Numai ce nu reușesc să-mi revin din mult prea frumoasa minivacanță
la 2 Mai, de ziua mea, a președinților României și U.S.A. și a
șefului de ocol de la Roman. Minivacanță întâmplată de luni
până sâmbătă, adică toată săptămâna trecută.
N-aș povesti și n-ar fi de povestit, că acuma nu și-a pierdut
mințile nimeni să începem să ne povestim vacanțele, ieșirile cu
iubitele și eventual concepția. Copiilor. Totuși, în cazul de
față, ca să zic așa, avem de-a face cu o excepție, cu o situație
care trebuie semnalată și lăsată posterității, din punctul meu
de vedere cam fără precedent în istoria modernă a litoralului
românesc.
Povestea sună cam așa:
Pentru că urmează o vară aglomerată, care se va întinde până
în octombrie, ziceam prin aprilie că ar fi interesantă o săptămână
la mare clădită împrejurul zilei menționate. Am făcut așadar un
mail către Micul Golf, sperând că nu e prea târziu pentru o
rezervare. Mi s-a răspuns imediat că voi fi sunat de cine trebuie,
am primit apelul și mi s-a confirmat rezervarea, chiar cu mențiunea
că nu trebuie să plătesc avans. Oamenii sunt paroliști, merg
acolo de cinci ani, de când au dat în folosință hotelul motel și
nu s-a pus problema de hârtii scrise, cu excepția anului trecut,
când mi-au cerut totuși plata online, motivată de aglomerație. Am
plătit deci, din proprie inițiativă, online, un avans.
Lunea trecută ne-am înfățișat. Așa merg eu, lunea, pe litoralul
care-și trage sufletul după nebuneala de uichend. E liniște și
pace și vezi marea și plaja respirând adânc, eliberate de
presiune, gălăgie, trafic și eficiență economică. Când am spus
băieților de la bar că am rezervare am văzut pe fețele lor
oarece descumpănire. Unul a fugit în spate, să vorbească cu șefa,
pe urmă mi-a adus cheia. Terasa avea o masă sau poate două
ocupate, iar în parcare erau două trei mașini, cam de Constanța.
În prima noapte, după ce au închis restaurantul, era doar mașina
mea în parcare, planeta Venus pe orizont, deasupra mării, și
bărcile pescarilor din cherhana clipocind pe valuri. Am înțeles
nedumerirea celor de la Micul Golf. Ce rezervare, ce avans, ce spui
tu acolo, de unde vii străine, tu nu vezi că ești singur pe lume,
în mica noastră lume ? A fost un moment ca în filmele alea în
care un virus a transformat oamenii în zombi și nu mai are cine
arăta lumii care e specia dominantă pe uscat. Mă miram că mai
avem curent electric și chiar m-am întrebat, pentru o secundă,
dacă voi mai găsi mașina dimineață, la trezire, sau dacă am
provizii pentru cazul în care zombi vor ataca.
Am încuiat ușa.
Luni și marți am avut tot personalul cam la dispoziția noastră.
Plaja din Micul Golf s-a dovedit populată în primele trei zile cam
de cinci, maxim șapte persoane, oarecum nudiști. Faleza cea
sălbatică, spre Vama Veche, trei patru kilometri, era pustie. Se
putea face plajă în toate pozițiile. Se putea face baie în toate
pozițiile. Soarele era singurul care avea posibilitatea să vadă
niște treburi.
Pentru cineva ca noi, oameni care nu vor muzici încălecate din tot
felul de surse surpriză, peste fum de mici și mirosuri de mâncăruri
de pește, corturi întinse peste plajă și prosoape la uscat peste
balcoane, câini salvând oameni din valuri și decibeli cristalini
de copii scăpați de sub controlul educatoarelor și mămicilor,
motoare turate și bocăneli de ciocan care tocmai și-a amintit de
ultimele cuie de ascuns prin tot felul de scânduri, a fost absolut
ireal să găsim așa ceva pe litoralul românesc. Fiecare își
dorește, la un moment dat, o plajă cu mare transparentă, soare
tolerant de 28 de grade și absența semenilor, sau măcar distanța
de minim 200 de metri până la următorul biped, care să nu-i
poarte de grijă. Ei, află că noi am avut așa ceva. În România,
la vreo 50 de kilometri sud de Mamaia cea suprapopulată și exagerat
de construită, plină cu zeci de mii de oameni dispuși să dea 37
de lei pe o ciorbă de pește, în dorința de a se simți bine la
mare. Visam la asta din studenție, nu credeam că realitatea poate
bate filmul în așa hal. Puteam să facem baie goi în mare și în
soare, puteam să facem gemeni, puteam să fim Adam și Eva reloaded.
Nimeni nu va ști cum s-au derulat orele, zilele, lucrurile cu
adevărat.
Ca să nu fie totul monoton, miercuri pe la prânz, când căldura ne
fugărise în hamace, la umbră, liniștea a fost tulburată pentru
vreo două ore de Vârciu, care s-a ciondănit cu nea Mărin, a
mâncat o ciorbă și au filmat împreună în felul lor unic o
gălăgie într-o barcă din cherhana, după care au plecat
îmbrățișați, deși într-o primă fază am crezut că se vor
bate, înjurându-se maxim, având ca unic spectator pe mine,
încleștat de berea rece de pe masă cu mbele mâini.
Vineri am crezut că totul va fi un furnicar, dar nici măcar atunci,
abia pe înserat au apărut unii pe acolo, iar noaptea i-a înmulțit
în așa hal încât sâmbătă dimineața totul era așa cum trebuie
să fie, adică vreo 12 corturi răsărite pe plajă, parcarea plină
de mașini și câteva camere ocupate în jurul nostru, cu terasa
plină, desigur.
Așa că am plecat, să le facem puțin loc.
…
Merg la 2 Mai, cu sincope, din vremuri imemoriabile, adică din 92,
când eram student. Atunci era doar un sat cu plajă, marea cu cele
mai frumoase culori și cherhana, și un pic de faleză. Stăteam cu
corturile pe plajă, făceam dușuri pe furate în tabăra de copii
de alături, coceam cartofi în jarul pe care ni-l permitem chiar în
nisip, între mare și cort, aveam doar bani de biscuiți, bere și
alune sărate și mai făceam destule altele. În 92 se vindeau mici
la restaurantul Turist, unde trebuia să aștepti o grămadă la
coadă, lângă grătar. De multe ori cel care era primul la rând
lua toți micii dintr-o șarjă. Cel mai frustrant era nea Vasile,
omul care-i învârtea și care-ți lua banii. Se făcea că nu știe
tabla înmulțirii și la cei 20 de lei pe zi pe care-i aveam de
cheltuială, când zicea 4x8=48 îți venea să-l bați, mai ales că
era foarte greu să-l convingi că rezultatul înmulțirii era altul.
Oamenii care salivau în spatele tău la coadă țineau cu el,
sperând la orice fel de minune care să te elimine din ecuație și
să-i aducă pe ei mai aproape de mici, dispuși să accepte tabla
înmulțirii impusă de nea Vasile.
În 98 am auzit de trupa Vama Veche și chiar am găsit să iau o
casetă cu primul lor album, în ultima zi de vacanță. Au melodia
aia care începe cu anunțul cum că ”trenul accelerat București –
Mangalia sosește în stație în cinci minute la linia ...”. N-am
să uit niciodată cum conduceam spre casă plângând, pe la Viziru,
în timp ce caseta se derula iar și iar.
Cam așa ceva simțeam și sâmbătă, venind acasă de parcă aș fi
plecat înapoi la mare…
Ceea ce vă doresc și dvs., cu sinceritate, etc., etc., etc.
