şi de cât de multe ori posibil pe zi, oriunde întorceai capul. Serviciile erau la pământ. Infrastructura stădea deasupra, pe pământ, dar stătea rău. Cocalarii parcau în girator la ore de vârf. Se asfalta doar dacă ploua. Se trăgea de timp şi se fura la greu. Cei care încercau să fie „cтoикй мужик” (oameni serioși) erau consideraţi din start fraieri şi folosiţi doar drept cai de povară. Autodidactul după ureche era la putere. Măcar dacă ar fi citit instrucţiunile, dar cititul era o îndeletnicire pe cale de dispariţie. Noua îndeletnicire se chema selfie cu bot lângă o maşină scumpă, într-un loc exotic, cu tatuajul la vedere.

Lumea evada din ţara asta. Cine avea curaj. Majoritatea nu voiau.
...

Şi tot din astea triste, una după alta.

...

Povestea continuă, nu-i aşa, tot aşa, trist, până la adânci bătrâneţi.