De ceva vreme rulează la HBO un film care se cheamă „Cină pentru fraieri”. E și pe HBO GO. E despre cum se distrează bogătașii fără suflet, după ce au terminat lista distacțiilor obișnuite, desigur, pe seama unor fraieri aduși acolo la un fel de concurs între fraieri, de către angajații din firmă care vor să iasă în evidență care mai de care. E un film ușurel, chiar dacă are actori buni, cu multe situații care par deplasate. Mesajul final e despre alegerile pe care le facem, despre prietenie și suflete curate.
...
De când canalele media înlăcrimează sufletele iubitorilor de natură cu povestea lui Arthur și cele „593 de puncte din maximul de 600”, mă gândesc la paralela cu filmul ăsta. Poate că nu e chiar paralelă, dar e a dracului de aproape de ideea de paralelă.
Menționez că textul ăsta nu e pentru fraieri. E despre bieți fraieri, naivi, mulți bine intenționați, unii posesori de creiere spălate, alții de creiere inteligente dar lipsite de informație, sau pur și simplu indolente, sau pur și simplu fanatizate (dacă pot spune așa – și iată că pot) într-o direcție sau alta, de la prea multă „informație” neverificată.
Arthur cel neînfricat și nevinovat, vechiul ursuleț de pluș ajuns acuma la vârsta venerabilă de 17 ani, deci cu trofeu râvnit, a fost „ucis” mișelește, în detrimentul altui urs care făcea pagube și speria oamenii în Ojdula. Asta e știrea. Desigur, pentru cetățenii responsabili și iubitori de natură (de genul: eu sunt montaniard, merg pe munte adică, văd chestii, mă revolt, etc.) din marile noastre metropole, totul arată ca un coșmar. Mafia cea ticăloasă, mână în mână, formată din prințul ce nesătul, vânătorii cei răi, autoritățile locale corupte etc. au pus la cale această mârșăvie, au luat viața într-o secundă celui mai mare urs care a hălăduit vreodată în Carpați, regele urșilor din Europa. (Mă duce puțin cu gândul, fără să vreau, la ideea că dacă se va mai întâmpla ceva similar în viitor, regele fiind mort, urmează împăratul urșilor din Europa, după modelul unei naționalități conlocuitoare care avea și una și alta, ambele „personalități” scose în fața aceleiași mase de devoratori de informații, pe vremuri, la ore de maximă audiență, de media cea imparțială.)
Departe de mine de a face bășcălie de ideile de management cinegetic, specii de faună sălbatică, vânătoare, trofee, sau de situația mult mediată.
Nu pot să nu mă consum însă când văd cât de ușor sunt manipulate masele. La management cinegetic chiar mă pricep. La altele nu, dar probabil că așa se întâmplă cam de fiecare dată în presă, în orice domeniu de activitate, nu au timpul necesar sau implicarea cerută pentru a face bine o treabă. Exploatatează doar partea de senzațional, apoi se laudă că sunt imparțiali și că informează corect pe oameni.
Cât de puțin e informată presa, de orice fel, și cât de puțin timp are la dispoziție să se informeze, în vâltoarea atâtor de multe evenimente de prezentat cu titluri cu majuscule, în atât de puțin timp cât oferă o zi de numai 24 de ore de lungă !
Cât de ignoranți, de superficiali, de naivi sunt oamenii, cât de repede sunt dispuși să sară la beregata celor care nu sunt de acord cu adevărul lor, cât de puțin dispuși sunt să vadă și o altă versiune ! Nu doar să parcurgă în grabă, ci chiar să încerce să înțeleagă, să se pună și în pielea celuilalt.
Cum zice la sfânta scriptură? Cine e nevinovat să arunce primul cu piatra. Nu ?
Mamă cum mai aruncăm cu pietre ! Cu câtă bucurie, răutate, venin ! Noi suntem buni și corecți, ceilalți sunt răi și hoți și ticăloși, să le sfâșiem beregatele ! Asta vezi peste tot în mediul online sau chiar pe stradă uneori.
Mă tem că e doar începutul, analfabetismul avansează agresiv în perioada asta.
Toată țara noastră seamănă într-un fel cu o „cină pentru fraieri”.
Deja textul devine lung, jumătate din puținii potențiali curioși să-l citească dau să renunțe. Textul de față e și despre asta, răbdarea care nu-și mai găsește locul în noi.
Care e ideea ?
Cred că sunt mai multe, și încerc, jur, să fiu cât se poate de scurt în mica mea aberație.
Am să încerc să punctez doar două idei pe care nu le văd dezbătute în fața oamenilor nicăieri, la știri, pe net, în presă. Li se bagă pe gât povestea bine ticluită, pe înțelesul majorității, pe scurt, cu cuvinte bine alese, iar despre detalii nu mai e nimeni curios, nu-și pune nimeni nici un fel de întrebări.
Și de ce și le-ar pune ? Verdictul e dat.
1. Arthur
Ursul a fost numit de cine știe cine „Arthur”, un nume pe înțelesul întregii Europe, că doar nu Ion, sau Ghiță, a stârnit revolta unui popor întreg, apoi a făcut valuri și imagine nefavorabilă României, pentru a cine știe câta oară, în Europa și în întreaga lume.
Nu ne pasă despre asta, important e circul, de pe azi pe mâine. Noi nu gândim niciodată pe termen lung în România, pentru că, nu-i așa, o viață avem și trebuie s-o chefuim cât putem. Și e mai ușor așa, iar noi alegem de fiecare dată calea cea mai ușoară.
S-a vorbit despre prințul care a venit și a braconat ursul și nici măcar pe niște bani ca lumea. S-a folosit peste tot doar termenul „ucis”, s-a aruncat cu noroi peste tot ce înseamnă vânători, vânătoare, tradiții, trofee cinegetice. S-a vehiculat exclusiv o poveste spusă meșteșugit de un ONG de mediu, apoi omul-ONG a fost rugat și gratulat pentru că a fost drăguț și a răspuns tuturor invitațiilor posturilor tv care contează să explice profanilor cât de simplu e totul, cu legislația, cu tranchilizarea, cu gardurile electrice, cu pasul următor, care înseamnă închiderea oricărei activități de vânătoare și arderea tuturor trofeelor, pentru a da la spate în sfârșit această îndeletnicire barbară, medievală a unor oameni, etc, blablabla, etc. Mușcam telefonul și netul în seara de la Digi24, prima dată în viață când aș fi vrut să intervin în direct, și nu aveam nici o opțiune.
Ce nu mi se pare corect:
Nu se pun niciodată întrebările la obiect, nu se dau niciodată răspunsurile complete. Realizatorii acestor emisiuni au scuza timpului limitat, reclamelor, ratingului, motive care îi determină să scoată în evidență doar aspectele care țin omul cu ochii beliți pe sticlă.
N-au timp de chestiuni tehnice.
N-a chemat nimeni pe cineva de specialitate. N-a sunat, n-a întrebat, nu s-a documentat cu adevărat.
Nu știe nimeni nimic despre trofee, doar că se face comerț cu ele și asta e un lucru rău și ar trebui distruse, iar vânătorii reduși la tăcere. Urmează oare homosexualii sau oamenii de culoare ? Pentru că toate astea sunt chestii cu care te naști.
Nu știe nimeni câți urși sunt în România, dar cu siguranță nu sunt câți se spune și clar nu e voie să fie vânați, no matter what.
Nu știe nimeni ce e aia 593 de de puncte și de unde și până unde maximul ăla de 600. Nu știe nimeni ce e aia punctaj la un trofeu. Sunt măsurător oficial CIC de trofee, suntem mai puțin de 20 din ăștia în România, pot să spun că sunt o grămadă de urși vânați de-a lungul timpului mai mari ca cel de la Ojdula, și că sunt în teren în momentul ăsta o grămadă mai mari care trăiesc în Carpați. Pot să spun că nu există nici o limită maximă de punctaj la orice fel de trofeu, expresia în sine e o tâmpenie.
Singurul care a vorbit despre legislație și despre regulile actuale este ministrul, care nu e vânător, dar în condițiile date a fost cât se poate de corect și de generos cu informațiile, mai puțin cele mai de sus, despre care nu a fost întrebat și poate că știe câte ceva sau nu știe. Nu e treaba lui oricum.
Nu știe nimeni ce e aia fond de vânătoare, asociație de vânătoare, management cinegetic.
Nu știe nimeni mai nimic, de fapt, în afara unei povești care nu e cu Bambi, e cu Arthur de data asta.
Și, în loc să chemi pe cineva de specialitate, chemi un biolog, de la un ONG ?
Sună a verdict dat deja: ONG-urile sunt băieții buni, iar vânătorii sunt niște ticăloși.
Uite o altfel de poveste. Scurtă:
Aceiași minunați patrioți, care au treabă și nu au timp să gândească, dar au timp să judece și să pună verdicte, se duc în vacanțe. Sau la muncă. În Europa. Sunt mulți care merg cu avionul spre vest, dar sunt și foarte mulți care merg cu mașina.
Când mergi cu mașina, prima țară de traversat e, de regulă, Ungaria. Apoi Austria. Dar la fel e și în fosta Iugoslavie, sau în Germania, sau în Franța, și anume: cum treci granița și lași România în urmă, ai ocazia de nenumărate ori să vezi din mașină, din autostradă sau de pe orice fel de drumuri auto, animale sălbatice pe câmp.
De regulă căpriori, iepuri și fazani. Mulți. Uneori foarte mulți. Uneori mistreți. Sau cerbi. Am văzut odată din autostradă un grup de vreo 50 de căpriori în Ungaria. 5, 10, 15, asta e mărimea grupurilor pe care le vezi frecvent, când nu e vegetația (culturi agricole de regulă) suficient de mare cât să-i ascundă. Peste tot, de asemenea, se văd din mașină foișoare, observatoare. Pentru vânători. Care vânează căpriori, mistreți, cerbi. Pentru reglaj numeric, pentru a preveni sau diminua pagube în agricultură.
Să luăm de exemplu Ungaria, țara vecină și prietenă. O țară de oameni gospodari, cu tradiții, mândri de toate ale lor. Nu știu de primul ministru maghiar, dar vice prim ministrul lor e vânător. L-am văzut la târgul anual de vânătoare din Budapesta, acolo unde se mândresc în fața Europei cu realizările lor pe domeniul ăsta de activitate. În Ungaria vânătoarea este o activitate foarte băgată în seamă și contribuie cu câteva procente bune la PIB prin veniturile pe care le aduce. Separat de fermele de animale crescute și omorâte pentru burțile noastre de ipocriți. Au realizat că printre prezența omului peste tot pe pământul ăsta și activitățile lui subterane, supraterane și aeriene, ca să poți păstra intactă biodiversitatea, trebuie o abordare diferită: abordarea asta se cheamă cultura vânatului.
Principiul e foarte simplu: animalele astea ne aparțin tuturor. Adică aparțin statului. Ca să avem grijă de ele, cel mai ușor e să găsim o metodă de autofinanțare, folosind microbul ăsta, cu care se nasc unii în sânge, al vânătorii. Regulile sunt următoarele: se dau în grijă unor asociații de vânători sau statului terenurile de vânătoare, contra unei chirii anuale către stat. Sunt implicate aici școală, examene, acte, permis de armă, cote de recoltă, sistem de punctaj la trofee, listă de prețuri. Vreți să pușcați căpriori ? Ok, va trebui întâi să faceți tot ce trebuie ca să aveți de unde. Cu cât mai mulți, cu atât mai mulți disponibili la pușcat. Pe bani. Plătiți atâta anual la buget, iar vânătoarea o faceți după regulilea astea.
Care ar fi avantajele ? Mergând pe această idee, Ungaria colcăie de zeci de ani de animale și păsări sălbatice. Vânătorii pușcă până se satură. Se pușcă exemplare mascule, trecute de o anumită vârstă, se protejează tineretul și femelele, sunt reguli clare și chiar se respectă. Nimeni nu pușcă aiurea pentru cârnați, doar braconierii, iar ăia nu sunt vânători, sunt niște ticăloși. Trofeele sunt măsura cea mai bună a modului de gospodărire a unui teren. Cu cât au mai multe puncte (există un sistem foarte riguros de medaliere a celor valoroase), cu atât oamenii ăia sunt mai mândri de munca lor. Munca lor înseamnă patrule, observații, combatere răpitoare, menținere echilibru numeric, menținere sănătate corespunzătoare, producere și administrare de furaje care să completeze oferta locului. Trebuie mașini, echipamente, camere frigorifice. Costă mulți bani toată activitatea asta și produce mulți bani. Se dezvoltă industrii intregi, branduri specifice, la care se adaugă pensiuni gata să primească vânători, vin oameni bogați, prinți din afară la trofee mari, pușcă, stau la un pahar, la o poveste, le place zona, decid că vor să facă o investiție în zonă, vor să deschidă o filială acolo, se întorc acasă și povestesc despre cât de faini sunt oamenii locului, ce frumoasă e zona, ce fain a fost în țara aia. Mulți bani, multe locuri de muncă, biodiversitate cât încape, echilibru agro-silvo-cinegetic și, nu în ultimul rând, mâncare bio pentru noi.
Carnea de vânat e bio, nu din aia din fermă, plină de hormoni. Preparate, concursuri culinare, totul făcând parte dintr-un cerc funcțional, unde toată lumea e mulțumită.
Ipocriții vor spune despre glonțul nemilos.
Eu întreb câtă lume știe despre condițiile în care cresc vacile, oile, porcii, păsările în fermele care ne aduc carne lapte brânză ouă în supermarket, despre cum sunt sacrificate.
Cine e ipocritul ? Suntem o specie de carnivori. Unde e respectul mai mare ?
Și încă ceva. Se vorbește despre trofee ca despre ceva rău, contagios. Vânătoare de trofee ! Vai, oribil, ce ticăloșie, etc. ! Dragilor, trofeu are orice animal sălbatic. La unele specii la mascul, la altele la ambele sexe. Toate se punctează după metode internașional stabilite și acceptate, există un sistem de medaliere, unele sunt, altele nu sunt medaliabile. La urs e medalie de aur de la 300 de puncte în sus.
Sună cât de cât logic ce zic ?
Oricum, asta e concluzia la care au ajuns inclusiv cele mai sărace țări africane, pentru a putea lupta împotriva braconajului și comerțului militarizat cu trofee valoroase, lucruri care se întâmplă oricum, indiferent ce cred sau vor să creadă unii. Jertfim niște trofee pe bani mulți, nu pe degeaba, avem cu ce lupta pentru stoparea braconajului, care ne face doar pagubă, avem cu ce îngriji animalele existente. Adică avem bani pentru toate, fără să cerem donații, pomeni de la Uniunea Europeană sau de la buget, pentru garduri electrice, salarii, logistică, furaje, plata daunelor produse agriculturii, etc. Accidentele care implică oameni se reduc numeric spre zero.
Toată lumea practică felul ăsta de management cinegetic. 95% muncă în folosul faunei sălbatice și al biodiversității și 5% tras cu arma, ținând sub control, legal, „boala” cu care unii se nasc oricum și pe care biologii și alții, cu pretenții de inventatori recenți ai iubirii față de natură, o urăsc și ar vrea s-o vadă exterminată, odată cu cei care suferă de ea, odată cu tradițiile cinegetice care brusc sunt „medievale”, crude, nepotrivite cu mileniul în care ne trăim jalnicele vieți de burice ale pământului care ne credem.
Revenim în România, unde românul are în glandă foamea aia ancestrală, de a mânca tot ce vede. Sunt mulți așa ziși vânători care fac impresie proastă, e adevărat. Dar la fel de adevărat este că în ultimii 20 de ani porniserăm și noi pe drumul ăla despre care tocmai am povestit, exclusiv datorită vânătorilor. Sunt zone unde poți vedea și în România căpriori și iepuri pe câmp, din mersul mașinii, unde te asurzește boncănitul cerbilor în perioada de împerechere.
Pe urmă au apărut ONG-uri „bine intenționate”, cu fonduri europene atrase pe proiecte pompoase, au găsit lacune în legislația noastră și le-au exploatat la maxim. În defavoarea românilor, a faunei sălbatice românești, a bugetului și PIB-ului României.
Un vânător lasă în țara unde merge în excursie de cel puțin 3 ori mai mulți bani decât un turist obișnuit. La noi la ce să vină ? La huiduieli, priviri crucișe, servicii proaste ? Să dea și bani pentru asta ?
Una dintre întrebări a fost despre bani: cât s-a încasat și cine a încasat pentru acel urs. Indiferent de ce sumă s-a declarat, că e mult sau puțin, e vorba despre bani care intră în țară, din exploatarea unei resurse naturale regenerabile. Atâta timp cât au venit bani și au intrat în țară, ei vor fi folosiți pentru fondul de vânătoare respectiv. De ce să ardem trofeul ? Păi nu eram mândri că Arthur era regele urșilor din Europa ? Cum dovedim asta după ce am ars trofeul ? Din povești cu Bambi ?
Ne lăudăm cu averi pe care alții nu le au, dar pe care nu le punem în valoare. Păi dacă nu le punem în valoare, le irosim, ce averi mai sunt alea ? Că poezii nu mai citește românul.
Nu știe nimeni ce beneficii aduceau României mult blamatele vânători de mistreți din țarcul lui Țiriac de la Balc. Unde veneau bogătații Europei și unde, la un coniac după vânătoare se puneau la cale investiții, extinderi de capital, etc. La fel de ipocriți românii și referitor la țarcul de la Balc, un alt fel de fermă de proci, cu un alt mod de sacrificare a acestora pentru fripturi, mai omenos după părerea mea decât la abator, cu beneficii mult mai mari pentru țara asta inconștientă.
Nimeni nu spune că plecarea armatei roșii din România spre sfârșitul anilor 50 a fost grăbită în urma unei vânători de urs la Bistrița, cu Hrușciov. E și ăsta unul dintre beneficiile vânătorii, greu de înțeles pentru mentalitatea modernă a unui hipster.
Vede cineva cât de fraieri suntem ? Sau deja vorbesc singur de multă vreme ?
2. Nu ne vindem țara
Toată lumea a sărit la interval cu sloganul ăsta de oameni sărăcuți la minte: nu ne vindem țara !Atât cu ocazia poveștii cu Arthur, cât și cu alte ocazii.
Întrebarea mea e următoarea: Petrom al cui e ? Rafinăriile ? Băncile ? Bărăganul al cui e ? Oțelul ? Aurul ? Produsele lactate ? Construcțiile de mașini ? Cine știe câte altele. Câtă materie cenușie de cea mai bună calitate a plecat din România, căutând o viață mai bună ? Aia e mai valoroasă ca aurul.
Nu ne vindem țara ?
Nu suntem în stare să refacem de 30 de ani nici una dintre stațiunile montane de renume, de la Herculane și până la Lacu Roșu. Despre ce vorbim ? Toate cele luate de unguri în grijă funcționează. La standarde ridicate chiar.
Noi avem Poiana Brașov, unul dintre cele mai scumpe și fițoase și aglomerate resorturi din Europa. În rest ? Aglomerația și țigănia de pe valea Prahovei ?
Nu ne vindem țara ?
Avem pădurile și fauna încă sub controlul nostru. Deja din pădurile retrocedate după 90, adică jumătate din suprafața împădurită a României, se vând suprafețe consistente către companii străine sau către cetățeni străini. Păi dacă noi nu știm decât să scuipăm coji de semințe peste tot și toate ?
Oricine se pricepe puțin la cinegetică sau silvicultură știe că ce avem acum e munca unor generații de silvicultori. Experții de oriunde din afară apreciază frumusețea și caliatatea pădurilor românești, precum și bogăția faunistică și calitatea trofeelor (recorduri mondiale și trofee în top 10 la orice specie). Asta arată calitatea muncii depuse de cei care de câțiva ani încoace sunt tăvăliți prin noroi drept dușmanii societății.
Acuma vânătoarea e aproape închisă în România, tradițiile legate de ea și banii pe care îi poate aduce sunt propuse a fi date pe foc, așa cum făceau naziștii cu cărțile care nu le conveneau. Țările vecine jubilează, nu le mai facem concurență, toți banii ăia se duc la ei. Ungaria face minim 50 de milioane de euro anual din vânătoare, în timp ce noi făceam sub zece în vremurile noastre bune. Iar ei nu au urși sau capre negre și țara lor e de trei ori mai mică decât România. Se deschide drum spre distrugerea Romsilva și administrarea nu știu cum a pădurilor, de către nu știu cine, altcineva, că silvicultorii sunt hoți. Până și naționaliștii au picat în plasa poveștii ONG-urilor. Urșii, apropo, sunt în grija jandarmilor care, săracii, ar trebui să aibă unități specializate, cu toate dotările și protocoalele de rigoare, care să știe cum să intervină în situațiile urșilor problemă. N-au. La cine se apelează de fiecare dată ? La vânători, la silvicultori, la câte un medic veterinar pasionat și priceput și curajos care colaborează cu vânătorii.
Urșii, și cu asta închei, după ce descoperă o sursă de hrană cum sunt fraierii inconștienți care le pun mâncare sau chiar le dau din mână pentru un selfie idiot, verifică periodic zona respectivă, în speranța că mai găsesc ceva de mâncare, la fel de ușor. Locul respectiv e introdus în traseul lor zilnic. După ce devin problemă, situația se raportează oficialităților. Sau nu. În cazul al doilea, oamenii găsesc de multe ori de cuviință să rezolve singuri problema. Un laț, un pic de otravă, și gata. Ursul nu mai vine. ONG-istul spune: vezi, ticălosule de vânător, că nu mai vine ? Voiai să-l împuști, pe bani, blablabla. Noi suntem cei care l-am salvat...
Mai bine așa, nu ? Omorât oricum, dar pe degeaba.
Oameni buni: vânătoarea sub control aducea României, în medie, 10000 de euro pe trofeu de urs. Populația era ținută sub control, nu a fost nici o clipă în pericol de dispariție specia, nu erau atâtea accidente, pierderi de vieți omenești, pagube, situații urâte, iar banii ăia ajungeau în circuit.
Așa ne-am bătut și ne batem joc de o grămadă de resurse.
Așa ne amăgim și cu ariile protejate, că vor salva pădurile de la extincție.
Defrișare înseamnă îndepărtarea vegetației de pe o suprafață de teren pentru a da acest teren agriculturii sau pentru construcții diverse. Pentru asta se iau niște aprobări înainte. Deci termenul de defrișare ilegală bate spre pleonasm, dar nimeni nu vrea să vadă, sună bine, stârnește emoții puternice. Codul silvic spune că păstrarea integrității fondului forestier este principala grijă a silvicultorilor, orice fel de încălcare a aceste prevederi înseamnă dosar penal pentru cine se face vinovat și reîmpădurirea terenului respectiv. Nu riscă nimeni din astea, sau dacă e nebun să facă așa ceva nu ține mult, se descoperă și se pedepsește orice astfel de situație.
Arthur, în naivitatea națională de la noi, ca să nu spun prostie, devine sinonim cu ideea de defrișare ilegală, adică un nou nonsens, o nouă aberație fără seamăn. Ne merităm, din păcate, statutul. Suntem fraieri.
Oricine poate să-și facă o casă frumoasă, e om gospodar. Dacă e silvicultor e hoț, dat cu mafia lemnului. Oricine poate avea o mașină bună, dar dacă e silvicultor e hoț. Etc.
E corect oare ?
Am fost indolenți și dezordonați de când ne știm. România, dacă e dezbrăcată de evoluția tehnologică din ultimii 200 de ani, nu diferă mult de cea descrisă de cronicarii români pe la începutul secolului 19, sau de către Eminescu în publicistica lui pe care n-o citește nimeni, sau de Caragiale. Impresia aia că nu ne știm a conduce singuri probabil că e și ea în genele noastre. Privim de jos în sus, apoi întoarcem colții rânjiți spre semeni, să nu ne ia osul aruncat de dincolo de gard.
Ziceam ceva despre „fraieri” ? Se simte cineva ? Sigur nu ne vindem țara ? Se vinde singură, sub ochii noștri nerealiști, pentru simplul motiv că nu știm și nu vrem să învățăm să punem în valoare toate bogățiile cu care am fost dăruiți.
