Un text pentru iubitorii de mediu, păduri, faună

Știu că pierd vremea pe textul ăsta, dar mă îmbolnăvesc văzând pe net opinii ale iubitorilor de natură când vine vorba despre felul în care sunt gospodărite pădurile și fauna cinegetică în România, așa că trăiesc totuși cu iluzia că poate măcar pentru unul doi dintre acești deținători ai adevărului absolut pot ridica niște semne de întrebare legate de subiect. Generațiile crescute între betoane, precum și oameni de toate vârstele care cred tot ce văd la televizor sau pe net, toate siroapele care diluează de multe ori realitatea în goana după senzațional sau doar după audiența de moment, cred că ei au inventat dragostea de natură și simt nevoia să-și exprime îngrijorarea legată despre râpa către care se îndreaptă atât omenirea, cât și pădurile și fauna sălbatică aparținând României. Din păcate, de cele mai multe ori, fără o minimă documentare, la cafeaua de duminică dimineață, sau în mașina care produce CO2 grămadă pe drumurile patriei, veșnic în lucru, veșnic neîncăpătoare în uichend.

Silvicultura este o știință. Cinegetica, la fel.

Oamenii folosesc produse lemnoase și mulți dintre ei le iubesc, pentru că sunt călduroase, familiare, primitoare, biodegradabile. Zic de lemnele de foc, de mobilă, din lemn masiv sau doar din plăci aglomerate din lemn (PAL), hârtie, creioane, materiale de construcție (scândură, dulapi, grinzi, căpriori, draniță, parchet, uși, ferestre, etc.), mobilier de grădină, jucării, artizanat. Toate astea sunt de preferat lucrurilor similare confecționate din plasticuri, fibră de sticlă, plexiglas, aluminiu, fier forjat, beton, cărămidă, bolțari, zgură, azbest, tablă, sticlă simplă, etc. Toate astealalte sunt reci, iar la sfârșitul duratei lor de viață primesc din partea românului, de multe ori, un șut în fund spre terenurile virane, unde stau înghesuite și poluează, pentru că la noi nu se reciclează, se poluează și atât.

Pădurea este o resursă naturală regenerabilă. Asta înseamnă că ne poate da tot ce vrem de la ea, an de an, avem suprafață destulă, dacă o gospodărim cu cap, iar ea e tot acolo, aceeași. E un proces similar cu cel din agricultură, doar că arborii se exploatează la 100-120 de ani, în timp ce porumbul o pățește anual, la fel ca cerealele, floarea soarelui, cartofii.

Legislația românească este completă și complexă și funcționează bine cel puțin de la codul silvic din 1921 încoace. Noțiunea de ”defrișare” este incompatibilă cu silvicultura românească. Defrișarea înseamnă eliminarea arboretului de pe un teren, după care terenul primește o altă destinație decât cea forestieră. Acest lucru este interzis de legislația românească și pedepsit cu ani grei de pușcărie. Presupunând chiar că silvicutorii sunt mai hoți decât alte categorii profesionale din România, asemenea lucruri nu se pot ascunde, nu are nimeni curajul să le facă, și nu se pot face decât în cârdășie cu administrația locală și cu poliția. Presupunând că undeva s-a întâmplat deja un astfel de lucru, nu există să nu fie descoperit și pedepsit mai devreme sau mai târziu, astfel de situații nu se pot ascunde, nu pot trece neobservate.

Pădurile sunt conduse de silvicultori, mai multe generații, desigur, pe o perioadă de 100-120 de ani spre așa numita ”compoziție țel”, adică un amestec de specii adaptate cel mai bine microclimatului și condițiilor staționale locale care să asigure o producție maximă de material lemnos la vârsta exploatabilității, o regenerare naturală capabilă să creeze o nouă pădure tânără după îndepărtarea arboretului bătrân, precum și protecția apelor și a solului împotriva eroziunii eoliene, pluviale, etc. Instalarea regenerării naturale depinde de modul în care se face exploatarea, alegerea momentului și a arborilor de extras fiind o știință aparte.

Asta nu înseamnă că se taie doar arboretele de 100-120 de ani. Pe parcursul întregii ei vieți, pădurea are nevoie de corecții și de rărituri. Chiar dacă s-a plantat compoziția de specii dorită, ca și în grădină bălăriile au tendința să copleșească, să sufoce și să ia locul speciilor importante. Bălării înseamnă aici atât ierburile și arbuștii care cresc repede și omoară puieții de brad, molid, fag, stejar, paltin, cireș etc., cât și specii de valoare scăzută, ca sălciile de tot felul, mesteacănul, carpenul, aninul, care sunt mai bune de lemn de foc decât de producători de lemn de valoare ridicată. Pentru aceasta se intervine de-a lungul timpului, tăind ce nu trebuie, încercând a se ajunge la compoziția țel. Chiar dacă se ajunge la vârsta de 30-40 de ani aici, mai e nevoie de așa numitele rărituri, când exemplare rău conformate, rănite, bolnave din speciile importante se extrag, lăsând treptat locul celor sănătoase să se dezvolte, să crească în înălțime și grosime.

De aia se taie și arbori tineri.

Mai intervin, din păcate, și factorii climatici în timpul ăsta, încurcând socotelile. Ninsorile abundente, mai ales din cele cu zăpadă apoasă, sau vânturile puternice, pot produce rupturi și doborâturi pe suprafețe mai mari sau mai mici. Sau diseminate. Lemnul care moare astfel este expus riscului infestării cu insecte dăunătoare, specifice, ca și în grădina fiecăruia dintre noi, care se înmulțesc uneori fantastic de repede, mai ales în condiții de secetă, ajungând să atace arborii sănătoși, pe picior, când nu mai încap în cei morți. Așa că lemnul ăsta trebuie scos din pădure în cel mai scurt timp.

Cam așa funcționează lucrurile, într-un rezumat al rezumatelor.

Acuma să facem o matematică simplă. România are o suprafață de 6500000 ha păduri de tot felul. Pădurea crește, creșterea se poate calcula. Ca să rămână cam același volum pe această suprafață, se taie în baza unor studii, numite amenajamente silvice, care stabilesc și când și unde, un volum de masă lemnoasă egal cu această creștere. Pentru nevoile și în folosul oamenilor și pentru primenirea arboretelor. În România se poate tăia anual un volum de 16-18 milioane de metri cubi. Asta în condițiile în care ai cu cine, pentru că meseriașii sunt plecați și aici în mare parte afară, la salarii și condiții de lucru mai bune, în condițiile în care prețurile sunt competitive (anul ăsta au scăzut la jumate din cauza unor doborâturi și uscări masive în arboretele din Europa centrală), și în condițiile în care te lasă vremea. Românul are anual 52 de duminici și încă nu știu câte sărbători religioase când nu intră în pădure, la lucru, Doamne ferește ! Să zicem că lucrează 250 de zile pe an la pădure, dacă vremea permite. Asta înseamnă că trebuie să transporte pe drumurile publice, cu documente de proveniență legală, o cantitate de

16000000 mc lemn:250 de zile=64000 mc lemn/zi

Mașinile pentru transport lemn pot duce, de regulă, între 4 și 8 mc lemn de foc tăiat mărunt sau 15-40 mc buștean la lungimi de 4 -12 m lungime. Adică între 1600 și 4266 camioane cu bușteni care pot fi văzute zilnic pe drumurile românești, circulând legal. Bine, o parte e lemn de foc, deci poate 500-1000 dintre astea duc lemne de foc zilnic, deși românul nu prea-și face vara sanie și iarna car, că nu-i stă în fire, el e greiere, nunți, botezuri, cumetrii și party forever cu fiecare ocazie, cel puțin o dată pe săptămână în timpul liber și încă una în timpul zilelor lucrătoare. De când cu radarul pădurilor este foarte greu, foarte riscant de făcut transporturi ilegale de lemn, adică lemn fără documente, fără proveniență legală.

Sunt zone unde se fac abuzuri, mai puține la stat și mai multe în pădurile private, se spune. Adică se taie ce nu trebuie, sau mai mult decât trebuie de pe niște suprafețe, se mai transportă fără acte, etc. Asta nu înseamnă că nu sunt prinși respectivii, mai devreme sau mai târziu, sau că nu se pot calcula ulterior pagubele și despăgubirile, pe care cineva le plătește, obigatoriu. În afară de faptul că de regulă ne facem singuri ordine în propria ogradă, există garda forestieră, care verifică în egală măsură funcționarea legală a ocoalelor silvice de stat și a celor private, există poliție, există curtea de conturi și tot felul de corpuri de control. Există ong uri și oameni bănuitori care reclamă imediat ce li se pare în neregulă.

Nu se poate fura așa cum cred unii.

Să zicem că pădurile românești dispar cu o viteză de 3 ha/oră, așa cum trâmbițează unele canale mass media. Asta înseamnă 72 ha/zi, 504 ha/săptămână, 26280 ha/an. Ce se întâmplă cu hectarele astea dacă nu se regenerează sau nu se replantează ? Cine ni le arată și nouă ? Și nu poze din alea, cu un versant dezgolit. Alea pot fi din altă țară, sau poate fi un parchet de unde tocmai s-a exploatat pădurea bătrână. Dacă au trecut doi ani și e zonă de munte, locul se replantează. Puieții sunt mici, nu se văd în poză, dar și aia e tot pădure, care va încheia starea de masiv, adică va acoperi integral solul cu coroanele tinerilor arbori împreunate, după vreo 10 ani. Doi ani trebuie pauză pentru că la rășinoase trebuie să moară cioatele, altfel există riscul ca acolo să se dezvolte niște gândaci care omoară puieții proaspăt plantați, rozându-le tulpinile la bază și sufocându-i astfel.

6500000 ha pădure : 26280 ha dispărute anual = 247 ani trebuie să treacă să dispară pădurea românească din cauza ticăloșilor de silvicultori și a hoților de lemne, nu i-ar mai răbda pământul printre noi ăștialați, corecții și perfecții și atoateștiutorii.

Județul meu, Neamț, are o suprafață totală de 550000 ha.

6500000 ha : 550000 ha = 11,8 județe egale în suprafață cu Neamțul, integral acoperite cu păduri are România.

247 ani: 11,8 =20,9 ani. Adică în 21 de ani dispare o suprafață de pădure în România egală cu cea a județului Neamț, dacă ne-am potrivi îngrijorării iubitorilor de natură și de oxigen și de dreptate, in sensul că terenul e despădurit și se transformă în altceva (pășune, pârloagă, cultură de porumb sau cartier rezidențial).

Unde e un exemplu de așa ceva ? Să văd și eu. Documentat, nu o poză luată de undeva, de pe net.

Asta ar fi defrișarea aia trâmbițată și asumată de o grămadă de oameni care nu mai vor să gândească cu mintea lor, să filtreze, să-și pună întrebări.

Iar dacă n-ar fi defrișată, doar furată, și dacă nu s-ar obosi nimeni să planteze un puiet în loc, remember prima lecție ? Pădurea se exploatează în România la cel mult 120 de ani senectute. Adică în 247 de ani ce se întâmplă ? Se regenerează natural tot pădure, chiar dacă nu în compoziția de specii care să ofere randament economic maxim la vârsta exploatabilității, de cam două ori ciclul de viață integral, dragilor și dragelor, vorba lui Dobrovolschi.

Mă tem că probleme de genul celor vehiculate în prezent în mediul online și pe rețelele radio tv prin mesaje oarecum subliminale pot apărea cu adevărat doar în condițiile în care ar dispărea o structură de genul celei cum e Romsilva, care de bine de rău a gestionat averea asta într-un mod unitar la nivel național, iar pădurile pe care le avem acum în România, o poate recunoaște oficial orice specialist de oriunde din lume, nu ne fac de rușine. 

Să comentăm puțin și despre managementul cinegetic denumit uzual activitate de vânătoare și prost înțeles de majoritatea celor care nu au idee cu ce se mănâncă drept măcelăreală, ucigăreală fără rost de animale sălbatice.

Premizele sunt următoarele:

1. Trăiesc încă printre noi oameni care au în ADN nevoia și pasiunea aia ancestrală de a-și culege din natură ce le trebuie de mâncare. Carnivori. Chiar dacă verzii sau cei care nu înțeleg rostul vânătorii nu vor să accepte, să recunoască lucrul ăsta. Oamenii ăștia nu că au puța mică, simy doar nevoia de a ieși în natură într-un alt fel. Auînstinctul de vânător care nu le dă pace și trebuie să iasă în teren uneori, să-și dovedească ei știu ce. Treaba lor, ideea e că există printre ceilalți și prezența lor nu trebuie și nu poate fi trecută cu vederea.

2. Fauna cinegetică este o resursă naturală regenerabilă, care poate fi exploatată rațional, durabil. Scopul ar fi controlul resursei și al microbului care zace în oamenii ăia ”răi”, valorificarea controlată, acoperirea unei părți din costurile asigurării perpetuării speciilor ălora în mod durabil, sustenabil, adică jertfa în folosul celorlalți.

3. Omenirea a ajuns în stadiul în care e peste tot, iluzia pe care și-o fac unii cum că încă mai sunt zone virgine și neexplorate, ferite de furia existenței de zi cu zi a omului e tot mai subțire. Nu mai putem să stăm cu un gard între noi și urși, lupi, cerbi, tigri, și să nu interacționăm, suntem tot mai mult peste sălbăticiuni, chiar dacă nu vrem să recunoaștem.

4. Se dovedește că țările civilizate, care au mijloace și metode să aplice corect genul ăsta de control al resursei, după ce au pierdut pe pielea lor o grămadă de specii în ultimii 150 de ani, nu au probleme, de regulă, în prezent, cu extincția unor specii așa numite de interes vânătoresc, fie ele ierbivore, carnivore, rozătoare sau păsări, de talie mare sau mică. Zic aici de SUA și de țările din vestul și centrul Europei, culmea, unde civilizația și nivelul de trai și densitatea de populație umană sunt la cotele cele mai ridicate. Resursa este exploatată rațional, produce bani mulți la buget, mare parte se întorc în folosul acestor specii și culmea: au probleme în agricultură și zootehnie cu pagube mari produse culturilor de mistreți, cerbi comuni, cerbi lopătari, căpriori, iepuri sau șeptelului de lupi și șacali. Mergi pe autostradă și vezi pe câmpuri o grămadă de iepuri, fazani, căpriori. La noi vezi haite de câini hoinari, noi pe ăia și doar pe ăia sutem dispuși să-i iubim. (Se spune de exemplu, inclusiv la noi, deși nimeni nu vine cu dovezi clare, că densitatea în creștere a mistrețului ar fi principala cauză a perpetuării virusului pestei porcine africane, bla bla bla, când ar trebui să vorbim aici despre indolența și inconștiența și proasta informare a omului, marele distrugător). Țările sărace își bat joc și de resursa asta, în Africa se fac mari eforturi, cu cheltuieli ridicate, pentru a păstra biodiversitatea aia pe care o vedem la televizor în interiorul unor mari parcuri.

În aceste condiții avem de ales.

a)facem o exploatare rațională a resursei, perpetuînd-o în condiții de siguranță și producând bani;

b)protejăm, cu niște bani plătiți din surse mai mult sau mai puțin nesigure, sperând că natura se autoreglează, amăgindu-ne că dacă am zis că protejăm nu mai îndrăznește nimeni să braconeze, etc.

Părerea mea, după 22 de ani în meserie, nefiind posesor de microb în ADN, dar trăind toți anii ăștia printre deținători:

Omul care are microbul ăsta își cumpără pușcă și ce trebuie și se duce în pădure. Dacă are cadru legal și reglementări clare, poți să-i oferi controlat șansa să-și facă moftul, contra cost, în anumite codiții și perioade, fără efecte negative. Dacă are doar interdicții, va găsi o cale să se ducă fără să plătească și abia ăia care au curaj, și există destui, fac pagube consistente și sunt foarte greu de prins, de dovedit, lăsând la o parte riscurile întâmpinate de cei care au curajul să se pună cu braconierii.

Cadrul legal e simplu și clar: sezoane de vânătoare care să protejeze specia în perioadele de fătări și de creștere a puilor, permis de vânătoare după școlarizarea candidatului și însușirea etologiei vânatului și eticii vânătorești, extragerea controlată numai a unor exemplare (de regulă doar masculi și doar după o anumită vârstă, pentru trofeu), taxarea corespunzătoare, în scopul acoperirii costurilor gestionarului fondului cinegetic.

Un fond cinegetic este o suprafață de teren care se dă în gestiune unei asociații de vânătoare licențiată de ministerul de resort pentru 16 ani, cu scopul de a avea grijă de speciile de animale sălbatice de pe suprafața respectivă. Sunt stabilite niște efective optime pentru suprafața respectivă, pe specii, calculate după niște reguli și se fac estimări numerice anuale și, acolo unde nivelul populației e peste optim se pot solicita cote de recoltă, pentru control numeric prin vânătoare, în scopul menținerii echilibrului agro-silvo-cinegetic în zona respectivă, care are de regulă și păduri, și pășuni, și terenuri agricole, și livezi, și vii, și așezări omenești, și terenuri degradate. În România un fond cinegetic are minim 10000 ha la munte, 7000 la deal și minim 5000 ha la câmpie.

Agricultorii vor să fie cât mai puține sălbăticiuni, să nu le strice porumbul, lucerna, livezile, viile, animalele domestice.

Vânătorii, adică gestionarii, vor cât mai multe în teren, ca să sară peste optim, să poată cere cote de recoltă, să poată vâna aceste cote contra cost, să poată să acopere cheltuielile. Cheltuielile înseamnă salarii la paznic, echipamente, mașină și motorină pentru patrulări, furaje pentru sezonul rece (fân, lucernă, trifoi, porumb, suculente, sare, etc.), medicamente, consumabile, logistică, amenajări vânătorești, ogoare de hrană special pentru animalele sălbatice în zonele de munte, unde nu este agricultură deloc, sau în zonele agricole pentru specii care nu se cultivă dar sunt căutate de animale.

Ce se vânează, când se vânează rațional, etic: așa cum am spus, masculi bătrâni de cerb, căprior, mistreț, capră neagră (nu, nu e ocrotită, e o specie ca oricare alta), cerb lopătar, iepuri, fazani, potârnici, specii de pasaj. Se face combatere, se reduce drastic numărul de vulpi din teren, numărul de șacali, acolo unde sunt și câinii fără stăpân. Din cauza ăstora în luna iunie sunt afectate fătările la căprior, la cerb, iar în primăvară la mistreț, iepuri, specii de păsări care cuibăresc pe pământ. Cânii fără stăpân ajung să vâneze în haite, uneori mai rău ca lupii, și se pot vedea de oricine din mașină, pe toate câmpurile, pentru că noi îi iubim și reclamăm pe vânătorii ticăloși care-i omoară, nu-i așa, fără să ne gândim cât de frumoase ar fi câmpurile alea pline de iepuri, căpriori, mai vezi niște mitreți în trecere, sar fazani la marginea drumului, etc.

Trofeele sunt dovezi ale faptului că în zona respectivă este populație și mișcare bună de faună cinegetică, că aceasta este bine îngrijită și păzită, dovadă că ajunge să îmbătrânească. Valoarea lor cinegetică este iar un indicator al calității gospodăririi alături, desigur, de efectul benefic al condițiilor locale de biotop.

Vânătorii umblă după trofee, sau după povestea dobândirii lor, pe care o țin minte toată viața. Așa aleg ei să-și facă vacanța. De regulă sunt oameni cu mulți bani, pentru că e un hobby scump, iar banii lor, din păcate pentru vremurile pe care le trăim, fac mult mai mult bine speranței de viață lungă a speciilor în cauză comparativ cu proiectele pompoase de protecție, finanțate o vreme, apoi uitate.

Gestionarul fondului cinegetic am zis, vrea să aibă multe animale în teren, îi e drag să le vadă cum colcăie, să vadă că sunt sănătoase și viguroase, că îmbătrânesc, că au trofee tot mai bune, ca să poată avea cote de recoltă anuale mai mari. Când apare prohibiția pentru una sau alta dintre specii, interesul lui dispare. Oricât le iubește, de multe ori le lasă pe un plan secundar și se ocupă de cele care aduc bani. Vorbesc despre cocoșul de munte, de exemplu, specie greu de văzut, greu de vânat, greu de păzit, pentru că trăiește doar în vârfuri de munte de regulă greu accesibile. În cele câteva zile de împerechere când e prost și poate fi văzut și împușcat se cam braconează, iar paznicul de vânătoare poate se duce o zi de drag, să mai vadă niște cocoși, sau poate are altele de făcut. Vânătoarea e închisă de vreo 10 ani. Cine mai știe ce efective sunt, cum o mai duc păsările astea ? Nu aud nimic în mediul online, lumea habar n-are, sunt sigur, și nici nu pasă nimănui decât, probabil, când cineva ar începe o campanie cum că e pe cale de dispariție, sau mai știu eu ce. Nici măcar oficial nu s-a reușit monitorizarea corectă, deși au foat niște tentative timide. Când se vâna era monitorizat, păzit, menținute efectivele și aducea și bani în țară. Despre urși povestea e lungă, deja nu mai încape aici.

A avea grijă de un fond cinegetic, deși presupune de regulă trei chestii – te plimbi, asculți și observi – în majoritatea timpului, îți cam mănâncă tot timpul. Nu e cu 8 ore, nu e de la 9 la 5. E cu soare și cu zloată, cu ploi și cu viscole, cu nopți geroase și cu mult efort fizic, cu multă răbdare, cu mult curaj. Greu de trăit cu unul din ăsta, pasionat de meserie, mai ales că e și cam prost plătit și de multe ori face de drag ce face, plus că meseria nu se poate face ca lumea stând la oraș, unde sunt școlile bune pentru copii și atâtea alte avantaje. Zic despre neveste.

Da, există și ticăloși, posesori de microb, cu bani și permis de vânătoare legal, care-și zic vânători, și pușcă fără scrupule tot ce văd, pentru comerț clandestin cu carne de vânat, trofee mari, sau pur și simplu pentru adrenalină, pentru că au bani și relații și tupeu și nici un pic de suflet și-și permit să riște. Ăștia nu sunt vânători, ăștia sunt braconieri și trebuie combătuți ca șacalii. Mai sunt unii fără bani, fără acte de vânători, posesori de arme clandestine, care vânează de foame sau la comandă. Ăștia se bucură de prohibiția instituită de cei care cred că au salvat specia și planeta, spun sărut mâna și se duc acolo unde nu e voie să se vâneze, pentru că acolo nu prea mai păzește nimeni pentru că, nu-i așa, specia e ocrotită, nu se vânează, nu prezintă interes cinegetic, nu aduce bani. E adevărat, paznicii din fondurile cinegetice sau rangerii din parcurile naționale încearcă să-și facă meseria de cele mai multe ori, dar și cu braconajul e o poveste, nu e simplu deloc.

Revin la ce-am spus mai sus: frate frate, iubirea e mare, dar brânza e pe bani. Că așa suntem noi, oamenii. Dacă verzii cu tentă extremistă ar ști cu ce se mănâncă, dacă ar sta nopțile în frig să-și riște sănătatea și poate viața încercând să prindă braconieri, poate că ar fi mai precauți. Mulți dintre ei sunt bine intenționați dar, cu scuzele de rigoare, nu prea știu realitățile din teren, și cred că niște voluntari cu laptopuri adunând date și extrapolând niște rezultate, interpretate științific după cărți scrise prin alte țări, sunt de ajuns pentru a sta liniștiți și mândri că au salvat planeta, după ce obțin victoria contra ”ticăloșilor” de vânători.

De parcă banii ăia n-ar intra în țara asta săracă bogată fraieră, de parcă ar intra în buzunarul meu.

Mai e apoi carnea care intră în consum, contra cost. E bio cu adevărat. Dar noi nu, noi vrem carne de pe raft, și nimeni nu se gândește cum sunt crescute animalele alea (vaci, porci, pui, etc.), cum sunt înghesuite și îndopate cu hormoni și vitamine și medicamente toată viața lor scurtă, la cheremul omului, fără să vadă lumina soarelui, și cum sunt sacrificate când vine momentul împărțirii lor în ciosvârte. În timp ce în pădure vânătorii protejează femelele și puii, masculii tineri și de viitor, urmăresc starea lor de sănătate și recoltează selectiv, animalul respectiv neștiind ce s-a întâmplat, de unde i-a venit moartea. Repet, vorbesc despre vânători, nu despre braconieri, cu care ar trebui să ne luptăm cu toții, cei care avem pretenția că iubim animalele.

Da, sunt unii care au decis că nu vor să mănânce carne și încearcă să convingă pe toată lumea sau chiar să impună celorlalți adevărul lor. Din păcate pentru ei, carnivorii sunt, și probabil pentru încă multă vreme vor fi, mult mai mulți.

De ce să nu încercăm să fim mai realiști ? Să nu mai aruncăm cu noroi fără să ne documentăm puțin înainte ?

Un extras din lucrarea Sapiens, scurtă istorie a omenirii de Yuval Noah Harari, ”Viața pe banda transportoare: … Până și plantele și animalele au fost mecanizate. Cam la momentul în care Homo sapiens era înălțat la un statut divin de religiile umaniste, animalele domestice au încetat să mai fie văzute drept creaturi vii care puteau să simtă durerea și să sufere, în schimb au început să fie tratate ca mașini. Astăzi, aceste animale fac adesea obiectul producției de masă în clădiri asemănătoare fabricilor, corpurile lor fiind modelate în acord cu nevoile industriale. Își petrec întreaga existență ca simple rotițe într-o gigantică linie de producție, iar lungimea și calitatea vieții lor sunt determinate de profitul și pierderile corporațiilor comerciale. Chiar și atunci când industria are grijă să le țină în viață, într-o stare rezonabilă de sănătate și hrănite bine, ea nu are nici un interes intrinsec pentru nevoile sociale și psihologice ale animalelor (exceptând cazul în care acestea au un impact direct asupra producției).

Găinile ouătoare, de exemplu, au o lume complexă de nevoi și impulsuri comportamentale. Ele se simt puternic îndemnate să exploreze mediul înconjurător, să caute hrană și să ciugulească prin preajmă, să stabilească ierarhii sociale, să construiască cuiburi și să-și pigulească penele. Însă industria ouălor închide adesea găinile în cuști minuscule și nu e deloc neobișnuit să înghesuie patru găini într-o astfel de cușcă, fiecăreia corespunzându-i un spațiu de circa 25 pe 22 de centimetri. Găinile primesc hrană suficientă, dar nu pot să revendice un teritoriu, să-și construiască un cuib sau să se angajeze în alte activități naturale. Ba chiar cușca e atât de mică, încât găinile nu pot deseori nici să bată din aripi sau să se ridice complet.

Porcii sunt printre cele mai inteligente și mai curioase mamifere, depășite poate doar de primatele mari. Totuși, fermele de porci industrializate închid de regulă scroafele care alăptează înăuntrul unor cuști atât de mici, încât acestea nu pot literalmente nici măcar să se întoarcă (ca să nu mai vorbim de umblat sau de căutat mâncare). Scroafele sunt ținute în aceste cuști zi și noapte timp de patru săptămâni după ce fată. Progeniturile le sunt apoi luate pentru a fi puse la îngrășat și scroafele sunt fecundate ca să fete următorul rând de purcei.

Multe vaci de lapte trăiesc aproape toți anii care le sunt lăsați închise într-un mic țarc; stau, se întind și dorm în urina și excrementele proprii. Îți primesc rația de hrană, hormoni și medicamente de la un set de mașini și sunt mulse la fiecare câteva ore de un alt set de mașini. Sunt tratate nu mult diferit de niște guri care înghit materii prime și ugere care produc o marfă.

… Așa cum comerțul transatlantic cu sclavi nu își avea originea în ura față de africani, la fel industria zootehnică modernă nu e motivată de animozitate, este alimentată de indiferență. Majoritatea oamenilor care produc și consumă ouă, lapte și carne rareori stau să se gândească la soarta găinilor, vacilor și porcilor ale căror carne și produse le mănâncă. ”

Mă întreb cine trebuie să arunce primul cu piatra ? Oprim vânătoarea, oprim și fermele de carne ? Care sunt mai răi ? Putem să negăm existența unora sau altora ? Eu cred că sunt doar oameni, cu toții, trăind în secolul 21, cu realitățile lui. Cum e mai bine, încercăm să controlăm, sau punem interdicții și ne amăgim cu speranța că ele vor rezolva problema foametei mondiale, dispariției speciilor, dezechilibrelor din natură ?

Revenind la managementul cinegetic și la silvicultură, insist pe ideea că procentul, am mai spus-o, de proști și de răi e cam același în fiecare domeniu de activitate din țara asta, și probabil și din celelelalte. Nenumărați artiști, free lanceri și self emploaiați de pe net ne spurcă în toate felurile, fără să aibă habar măcar de meseria noastră, de dorințele, visurile și pasiunile noastre, de realitățile de la țară, din agricultură și din silvicultură.

Zicea un ”ticălos” din ăsta cu bani din altă țară, venit la noi la vânătoare de vier bătrân, să lase niște bani aici, referitor la lup: toată lumea îl iubește, îl ocrotește, toți se bucură că e în zonă, deși face o grămadă de pagube în teren, și la sălbatic și la domestic, și nici măcar nu-l vezi, doar uneori, niște urme imprimate pe sol. Why man, why ?

Am tot folosit termenul ”verzii” ăia. Eu cred că silvicultorii și vânătorii sunt clar niște verzi, care au ca interes comun gestionarea durabilă, sustenabilă a pădurilor și a faunei cinegetice. Noi trăim în pădure, noi facem management forestier și cinegetic, suntem mai buni sau mai răi, dar nici nouă nu ne plac măselele stricate și le scoatem și le aruncăm. Trăim din meseria asta și nu ne e rușine dacă facem câte un team bulding sau câte o ședință de lucru la o cabană, în pădure, unde discută problemele de natură prfesională după care facem un fotbal, bem o bere și mâncăm o friptură. Poate punem și muzică. Avem dreptul la salariu pentru munca noastră, la pensie, la o școală bună pentru copii, la o casă și la o mașină ca oricare om care are pretenția că trăiește într-o societate civilizată. Salariile noastre nu sunt nici pe departe cele mai mari, nu dau nume, nu compar. Doar văd afirmații pe net că vindem și ne tragem salarii nesimțite, că defrișăm pădurile și măcelărim fauna, că posturile se licitează pe sume astronomice, etc.

Eu mă bucur când un medic bun ia bani mulți, merită, și nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic în legătură cu pensiile alea speciale. Râdem de polițiștii burtoși care nu riscă să intervină nici măcar când o isterică țipă după ce a dat cu mașina peste cineva, doar pentru că are bani, sau îi blamăm, dar când ies la pensie la vârste fragede cu pensii uriașe ni se pare normal. Sunt pădurari desfigurați pe viață cu parul și toporul pentru că au avut curajul să pândească noaptea în frig și să se opună unor bande de hoți de lemne dintr-un sat de oameni vai de mama lor, care dau și nu se uită, dar el nu are circumstanțe favorabile să iasă la pensie la 50 de ani iar salariul lui e poate undeva pe lângă cel mediu pe economie, și poate locuiește izolat, undeva unde soția lui nu are șanse pentru un job cât de cât, iar copiii sunt de regulă departe de școlile bune.

Mai spun un lucru despre meserie și despre Romsilva și gata. În 2003 s-a decis desființarea Regiei Autonome a Cailor de Rasă și trecerea structurii în subordinea Romsilva. Avem grijă de atunci de cele mai mândre rase de cai cu toată logistica ce ține de activitate și o facem bine, pentru cine vrea să știe și să afle mai multe.