Poveste de iarnă (tentativă) I

Cele ce urmează se constituie într-o poveste oarecum haotică, fără o consistenţă deosebită, trasă de păr chiar, fără mesaj, scrisă chinuit, în unele momente cu ajutorul aburilor cu conţinut ridicat de alcool, într-un limbaj infantil, alambicat, necizelat. Şi vine în urma dorinţelor ascunse, dar nu prea adânc, visurilor reprimate, dar nu prea tare, ale unuia care bâjbîie. Na, să văd cine bate cuvântul acesta ? Unul care-şi doreşte cumva o părere despre atât de comunele frământări interioare, decizii şi trăiri luate într-o perioadă importantă a vieţii, cu toate consecinţele ce decurg, pentru că din păcate, nu se poate fără ele. Şi unele, şi celelalte. Împreună. Ia să vedem…

Afară era o ceaţă incredibil de deasă. Sau cel puţin aşa părea văzută de dincolo de fereastră. Plus că e normal să pară aşa, având în vedere bezna. Era un întuneric de nici măcar nu puteai să-ţi bagi degetele în ochi, vorba unui amic de-al meu. Luna plină fusese cam cu două săptămâni în urmă, prin urmare nici ea nu ajuta cu nimic, nici măcar pe sine. Părea că se luptă din răsputeri să nu dispară de tot de pe cer, să rămână acolo, subţire cât un firicel, străduindu-se să semene cu o seceră.

Nici nu ştiu de ce vorbesc despre asta, pentru că punctul meu de vedere era înăuntru, la lumină şi căldură, lângă pomul de iarnă, unde gândurile şi jocurile de lumini mă făceau uneori să pierd puţin contactul cu realitatea, pentru perioade de timp pe care nu le-am măsurat, aşa că nu am idee cât de lungi erau. Uneori câteva secunde, alteori poate minute, chiar ruseşti.

Stăteam cu al doilea pahar de coniac în faţă şi aşteptam să văd luminile maşinii pe fereastră de la bucătărie. Asta ar fi însemnat că prietena mea se întoarce în sfârşit acasă. Povestea era că după ce împodobiserăm bradul nostru artificial cu toate cele, ne-am giugiulit puţin, şi pe urmă povestind una alta, înainte să ne arătăm cadourile, discuţia noastră a degenerat într-o mică ceartă. Care nu ştiu cum, dar s-a transformat într-un schimb de cuvinte mai agresiv, şi brusc, ea s-a ridicat, a pus o haină pe umeri, a luat cheile, a ieşit şi ştiu că s-a auzit motorul. A plecat grăbită. Eu, nervos în prima fază, nepăsător, pe urmă, m-am gândit că e o toană şi că vine repede. Mi-am turnat un deget de coniac şi am dat drumul televizorului, care urma să-mi capteze atenţia pentru o vreme, ca să uit… Poate ar fi trebuit să fug după ea, nu ?...

 Nici nu realizasem cât de târziu se făcuse. Am văzut un filmuleţ romantic, din alea făcute la Hollywood cu grămada, dar foarte drăguţ. Gen Nopţi albe în Seattle. Şi căldurica din casă, sunetele scoase de pompele de la centrală, pisica încolăcită la picioarele mele, lângă brad, o ţâră de miros de cetină (că cetină din aia adevărată punem oricum un braţ în jurul pomului de Crăciun), creau o atmosferă aşa de liniştită, de perfectă şi adevărată, că să mor eu dacă mai putea cineva avea grijă şi de faptul că timpul trece. Când, într-un moment de luciditate, după cele câteva lacrimi smulse de deznodământul fericit al filmului (altfel nici nu se putea) am aruncat o privire către ceas, am realizat cât de târziu se făcuse. Se poate spune fără nici o exagerare că era mâine de vreo oră jumătate. Telefonul mobil s-a uitat la mine cu o expresie nevinovată şi mi-a sugerat în felul lui, că eu am greşit, punându-l într-un loc unde nu era exact nivelul maxim de semnal. Trăim în România, ce mama naibii, şi telefoanele care se vând aici, pe lângă că oricum reţelele de telefonie funcţionează ca dracu, nu prea se descurcă cu păstrarea semnalului la parametri decenţi, mai ales că se prevalează de fenomenul ştiinţific denumit ecranare, care ţine de materialele de construcţie din care e făcută casa, distanţa faţă de fereastră, unghiuri, etc.

Oricum, când am mutat telefonul mai aproape de fereastră, brusc a apărut mesajul cu două apeluri nepreluate. Bine că n-au venit după două zile, că am mai păţit şi din astea când mă întorc uneori din pădure. Apelurile erau de la dânsa. Am apelat şi eu, şi suna, şi suna… După vreo trei încercări nereuşite, am văzut farurile în geamul bucătăriei. Nici n-aveai cum să nu le vezi.  Am alergat într-un suflet, sau m-am repezit direct în poartă, sau am aruncat la repezeală ceva pe mine şi am sărit să deschid… Era altcineva, unul care se rătăcise în ceaţă.

Panica a pus stăpânire pe mine... Ei, nu chiar, da` sună fain, este ? Nu mă gândisem nici o secundă că nu ajunge acasă la o oră rezonabilă, că am să mă las prins de un film de Crăciun şi că va trebui să pornesc s-o caut la ore mici ale dimineţii. Alcoolemia mă cam trăgea de mânecă, subconştientul realizase că mă aflu într-o mare dilemă,  şi încerca să mă ajute să iau o decizie raţională. Până la urmă am luat hainele pe mine, am verificat centrala şi aragazul şi luminile (oricât de băut sau inconştient aş fi am grijă să nu uit lucrurile astea), am încuiat (sunt sigur că am încuiat la intrare) şi am demarat în trombă… În căutarea ei. A maşinii ei în primă fază. Telefonul făcea la fel. Adică suna în gol. În timpul acesta căutam semne care să-mi indice dacă prietena mea era ok, dacă maşina ei era ok, dacă maşina ei era parcată undeva, etc. Şansele cele mai mari erau să o găsesc parcată la una dintre cele două prietene apropiate. Deşi era incredibil de târziu, şi m-ar fi sunat oricum să mă pună în gardă că întârzie. Şansele celelalte, mult mai mici, erau să rămână la vreun prieten neştiut de mine. Zic că erau mult mai mici pentru că totuşi, chiar dacă aveam noi nişte dispute în ultima vreme, unu – era Crăciunul, şi doi – nu era încă (cel puţin nu cred că era) pe cale de a-mi transmite un mesaj aşa de clar referitor la nivelul, la volumul neînţelegerilor noastre.

Mirat şi bucuros că nu mă opreşte nici un echipaj de poliţie care să se lege de viaţa mea şi să-mi facă vreo bucurie drept zilele astea, am făcut turul, n-am găsit maşina ei în nici una din locaţiile în care mă aşteptam să fie, şi am pornit-o la întâmplare, sperând s-o găsesc undeva parcată, şi totuşi îngrozit de posibilitatea unei catastrofe pentru relaţia noastră, cu teama de a nu o găsi într-un loc  unde explicaţiile ar fi provocat un dezastru. În timpul ăsta mi se derulau în minte tot felul de imagini, amintiri, senzaţii. Tot omul ajunge în situaţii similare să se întrebe: cum am ajuns aici ? Filmele şi cărţile spun clar că în momente din astea trebuie să derulezi pelicula în minte şi să încerci să vezi unde a picurat pe film cu acid sulfuric.

…

Am văzut-o în primul an de facultate. Peste drum. Ţin minte şi acum toate detaliile referitor la haine, forma şi lungimea părului, mers, vreme, unghiul sub care cădea lumina pe obrazul ei, număr de lucşi în atmosferă, reflexii, etc. În mintea mea se derulează de fiecare dată cu altă viteză, de regulă mai mică decât aia standard. Asta îţi permite şi chiar te obligă să nu omiţi detalii de nici un fel. Brunetă, cârlionţată oarecum, puţin pistruiată, destul de înaltă, aproape cât mine, ochi mari, de un căprui catifelat (am văzut ulterior), foarte expresivă, distinsă. Frumoasă grozav. Aşa sunt primele mele impresii. Nu aş vrea s-o descriu după şabloanele clasice, folosite de sute de ani în situaţii din astea. Mai bine aşa, aiurea. După o vreme chiar am avut impresia, cel puţin pentru o perioadă, că e sufletul meu pereche. Poate că chiar e, cine ştie cu adevărat ? Ţinută elegantă, puţin sobră, ce să zic, mi-a tresăltat inima din prima clipă. O vreme am stat cu gândul la ea. O mai pândeam prin complex, dar nu eram exact genul de băiat/bărbat/mascul după care se întorc fetele când îl văd trecând prin zonă, şi eventual mai şi suspină, mai mult sau mai puţin conştient. E un clişeu, dar eu a trebuit totdeauna să muncesc din greu pentru a pune mâna pe absolut orice mi-am dorit. O notă bună, o titularizare în echipa de volei, la un meci de turneu, admiteri la liceu sau facultate, până şi un rezultat normal la job, le-am obţinut de fiecare dată cu eforturi maxime. (Sau oi fi eu doar un leneş nenorocit şi mi se pare că muncesc de mă rup în bucăţi ?) Plus că aveam impresia că place pe un făt frumos care părea idolul tuturor femeilor din oraş. Aşa că mare mi-a fost mirarea când, după ce mi-am făcut curaj o vreme şi într-un târziu, cu inima între dinţi, m-am dus şi am invitat-o să iasă cu mine, ea a zis că da. Adică da, aşa, simplu, incredibil şi neverosimil ? Da, aşa… Mi-am revenit din muţenia care în mod normal se instalează în aceste momente - norocul meu că n-a durat mult de data asta – şi am reuşit chiar să fiu o companie interesantă, cred. Aşa mi s-a părut începând din momentul acela. Şi asta durează de ani bună, nu spun câţi, pentru că noi ne simţim în continuare de 21, corect ?

Ne-am mutat împreună într-un cămin, şi lucrurile au rămas aşa şi după ce-am terminat facultatea, ne-am întors acasă, ne-am făcut un rost. Acasă înseamnă undeva aproape de locurile natale ale amândurora, care nu sunt chiar la o distanţă foarte mare. Am găsit o poziţie care să ne convină, destul de aproape de ambele perechi de părinţi. Acum avem casă, grădină de flori cu livadă, animale de casă, centrală pe lemne, garduri şi câteodată ceaţă, vânturi violente şi, rar de tot, mici petreceri cu manele, pe la unii dintre vecinii mai îndepărtaţi din punct de vedere geometric, mulţumim lui Dumnezeu pentru asta. Pentru tot ce avem, de fapt.

Bine, normal, în timp s-a prins că nu l-a ales drept pe cel mai reuşit exemplar masculin din oferta la care a avut acces în diferitele etape ale vieţii ei. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, prin moştenirea genetică, dar şi datorită unor deprinderi acumulate pe traseu, cred, unu că nu prea am încredere în mine, şi doi am o problemă cu seriozitatea şi disciplina. În sensul că mă domină. Simţul datoriei este numele meu care se pune de obicei la americani în mijloc, atunci când sunt prezentaţi altora. Aşa că m-am trezit de multe ori controlat de activitatea mea de la job, atât în timpul programului, cât şi în timpul liber – că alţi timpi nici nu mai ştiu de fapt. În ce sens ? În sensul că aduc acasă problemele de acolo,  iar ele îmi determină uneori comportamentul şi reacţiile în familie. Sunt şi stresat în momentele astea, sunt şi foarte pretenţios, din cauza asta. În primul rând cu mine, dar şi cu toată lumea din jur, şi lumea asta din jur începe, desigur, cu ea.

În plus, se pare că uneori mai sforăi. Şi am mai ratat şi o mulţime de momente în care aş fi putut fi un tip interesant, aş fi putut veni cu o floare, o invitaţie pe bancă în parc, la îngheţată, sau la o pizza undeva, sau aş fi putut să pregătesc o cină surpriză (sunt foarte bun la astea, numai că se întâmplă o dată la intervale cuprinse între 6 şi 24 de luni). Deci am o mulţime de defecte. Angoasele mele mă transformă din când în când într-un fel de plângăcios mic. Vreau să schimb ceva, nu mai suport, nu mai fac faţă, chestii din astea. Se întâmplă foarte multora, de acord, dar tocmai mie ?

Uite cum mă lamentez. Ideea e că între timp mi s-au văzut şi slăbiciunile, calul meu alb a mai pierdut din strălucire, iar piedestalul meu s-a mai erodat. Pe de altă parte poate este doar o chestiune care ţine de balaurii din capul meu.

Şi uite aşa gânduri umblau prin capul meu în acea noapte de Crăciun în care-mi făcusem rost de o ieşire nedorită în oraş. Nu ţin bine minte, mai ales că la un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa. Normal că lucruri de genul acesta nu prea ai cu să ţi le aminteşti.

…

Eram călare, mă pliam pe armăsarul musculos şi elegant de sub şaua care-mi stabilea poziţia şi făceam nişte salturi, sprinturi, frâne, aterizări… nu neapărat în ordinea asta … Pe urmă aplauze. Am ridicat ochii şi în faţa mea era o tribună plină cu oameni foarte prietenoşi cu mine, aşa mi s-a părut cel puţin. Fluierau, băteau din palme, senzaţia - adevărul e că - era super. Am înclinat capul, în semn de respect şi mulţumire, şi am văzut că picioarele mele se aflau băgate în nişte pantaloni mulaţi, apretaţi, impecabili, care se terminau cu o pereche de cizme înalte, din piele, căţărate pe gleznele mele până aproape de genunchi. Am observat rapid că aveam şi mănuşi din piele fină, şi m-am trezit că am şi o cască din aia pe cap. Şi în difuzoare s-a auzit în momentul acela numele meu, iar o voce pe care n-am recunoscut-o spunea că tocmai am obţinut cel mai bun punctaj din ziua respectivă de competiţie, că înainte de ultima etapă sunt pe locul întâi, şi toată lumea aia elegantă şi veselă mă aplauda. Clar că mă simţeam bine. Şi mi se părea normal la o adică. Atâta muncă şi sacrificii… Am mângâiat pe gât pe partenerul meu, fără de care nu aş fi ajuns atât de aproape de titlul de campion, şi m-am aplecat la urechea lui şi i-am mulţumit. A sforăit într-un anume fel, care-mi dădea de înţeles că e conştient de tot ce se întâmplă şi că apreciază la rândul lui recunoştinţa mea. Mamă ce vis frumos ! Deci chiar îmi plăcea.

Ne-am retras împreună către locul de campare al armăsarului meu. Termenul, pentru artişti adevăraţi ca noi, este: la cabine. Excalibur – este numele care se cerea de la sine a-i fi atribuit, foarte ţanţoş, s-a lăsat mângâiat, lăudat, periat şi giugiulit de tot staff-ul. Mi-am primit şi eu parte de mulţumiri. M-am retras puţin, să dau cu apă rece pe ochi, cum zicea bunica. Începuse să mă doară umărul stâng, undeva în piept, capul, şi parcă şi o măsea. Nu aveam nici cea mai mică idee ce, cum şi de unde. Am verificat programul pentru a doua zi. Eram antepenultimii în seria finală. Principalii noştri contracandidaţi, Marian Vasiliu cu calul lui Thunder, erau ultimii. Cumva bine, dar într-un fel era cam naşpa. Putea fi stresat de evoluţia noastră sclipitoare, care o preceda pe a lor, şi să facă vreo gafă, deşi nu era genul, sau putea fi de-a dreptul stimulat să dea totul şi să întoarcă soarta concursului în favoarea lui în ultima clipă. Ca-n filmele americane.

Trebuia să-mi iau, pentru o vreme cel puţin, gândurile de la ziua de mâine. L-am mângâiat afectuos pe faţa lui de cal pe Exi şi am plecat să mă schimb. Trebuia să dorm puţin, mă simţeam ca dracu. Am luat vechitura mea de Mustang şi am direcţionat-o spre casă. Da, am un Ford Mustang pe care naiba ştie prin ce noroc l-am găsit, într-o stare destul de tristă, dar asta nu se pune, şi pe deasupra şi la un preţ de superofertă. M-am chinuit mult să-l fac să arate şi să meargă măcar cât de cât, dar, cum se zice în popor, face.

Acasă am fugit direct sub duş. M-am trezit cu nişte mânuţe alintându-mă şi pe urmă am fost atacat de-a dreptul frontal. Cătălina se apropiase pe nesimţite, în stil Pocahontas agresiv, şi sărise pe mine ca o fiară. Ce pot să spun… E unul dintre momentele Kodak din viaţa oricui. Merită să vezi Roma şi pe urmă să mori. Ceva asemănător păţesc eu când mi se întâmplă din astea. Despre orgasmele ei numai ea ştie cu adevărat cum şi dacă pot fi descrise. Am văzut şi o cred că le are, nu cred că mă minciuneşte. Măcar nu de fiecare dată, sper. În ce mă priveşte pe mine, pot spune două lucruri: primul e că, mai ales în momente din astea, orgasmul meu se manifestă prin toţi porii de care dispun, şi sunt a dracului de mulţi, să mor eu, şi doi, … n-am cuvinte. De fapt niciodată nu-mi pot aminti care poate fi al doilea lucru. Nu cred că mă poate condamna cineva. Adică nu cred că există cuvinte prin care să descriu în mod corect, coerent şi complet când vine vorba de ce poate face o femeie atunci când iubeşte. Sau atunci când doar vrea… ?

Am dormit ca pruncuţul. Am dormit de fapt îmbrăţişaţi, ca de obicei. Dimineaţa era roză ca-n filmele cu prinţese Barbie, sau similar. Scutecele noastre, curate şi parfumate cu concursul frumoasei mele, foşneau regulamentar. Am sărit ca un arc, realizând că vraja se va risipi dacă nu fac eu următorul pas, şi anume breakfast in bed. Chiar dacă aveam competiţie, era uichend, era de-a dreptul duminică dimineaţa, aveam timp. Omleta mea, după o noapte în braţele femeii iubite, bate la fund toate reţetele marilor chef-i din Paris, New York sau Addis Abeba. Secretul va merge cu mine în mormânt. Unicul indiciu e că e legat de starea mea sufletească.

Ne-am băut cafelele. Ne-am giugiulit ca nişte porumbei pe coama acoperişului oricărei clădiri istorice aflate în centrul vreunei metropole civilizate. După care, umplându-se ceasul, cum se zice, am fost aproape nevoit să fug către Excalibur cel neglijat oarecum, să-l asigur că îl iubesc la fel de tare şi azi şi să sper că ne vom păstra supremaţia în concurs. Într-un fel era important, pentru că ajunsesem la fundul sacului cu banii în ce priveşte cheltuielile cu întreţinerea lui şi ale staff-ului, şi ale modului meu de viaţă, până la urmă. Cătălina mea cea frumoasă şi elegantă s-a instalat în loja rezervată, iar eu am fugit la cabine. (Nu mă mai satur s-o ţin de mână, s-o privesc în ochi, să mă bucur de dăruirea ei către mine – naiba ştie ce-am făcut de sunt aşa de norocos). Exi a zâmbit când m-a văzut – dacă se poate spune aşa despre un cal. Ne-am atins, ne-am identificat şi pe urmă m-am dus şi m-am echipat.

Iar era ceva în neregulă cu mine… nişte dureri surde … M-am îmbrăcat impecabil, moralul meu era la cel mai înalte cote, se apropia momentul. M-am dus lângă Exi. Mi-am trecut mâna prin coama lui. Am verificat legăturile, şaua, hamurile, totul era ok, eram pregătiţi pentru marea încercare. Nu că ar fi fost pentru prima dată. Mai ieşiserăm de două ori pe primul loc în această competiţie, cea mai importantă dintre toate. Şi mai bănoasă. Dar, vorba artistului adevărat de orice fel: de fiecare dată am emoţii, cel puţin la fel ca prima dată… Şi le simţeam şi la el.

Am fost anunţaţi să ne pregătim. A venit momentul. Am ieşit în arenă, ca să zic aşa. Am salutat publicul şi publicul ne-a salutat în unanimitate şi cu căldură. Ne aşteptau. Să le oferim spectacolul dorit. Să confirmăm aşteptările fiecăruia dintre ei. Cumva ştiam că şi de la Marian voiau acelaşi lucru. Altfel, dacă nu sunt măcar doi care să merite să se bată pentru titlul final, ce rost are. Cu unul singur probabil ar fi fost tribunele goale. Oricum, mă simţeam, ne simţeam în formă de zile mari… Cu excepţia săgeţilor din umăr… şi durerile astea de cap intermitente…

Am primit semnalul , am pornit. Trap, alergare, avânt, salt, impecabil, aplauze, salt, întoarcere, alergare, salt, aterizare, iarăşi salt, aterizare, aplauze, întoarcere, salt… aterizare, ţipete, întuneric …

…

-          Doamna, doamna, vreau şi eu vă rog frumos nişte apă…

-          Imediat, aveţi un picuţ de răbdare, vedeţi cum se zbate vecinul dumneavoastră.

-          Iertaţi-mă, dar nu mai pot de sete. Şi mă doare şi pe mine.

-          Of. Imediat. La naiba, … n-am avut aşa Crăciun de nici nu-mi amintesc.

Cine bombăne ? … unde naiba sunt ?... De ce dracu mă doare aşa de rău ? O lumină spălăcită, ca să încerc o descriere cât de cât, mi-a invadat pupilele în momentul în care am deschis ochii. În nedumerirea mea, primele reacţii au fost să clipesc de câteva ori, normal nu ? Pe urmă am început să mă simt. Şi sincer, nu prea mi-a plăcut cum m-am simţit în momentele alea.

-          Cătălina ! … Încercam să mă reconectez la filmul din care mă rupsesem brusc.

-          Domnu, domnu, cum vă simţiţi?

Am deschis ochii din nou. Deasupra mea stătea aplecată o … apariţie. Despre care nu pot să spun cum că mi-ar fi displăcut. Mai mult şatenă, ochi albaştri, în care se citea bunătate, compasiune. Subţire. Poate 20 de ani...

-          Unde sunt ?

-          La urgenţe. Aţi avut un accident, nu vă amintiţi ?

Recunosc, prima reacţie a fost să trag puţin de timp. Să mă adun, bine, să încerc să mă adun, să analizez datele, să trag oarece concluzii, să stabilesc paşii, felul în care să reacţionez. Simţeam iarăşi durerile alea. Umăr, piept, cap, măsea. Am deschis ochii. Din nou. Deasupra era un tavan, ca toate tavanurile. Sau tavanele ? cum naiba se zice la plural ? A, şi arăta clar a tavan de salon de spital. Ce dracu ? Am reuşit să întorc puţin capul. Efortul a fost oarecum intens, dar am reuşit. Nu aveam timp în momentul acela să mă întreb de ce. Clar, eram într-un salon de spital. Românesc, clasic. Pereţi vopsiţi, neoane, culori în jurul nuanţei de vernil bolnav, paturi din metal, albe, scorojite. Saltele şi aşternuturi de 100 de ani, adică jerpelite rău. Trist. Mai erau două paturi în camera respectivă, cu tot cu personaje în ele. Unul probabil tocmai făcuse conversaţia pe care o auzisem cu câteva momente mai devreme, cu asistenta cea tânără, nevinovată, frumuşică. Care se întâmpla că încă aştepta un răspuns de la mine. Adică se uita cu ochii ăia mari şi frumoşi în direcţia mea.

M-am mai gândit puţin, după care vocea mea, cam răguşită, de parcă nu era vocea mea de fapt, s-a auzit, după cum urmează:

-          Nu.

-          Ăăă.. păi aţi ajuns la noi pe la ora 3… Nu e foarte grav din câte am înţeles, aţi lovit o maşină într-o parcare, nu aveaţi centura de siguranţă şi v-aţi lovit câte puţin, pe ici, pe colo,

a zis ea, zâmbind nevinovat, şi parcă puţin timorată. O vreme am rămas fără replică. Stăteam şi mă gândeam. Încercam să găsesc prin cotloanele memoriei ceva indicii de unde să reconstruiesc oarece imagini. Problema se pare că era că nu aveam nici cea mai mică şansă să ajung la sinapsele potrivite. După care am realizat că fata chiar se străduia să facă ceva conversaţie cu mine. Adică singura ei dorinţă era să vadă că mă simt cât de cât ok. Ce maşină ? Ce parcare ? Nu înţelegeam nimic. Cătălina ?  …

Probabil că mi s-a rupt filmul, din cauza medicamentelor, sau a nedumeririi, sau a oboselii, sau a efectelor accidentului ? Alcoolul ? Cine ştie … Când am clipit din nou, ochii mei au dat peste lumina zilei. Retina lor a avut o tentativă de a se revolta, după care a acceptat vrând - nevrând realitatea. În sensul că se făcuse dimineaţă. Cred că dormisem vreo trei ore, poate patru. Parcă nu mă mai săgeta peste tot, doar în umăr şi în piept.  Biata şi drăgălaşa Emilia (aşa scria pe ecusonul de pe protuberanţele apetisante care se zăreau pe sub ţinuta standard la nivelul potrivit faţă de sol) a şi apărut în cadrul uşii.

-          Deci ? Cum vă simţiţi ? Vă amintiţi unde sunteţi ? s-a auzit glăsciorul ei suav

-          La spital ?, mi-am încercat eu norocul, deşi vocea care se auzea era şi parcă nu era a mea.

-          Sunteţi la urgenţă, şi aşa cum v-am spus, aţi avut un accident.

Mintea mea era clar mai limpede decât la ultima comunicare pe care o primise pe subiectul acesta. Am procesat şi acceptat informaţia, oarecum unanim cu retina, care-şi rezolva propriile probleme. Urma să găsesc o cale să dezvolt, să reuşesc eventual să vizualizez detalii referitor la aceste efective noutăţi din viaţa mea. Nu-mi aminteam nimic. Nici un detaliu semnificativ. Am luat-o de la capăt: Crăciun, film, conducere sun influenţa alcoolului, ...

-          Emilia, te rog, mai spune-mi odată ce şi cum.

Drăgălaşa a prins glas din nou şi mi-a descris, aşa cum ştia ea, detaliile evenimentului care mă adusese în starea şi în locaţia pe care tocmai am încercat să le prezint şi eu. Se pare că dădusem cu maşina peste unul care încerca să iasă cu spatele dintr-o parcare şi care, desigur, în afară de faptul că nu fusese atent, avea o problemă la maşina lui cu luminile pe care orice autoturism care se respectă le aprinde la comandă atunci când vrea să-şi schimbe locul şi porneşte dintr-o poziţie defavorizată dacă se poate spune aşa, în care e cu nasul rezemat de un zid. Adică nu-i funcţiona lumina de mers înapoi. Iar eu, oarecum euforic, şi cu privirile fugind în lături în căutarea maşinii ei parcate pe undeva, nu aveam nici măcar avantajul unei centuri de siguranţă desfăşurate regulamentar. Normal că făcusem un contact intim cu volanul şi bordul maşinii, împărtăşindu-le acestora aspecte referitor la starea de sănătate a capului, umărului, pieptului şi chiar maxilarului… aha … Lucrurile începeau să prindă cumva contur.

De aia mă dureau toate cele. Buuun. Aceste prime aspecte fiind clarificate, ca să zic aşa, începea să se contureze întrebarea următoare:   … unde e prietena mea ? De ce nu-mi zâmbeşte ţinându-mi drăgăstoasă mâna tremurândă în palma ei caldă, aşezată pe marginea patului de spital, aşa cum se face, în locul Emiliei (care aproape că mă determină să nu mai pot fi atent la detaliile esenţiale ale problemei, prin simpla prezenţă) ? Care e realitatea cea adevărată?, ca să zic aşa.  În momentele acelea, tot atât de adevărată părea şi partea cealaltă, cu mine campion la hipism…

Astea erau întrebările care se înghesuiau în acea dimineaţă în mintea mea înceţoşată, care pe deasupra se străduia să ruleze la parametri optimi în condiţiile în care corpul meu era instalat într-un pat de spital, şi nu orice spital, dar chiar spitalul vechi de cel puţin 100 de ani, mândria oraşului.

Cătălina şi calul şi competiţia am stabilit că există doar în imaginaţia mea, cel puţin deocamdată.

Dar unde e prietena mea ? Am întins mâna după telefonul mobil, care se pare că era în buzunarul asistentei şi ea mi l-a adus prompt, de parcă asta aştepta. Mi-am sunat prietena. Muream cumva de curiozitate să văd dacă ajunsese acasă, unde fusese, care era atitudinea ei legată de absenţa mea, etc.

Se pare că telefonul meu suferise un fel de şoc, ceva, pentru că de data asta ea, sărăcuţa, era cea care se agitase disperată să dea de mine. Nu mai comentez, e deja consumat, telefonul rămăsese o vreme printre hainele mele, nimeni nu dăduse atenţie, soneria nu era foarte sonoră, ca să zic aşa, etc., etc., etc. S-a blocat puţin, a zis că vine, aşa că am închis şi am aşteptat-o.

Noroc că au un calendar pe perete, că altfel mai mai că m-aş fi putut împăca cu gândul că de fapt trăiesc în altă epocă. Rimează cu noroc că. Epocă. În minte mi-a revenit pentru o fracţiune de secundă numele calului. Excalibur… Oricum, faine halucinaţii, le doresc şi la cei mai mari duşmani ai mei. Iar Cătălina ... Bine, e după chipul şi asemănarea prietenei mele, dar cu ajustările de rigoare produse de subconştientul, imaginaţia şi poate puţin şi neîmplinirile mele pe anumite segmente minuscule ale relaţiei noastre. Hm… Niciodată nu am avut curaj să mă urc pe un cal. Toate filmele cu cai la care am rezistat să mă uit, începând din copilărie, aveau la un moment dat faza cu personajul principal, de diverse vârste şi sexe, nefericit şi într-o ieşire nervoasă generată de o ceartă violentă şi absolut exagerată şi chiar nejustificată, se aruncă pe cal, aleargă prin ploaie, încearcă să sară peste un gard, pică în cap şi au probleme mai mult sau mai puţin grave cu coloana, începând din momentul respectiv şi până la adânci bătrâneţe. Sau vor să doar să arate persoanei iubite cât sunt de fericite… şi la un moment de neatenţie pică din şa şi mor. Sau fac pneumonie dublă de la ploaie şi mor. Oricum, nu mă dau în vânt după cai, ce să zic ? Cu atât mai mult mă miră halucinaţii de genul celei cu calul. Ce vrea oare subconştientul meu să-mi transmită ? Ce fel de conexiuni a făcut până a rămas la numele astea ?

…

Băi, deci am un talent să o iau razna în felul acesta, ceva de speriat. Am făcut deja varză din povestea asta, care e aşa de simplă de fapt. Cred că medicamentele totuşi, sau durerile. Prietena mea sper că s-a obişnuit. Nu cred că a durat 15 minute şi am văzut-o intrând val vârtej pe uşa salonului de spital în care fusesem plasat de soartă ca de scenariu într-un film cu buget redus. A făcut ochii mari, mi-am luat din cauza asta o porţie de spaimă (cine ştie ce nu mi-o fi spus Emilia), după care a sărit pe mine, a zâmbit dulce şi a zis că parcă totuşi nu arăt chiar ca un suport de gipsuri interminabile. Aveam doar nişte pansamente şi oarece vânătăi. Se pare că mai mult voiau să-mi facă tot felul de raze şi de poze ca să fie siguri că nu am defecţiuni ascunse vederii cu ochiul liber, înainte să mă lase să fug în lume.

Eu m-am topit, normal, am luat-o în braţe, situaţia mi-a amintit că sunt dotat cu nişte coaste mai sensibile în perioada asta a anului, am slăbit strânsoarea şi am pupăcit-o puţin în schimb, m-am uitat în ochii ei care erau atât de luminoşi şi de sinceri şi nevinovaţi şi brusc m-am relaxat, m-am simţit mai bine. Ne-am cerut scuze de ciondăneală, am avut o nouă tentativă de a ne îmbrăţişa, oprită la timp de săgeţile accelerate trimise de toracele meu suferind şi pe urmă am început o discuţie interesantă despre urmările accidentului, descrierea evenimentului din punctul de vedere al fişei medicale, reţeta şi medicaţia ca drept concluzie. Astea-s ok, astea-s naşpa, astea la ce mama naibii sunt bune. Ca oamenii, de Crăciun… după care am recapitulat:

-          Îmi pare rău că am plecat, nu eram acum aici dacă nu fugeam ca proasta în oraş.

-          Te rog, nu vorbi aşa, n-ar fi trebuit să te las eu să ieşi pe poartă. Nu ştiu ce naiba ne ambalăm aşa şi lăsăm orgoliile să ne domine.

-          Mi-ar plăcea să nu mai ridici tonul, ştii ?

-          Ştiu, nu mă pot abţine, şi pe urmă îmi pare aşa de rău, după numai cinci secunde, şi nu reuşesc să găsesc o cale să repar, ba mai rău fac, cad numai în partea cealaltă, învârt cuţitul în rană.

-          Da, aşa faci, dar şi eu am prea puţină răbdare şi te înţeleg cumva, numai că e mai greu de acceptat decât de înţeles, ştii ?

-          Da. Îmi pare rău, nu trebuia nici să-mi pierd răbdarea, nici să te las să pleci, nici să stau ca fraierul să te aştept. Totuşi, unde ai fost ?

-          Nu ţi-am zis că am intrat la Valentina şi am pierdut pentru o vreme noţiunea timpului, ca să zic aşa ? Am stat un timp pe malul lacului şi am ascultat ceva muzică, în maşină, pe urmă am intrat la ea şi când am realizat cât e ceasul am fugit acasă. Bine, poate am şi vrut să se umple ceasul aşa, să suferi puţin.

-          Dacă vrei să ştii, eu am trecut pe la ea prin faţa blocului, şi prin spatele blocului, şi prin faţa şi spatele blocurilor din jur şi maşina nu era pe nicăieri.

-          Păi nu te-ai uitat la ceas ? Eu am plecat pe la 1.30

-          Şi eu am tot încercat să dau de tine şi telefonul tău suna în gol. Şi de unde ştii la ce oră am trecut eu pe acolo ?

Aici mi s-a părut, pentru o fracţiune de secundă, că s-a blocat puţin. Am simţit că încep să transpir, era senzaţia aia care seamănă cu un început de criză de panică. Şi iar mi-au trecut prin minte, de data asta doar într-o străfulgerare, următoarele: Crăciun, ciondăneală, porţi, demaraj, coniac, târziu, căutare, accident, Emilia. Nu, nu puteam să fac o singură propoziţie cu toate cuvintele alea, oricât aş fi vrut. Am revenit la realitate, dacă se poate spune aşa, deşi nu trecuseră nici două secunde, cred, pentru că ea a zis următoarele:

-          Aia e ora la care am plecat, nu ştiu când ai ajuns tu. Iar telefonul meu era pe silenţios, pentru că atunci când am plecat de acasă eram aşa de nervoasă că n-am vrut să-ţi răspund. Mă gândeam că mă suni, dar tu n-ai avut nici o treabă.

A întors-o puţin în favoarea ei, recunosc. Ori are dreptate şi sunt eu periculos de dobitoc, ori îmi scapă ceva  la mustaţă. Până la o nouă abordare mi-am zis s-o las aşa. Trebuia să mă regrupez. Auzi ce nebun sunt. Nu mă puteam controla. Gelozia, şi poate mai mult curiozitatea şi orgoliul, nu mă lăsau să mă relaxez şi să accept explicaţiile ei, deşi, la prima vedere, nu aveau nici un fel de punct slab. I-am zis încă o dată că recunosc, ar fi trebuit să fug imediat după ea, s-o întorc din curte şi să fac ce face un macho: s-o duc pe sus în dormitor. Să fac efortul suprem să mă transform într-un fel de Moş Crăciun mai tânăr şi mai viril care primeşte şi el cel mai frumos cadou cu ocazia respectivă. Sau nu ? E adevărat. Aşa gândesc bărbaţii, în marea majoritate, că ar trebui să acţioneze în situaţii din astea. Femeile ... numai ele ştiu ce gândesc. Sunt sigur că unele, procent mic dacă mi se cere să-mi dau cu presupusul, ar fi de acord cu viziunea asta, dar altele, marea majoritate, ar fi mai încântate de lumânărele parfumate, cine romantice surpriză, flori, plimbări, alinturi, conversaţii despre reamenajarea casei sau vacanţe exotice de mână cu copilul şi fără mama ta.

Aşa a fost prima dimineaţă de Crăciun. Interesant era altceva: Pentru oricine ştie cât de puţin despre cum funcţionează lucrurile astea în România, pare greu de înţeles, sau chiar inexplicabil, cum de primeam un tratament atât de decent. În prima zi de Crăciun nici iarba nu creşte. Şi totuşi eram îngrijit la spital, şi primeam atenţie. Voiau să-mi facă investigaţii complete, şi asta repede, şi să mă lase să mă bucur şi eu de sărbători, ca omul. SF, este ? Am deschis subiectul, pentru că tocmai a venit Emilia să mă ducă la un RMN. A rămas fără replică. Am transmis respectele mele, prin intermediul ei, tuturor celor care fac lucruri din astea de sărbători „când toţi oamenii dorm”, că să-l citez pe Andrieş cu bluzul lui bestial, care mi-a marcat finalul de liceu. A mai durat vreo patru ore, dar după încă nişte radiografii au ajuns la concluzia că cel mai rău lucru care se întâmplase nu era legat de starea mea de sănătate, ci de uşoara mea alcoolemie şi de asigurarea obligatorie a maşinii.

…

Am plecat acasă pe la trei după amiază, mai era puţin până să însereze, şi am făcut un ocol să-mi văd maşina. Era trasă pe dreapta, lângă un stâlp, că arbori nu se mai plantează de mult prin oraşul meu. Nu era foarte grav avariată, puţin prin faţă, masca, farul drept, spoilerul plus nişte table strâmbe. Probabil şi radiatorul, că tot mă topesc eu după filmele americane, cu tot cu fazele lor clasice, adică aburi nesfârşiţi ieşind de sub capotă. Cealaltă maşină nu era departe şi nu era nici ea cine ştie ce lovită prin fund. La spital mi s-a spus că nu ştiau nimic despre celălalt, că nici măcar nu ajunsese pe la ei, că poliţiştii ar fi zis că nu s-a lovit în nici un fel decât că s-a cam şocat de la eveniment. Nu se aştepta la aşa ceva, şi el trebuia să plece într-un loc, aşa, ca mine, în loc să stea acasă şi eventual să doarmă iepureşte, aşteptând să vadă dacă Moşul chiar vine pe fereastră (în blocurile comuniste nu sunt hornuri, aşa că noi am fost învăţaţi de mici că Moş Gerilă vine pe geam, de obicei prin dormitorul părinţilor, unde nu contează dacă se face puţin frig, cât timp noi cinăm în familie, în viteză, cu urechile ciulite, poate prindem vreun zgomot reprezentativ). Urmau deci, după sărbători, nişte zile interesante când începeau lucrul şi ceilalţi oameni, pentru că trebuia să repar maşina, să plătesc totul, pentru că ziceau în procesul verbal de la poliţie că eram băut, şi nu se ia în considerare Casco ce-l aveam şi, mai ales, trebuia să plătesc amenda destul de piperată, pentru alcoolemie. Singurul meu noroc de Crăciun a fost că am avut cu puţin sub limita de unde se cheamă infracţiune. Era doar o contravenţie, dar costă oricum destul de mult.

Toate acestea fiind zise, am pornit-o spre casă. Prietena mea stătuse lângă mine, îmi asigurase tot sprijinul moral, fusese impecabilă. Urma să ajungem acasă şi să reluăm de unde n-ar fi trebuit de fapt să fie filmul întrerupt, adică să ne facem tot felul de cadouri de natură materială şi, speram eu, fizică, emoţională, poate chiar de anduranţă. Nu aşa visează toţi bărbaţii ? Muream de curiozitate să-i văd reacţia la cadoul pe care i-l pregătisem, ambalasem şi amplasasem sub brad. Ups ! Oare se uitase cât a fost home alone ? Dacă da, nu suflase o vorbă la spital. Ştiu că ne place la amândoi să respectăm cumva ritualurile, adică nu ne grăbim, vine dimineaţa, ne trezim ca nişte copii, fugim la pom, deschidem cadourile şi ne minunăm de ele, etc. De data asta probabil că totul va fi decalat. Nu-i o problemă. Noi să fim sănătoşi. Get it ?

Acasă era cam friguţ, am făcut repede focul, chiar dacă mă durea în piept ca dracu când mă aplecam. Iar când am luat toporul şi am încercat să sparg o cioată, mi-am dat seama că doctorul acela nu vorbea de nebun când mi-a zis să fac cumva şi să nu fac efort prea mare câteva zile. Păi atunci cu muncile nocturne cum rămâne ? Sper să mă descurc. Oricum, s-a făcut cald relativ repede, nu era prea frig afară. Iarna şi sărbătorile în zona noastră ne-au obişnuit cu ideea că zăpada e bestială în perioada asta, dar tot zilele astea sărbătoresc şi unii unde tocmai s-a copt nuca de cocos, şi nu mai suferă atâta fără zăpadă, aşa că atunci când chiar vine, e doar un plus de magie peste atmosfera deja perfectă a Crăciunului în sine.  Fără, e mai trist, dar e bine oricum. Noi eram în faza fără. Când am intrat în casă am văzut că locul liber de sub pom fusese adjudecat de un cadou ambalat şi etichetat cu numele meu, altfel toate erau la locul lor. Oare ce-o fi ?

Apa deja curgea vertiginos în cadă. Spume, aburi, prietena mea întrezărindu-se parţial printre ele, lumânări … am pregătit la urgenţă două coctailuri şi am zburat în direcţia respectivă. Apa fierbinte mi-a îmbrăţişat corpul atât de tracasat în ultimele ore. Balonaşe şi bulbuci, săpunuri, şampoane, săruturi, mângâieri, parfumuri, pielea ei, mâinile mele, un picior, coctailuri, o mână de-a mea iarăşi parcă, lumânări, atingeri, strângeri, ia mai dă-le dreaq de dureri în coaste şi umăr !

Se făcuse cald în toată casa. Aşa cum trebuie. Am coborât lângă pom, fără să ne obosim să mai punem ceva pe noi. Zvântaţi sumar cu nişte prosoape. Amândoi era curioşi la maxim. Niciodată nu ne spunem detalii când e vorba de surprize. Prietena mea a sfâşiat ambalajele de pe ale ei. Era un şevalet cu toate accesoriile necesare pe care şi-l dorea de vreo trei ani. Visa să facă asta în timpul liber de ceva vreme, dar se ambalase la maxim în vară, în vacanţă, pe o insulă grecească unde, plimbându-ne într-o seară, am trecut pe lângă un pictor. Acela expunea acolo la greu, tot felul. Dar avea un stil foarte interesant de a vedea lucrurile din jurul lui, pe care le punea pe pânză la nişte raporturi între dimensiuni şi nişte culori nu ştiu cum să zic, dar îi ieşeau perfect. Totul era de acolo. Noi am ezitat, el a zis uitaţi-vă, uitatul nu costă, am ochit amândoi un tablou, ne-a plăcut acelaşi, şi am plecat o tură, am zis că ne mai gândim, dar ştiam deja cu toţii că îl vom lua. Pe care deci, ne-am întors şi l-am … luat.  Acela fusese declicul pentru ea. Nu mai voia să piardă vremea. Moşul venise cu primele dintre cele necesare în acest sens.

Era rândul meu.  Am desfăcut pachetul şi am dat peste o tabletă. Uau ! muream de curiozitate de ceva vreme după o jucărie de felul acesta. Să pot să văd mailul, prognoza meteo, ultimele ştiri, să mai intru pe facebook şi uneori, să mai văd câte o poză cu vreo frumoasă în pielea goală, fotografiată aşa sau aşa, sub numele ( părerea mea e că e doar un pretext) de art nude. Nu de asta s-a inventat internetul ? Nu asta vrem cu toţii ? Era o marcă adevărată, cu tot ce trebuie pe ea.

…Supercadouri, ghicite, dorite, etc.

Ne-am giugiulit acolo, pe covor, lângă pom, ne-am mulţumit reciproc pentru gest, am mai făcut o tură de coctailuri, am mai făcut o rundă de amor nebun, desigur în aşa fel încât să ne menajăm umărul şi zona cu dureri în piept. Care începuseră să înflorească, în culorile alea tipic olandeze, nuanţe de albastru nemaivăzut cu uşoare contraste galbene. După care ne-am mutat în scutece, şi am adormit îmbrăţişaţi într-o poziţie, pe care pe urmă până dimineaţă ne-am tot schimbat-o, împreună cu îmbrăţişările, aşa cum fac oamenii când e prea cald, prea frig, a amorţit o mână, a început unul dintre ei să sforăie, a transpirat celălalt, s-a trezit unul să meargă la baie, etc. Spun astea ca să-mi abat gândurile, să mai dau cumva cu apă rece peste una dintre amintirile mele preferate, care mă stârneşte de fiecare dată. Şi uite aşa au trecut ajunul şi prima zi din acel Crăciun care s-a dovedit la final a fi atât de altfel, atât de … (îmi place foarte tare să folosesc cele trei puncte în tot ceea ce povestesc în ultima vreme, atât în scris cât şi … verbal - era să zic oral).

Dimineaţă, ghici ciupercă ce-i ? Breakfast în bed. Cu mine în rolul principal. La moşie (că la Los Angeles se clefăie cam tare – vorba lui Roger Waters). Am făcut unul dintre cele mai tari meniuri şi ne-am lăfăit. La profiterol de casă nu mă pricep, dar omleta mea omagială (de vis) te face să te lingi pe degete până după coate. Cu pâine prăjită. Acum, în timp ce scriu, tocmai ce mi-a năvălit peste senzorii gustativi aroma imaginară, da aşa de agresiv, că am întors capul aşteptându-mă să dau cu nasul în farfuria plină. Salivez abundent. Deci, revenind, atmosfera de poveste a continuat în ritmul acesta. S-a întins ca o pisică somnoroasă, a zâmbit perfect, cum numai ei îi iese, şi ne-am răsfăţat amândoi cu produsul talentelor mele. Se putea identifica alături şi o cafea apetisantă, fierbinte, aromată. Afară începuse să fulguiască. Era ceva şi asta. Chiar dacă nu viscolea printre troiene de un metru. La televizor erau filme de tot felul, la obiect, din anii 30 până în prezent. Mor după momentele alea. Aveam tot felul de chestii trase în ciocolată, de preferat amăruie, ca să ne aliniem la ritualurile generale, care impun în perioada asta eforturi semnificative pentru a ne preface că evităm mărirea pe orice căi a numărului de centimetri în care se exprimă talia.

Era totodată ziua prânzului de Crăciun cu părinţii. Un prânz mai după amiază, desigur. Aşa că, vrând nevrând, a venit un moment în care am luat o pauză în ce priveşte contactul fizic, respectiv sărutări, atingeri, mângâieri şi ne-am echipat şi am plecat spre noi încercări de natură culinară. Masa era cu de toate, aşa că am gustat câte puţin din toate, normal. Am povestit, am râs, ne-am uitat la poze, am băut cafele, am băut vişinate şi şpriţuri, mai mult eu, ea deloc, pentru că trebuia să venim acasă cu maşina şi ea oricum e de părere că te poţi simţi bine şi fără să torni alcool în tine. Eu sunt absolut de acord cu teoria asta, doar că nu pot refuza niciodată pe alţii care revin la acelaşi şablon: un silvicultor trebuie să ştie să bea un şpriţ atunci când este cazul. De exemplu acum. Americanii tocmai încearcă să introducă în dicţionar noţiunea de „aproape alcoolic”. Probabil şi eu mă apropii de definiţie, oricare o fi aia. Probabil suntem foarte mulţi din ăştia. Acum chiar exagerez şi mai şi deviez. A fost în ton cu toate celelalte. Perfect, aşa cum trebuie să fie în momentele astea. Ne-am întors seara destul de târziu şi am reluat ritualurile. Nu-mi venea să cred. Parcă eram într-un vis frumos, care nu se mai termina. Şi nici nu-mi doream asta, normal. Cred că de aia am şi halucinat într-un fel asemănător, în momentele în care realitatea fugise de mine, după micul meu accident.

În dimineaţa zilei de Sfântul Ştefan am gătit tot eu. Aşa se cuvine. Nu trebuia să mergem la lucru. Aveam câteva zile libere, în afară de faptul că urma un uichend normal. Am făcut paste. Iarna mai făcuse un efort peste noapte şi acuma totul era cel puţin alb. Curat. Nu părea cine ştie ce depunere de zăpadă, dar era, cel puţin până vor începe să mişune tot felul de vietăţi şi de maşini pe drum, impecabil.

-          Ce facem azi ?

-          Ce ţi-ar plăcea să facem azi ? (mai târziu mi s-a reproşat că nu am iniţiativă)

-          Eu am întrebat prima.

-          Păi… după cum văd eu, încă ne mai putem aştepta la nişte oarece ninsoare. Eu cred că ar fi fain, dacă chiar nu se face de râs vremea, să băgăm o plimbare prin ninsoare, sau fulguială, sau ce-o fi. Să mergem până la râu, să facem broscuţe, sau chiftele sau cum s-or chema, să ne ţinem de mână şi să ne udăm la picioare, sau nu. Sau …

-          În afară de vizite cu fripturi incluse, plimbare la mall cu KFC inclus sau tolăneală, mi se pare o idee de foarte mare bun simţ. Să ne pornim atunci, a decis ea.

Şi ne-am pornit. Ne-am pus ismenele, fâşurile, fesurile, fularele, bocancii şi mănuşile, şi am început hălăduiala. Am luat aşa, preventiv,  o jordie în mână, cum zicea bunica, pentru a nu risca să ne trezim complet neajutoraţi în mijlocul unei haite de maidanezi, măcar pentru intimidare. Şi în ţinutele alea am făcut o plimbare care ne-a făcut iar să ne simţim singuri pe planetă. Atmosfera, iniţial de gen George Bacovia, făcea eforturi serioase să se transforme în ceea ce aştepta toată lumea de la ea. Şi a reuşit, la o vreme. A început să ningă, întâi mai timid, pe urmă a prins curaj şi în sfârşit a scăpat de inhibiţii pe la vremea amurgului. Luminile care se aprindeau pe ici pe acolo transformau totul în bine, completau eforturile naturii de a recupera măcar la sfârşit pentru impresia artistică fără fisură. Era ireal, era bestial, era mirobolant şi mai sunt nenumărate cuvinte, din păcate neinventate, cară pot descrie cu acurateţe cum era. Uitaserăm de timp, de realitate, de orice supărare, de oameni răi, de conceptul de prostie, de mizerie, de Pandora cu tot ce ascunsese ea pentru o vreme în cutiuţa ei. Totul se derula în jurul nostru încercând să ne arate cum poate fi realitatea dacă-şi pune mintea. Iarăşi m-am gândit că o serie de cuvinte care să descrie cum trebuie sentimentele aste nu au fost încă inventate, sau nu le ştiu eu, că am auzit că DEX ul conţine cuvinte de ordinul zecilor de mii, iar noi, sărmanii, nu prea ne străduim să folosim nici 10%. Ca şi cu creierul. Acolo încă procentele-s şi mai mici.

Fac ce fac şi dau cu altă culoare decât trebuie peste tabloul perfect aproape terminat. Momentele astea de fericire sunt incredibil de scurte. Aşteptarea, stresul, problemele, durează la nesfârşit. Faci cumva să scapi de ele, de regulă reuşeşti, vin clipele alea perfecte pentru care aproape că ţi-ai dat viaţa şi pac, sau care-o fi exprimarea grafică pentru pocnitul din degete, a trecut ca un vis. Şi iarăşi trebuie să pui un fel de, o protecţie ceva peste freză, pentru că altfel o vei recepţiona aşa cum trebuie - adică dureros - pe ea, realitatea severă şi inevitabilă.

Ne-am întors acasă. Am gătit împreună păstrăv la cuptor, cu legume şi chiar cu fructe, după o reţetă ungurească. Ne-a ieşit. A fost un deliciu, cu un vin alb, sec, bine răcit. Pe urmă baie, spume, …, scutece. Crăciunul de vis, aşa ceva de fapt nici nu există, nu ?

Dimineaţă m-am trezit cu sentimentul că e cam târzior. N-am mai vorbit despre dureri în umăr, coaste, etc. Semn că ele se cam trecuseră. Uitasem de ele, nu mă mai deranjau. De acord, culorile încă persistau într-un mod foarte vizibil, dar celelalte semne încetaseră să mai producă supărări. Ceva lipsea din peisaj. Afară se vedea o zi însorită. Erau mulţi lucşi, împrăştiaţi peste tot, iar zăpada scânteia. Deci vremea se asprise puţin. Constatarea cealaltă era că prietena mea nu se afla pe lângă mine. Trasul de timp, cu discuţii despre vreme, se derula în mintea mea în timp ce urechile se străduiau să prindă ceva, un zgomot cât de mic de unde, prin deducţie, să concluzioneze că ea se dusese doar până la baie. Dar liniştea era deplină. Şi, cel puţin din punctul meu de vedere, cam neliniştitoare, în sensul că nu prevestea nimic bun. Parfumul ei se simţea în aşternut, în perne, în aer, în mine. Îmi pare rău, dar nu cred că mă pot sătura vreodată.

Am strigat-o, dar nu mi-a răspuns nici măcar ecoul. Am schimbat unghiul mutându-mă în baie. Singurul lucru semnificativ pe care l-am observat a fost lipsa maşinii ei din curte. Am pus mâna pe telefon şi m-am trezit cu senzaţia de deja vu. Suna în gol.

…

S-a întors în jurul prânzului. Zâmbea, dar avea ceva nou, nu ştiam ce, dar nu mi se potrivea. A zis că n-a vrut să mă trezească, dar a considerat că trebuie să tragă o fugă în oraş, să mai cumpere nişte mărunţişuri, că era uichend, că urmează iarăşi nişte zile libere, etc. Bănuiala încolţea din nou în sufletul meu. Cum să fac să aflu dacă e ceva în neregulă cu ea, sau doar cu capul meu ? Începea să apară iar în capul meu senzaţia iminentă de dinaintea unei explozii. A scos din pungi nişte fructe, oarece dulciuri şi ceva lactate din lapte, vorba cuiva. A avut grijă să mă alinte, să ciripească nişte treburi vesel, a aruncat hainele de pe ea şi a fugit la duş.

Băi, deci era impecabilă. Poate era doar paranoia din capul meu ? Mie-mi place ritmul ăsta de mor. Numai că experienţa îmi pune că nu e atât de simplu, de roz. După nişte ani, doamnele, în special, au nevoie, pe lângă stabilitate şi echilibru, de oarece iniţiative interesante din partea dânsului, pentru a mai avea aceleaşi porniri când e vorba de latura plină de veveriţe a vieţii de cuplu. Ori eu tocmai la capitolul acesta mă simţeam puţin în off side de ceva vreme. Nu e vorba că nu m-aş fi uitat după funduri apetisante, unduiri feminine unicat sau priviri, zâmbete, busturi ori expresii greu de descris şi foarte atrăgătoare (nu atractive, cum se zice după 90 încoace). M-am uitat şi mă uit din greu cu fiecare ocazie care mi se oferă, şi lucrul acesta mă face să mă simt viu, sănătos şi tânăr. Şi nici nu mi-am imaginat vreodată că aş putea, cu excepţia visurilor erotice, să am vreo aventură reală, faptică. Nu-mi doresc, nu mă interesează. Conform şablonului, iar eu sunt adeptul şablonului, nu-mi trebuie decât ea. Dar recunosc lipsa mea de inspiraţie din ultima vreme în ce priveşte dirijarea feromonilor în direcţia dorită şi cu efectele implicite. Nu e ceva nou instalat, dar, se întâmplă. Şi mă derutează. Pentru că e groaznic atunci când tot ceea ce se poate rezuma la renumitele dureri de cap ale femeii zboară din paginile revistei Urzica şi ajungi să te trezeşti că lupţi să nu permiţi să se instaleze în viaţa ta, în realitatea ta, ca un fel de virus. Ăştia, viruşii, au aşa un talent să se înmulţească, de nu ştii niciodată dacă ai suficienţi anticorpi ca să reuşeşti să-i dovedeşti şi să revii la starea iniţială. Mai ales când e vorba despre aspectele la care mă refer eu acum. Aşa că stăteam ca blegul, apa de la duş se auzea curgând, şi mă gândeam la lucrurile astea. Le puneam în propoziţie în tot felul: Eu sufăr de pitici pe creier şi ea e normală şi se face că nu bagă de seamă, aşteptând vindecarea de la sine ? Mă mai iubeşte  oare ? Sunt eu prost şi ea e jmecheră ? Adică are alte gânduri, s-a descoperit reciproc cu Florea Înfloritu, şi se face că totul e ok până după sărbători ? A regăsit perfecţiunea impecabilă a omului de lângă ea ?

De ce se comportă aşa de bine ? Ce i-am făcut  ? Dacă totul e ok, de ce a avut ieşirile astea fără explicaţii şi răspunsuri la telefon ? Mai ales cea de noapte ? Cum să uiţi să te uiţi la ceas ?

Am fugit la telefon. Am butonat, am aşteptat puţin, am auzit vocea Valentinei:

-          Da.

-          Merry Christmas ! (Unele lucruri sună mai bine în engleză, cu riscul să par un nesimţit).

-          Merry Christmas ! a zis bucuroasă. Ce faceţi voi, măi oameni buni ?

-          Ştii şi tu, uneori uităm de toată lumea, nu te supăra.

-          Ştiu, e ok, mă bucur că te aud acum, mă gândeam eu că staţi ca două boabe într-o păstaie, pup-o şi pe ea din partea mea şi spune-i să-mi mai dea şi mie câte un semn de viaţă. Nu am mai văzut-o de ceva vreme…  Adică de alaltăieri, singură, dar asta nu se pune, nu ?

-          Sigur că da. Bine. Trecem pe la tine cât de repede. Paa…

Ca un ticălos pervers m-am furişat până la geanta ei şi am căutat mobilul. În geantă. L-am găsit. L-am înşfăcat. Apa se auzea la duş. Am verificat istoricul. Nimic. Era gol, fusese şters. Mai mult de atât nu mă pricep la meniurile telefoanelor mobile. Se pare că încep să mă număr laolaltă cu generaţia aşa zis în curs de învechire accelerată. Sau nu. Oricum, n-am găsit nici un semn. În agendă are destule nume. Ce să caut ? Pe cine ? M-am băgat la mesagerie. Şi acolo nu apărea nimic nou de ceva vreme, şi oricum nu era nimic suspect. Vai, nu pot să cred ce făceam. Era pentru prima dată când nu reuşeam să mă controlez, ca să zic aşa. Să fie gelozie ? Cum naiba se numeşte asta ?...

...

Mi-a plăcut din prima clipă când am văzut-o. Am dorit-o din prima clipă în care am văzut-o. M-am străduit să fiu demn de ea. Adică să-i atrag atenţia, s-o aduc lângă mine, să văd în ochii ei că o interesez, că se simte bine cu mine, că se simte în siguranţă. Şi s-o văd veselă, zâmbind, râzând. Bărbaţii, în general, cu excepţia cazurilor speciale de la Dansez pentru tine, se uită după femei. Doresc alte femei. Sunt nişte vânători şi vor tot timpul altă pradă. E chestie genetică. Măcar la nivel imaginativ. Şi eu fac parte din categorie. Mă înfierbânt când văd forme. Încerc să văd frumuseţea din fiecare femeie. Cred că numai alea care nu vor nu sunt frumoase. Ceva ar fi la fiecare, şi în cazurile astea, dar, din diverse motive (depresii, ignoranţă, neîmpliniri, lene, lehamite, indolenţă, etc.), ele preferă să ţină lucrul acesta în secret. Numai că totul se limitează la nişte exerciţii de imaginaţie. Spontane de regulă, fără nici un efort. Şi când o văd pe ea, totul se şterge. Sau când mă gândesc la ea. Şi nu-mi trebuie nici un fel de altă experienţă fizică. Aş sta numai în preajma ei. Aş vrea s-o ating măcar cu un deget, să fim în contact fizic măcar aşa. Desigur, sunt şi momentele de răceală, sunt şi perioadele de distanţă din cauza diverselor programe zilnice. Aşa că pică numai bine. Nu exagerăm în nici o direcţie. Nici prea prea, nici foarte foarte.

Echilibrul acesta mi se părea veşnic. Mă gândeam că aşa s-au sudat lucrurile între noi, că nu mai e nici o şansă să se schimbe ceva. Şi acuma era pentru prima dată când nu mai eram atât de sigur de asta. Problema clasică, nu ? Nimic nou. Care e diferenţa faţă de milioane de situaţii similare ? Diferenţa e că se pare că mi se întâmpla chiar mie. Una e să stai în fotoliu şi să vezi pe sticlă sau să citeşti într-o carte, şi cu totul altceva e să simţi gheara în piept şi să te trezeşti că tu eşti personajul principal.

Interesant era, mă repet, din nou, că nu găseam nimic incriminator. În afară de bănuielile mele paranoice poate, şi de micile ei gesturi pe care nu reuşeam să mi le explic şi la care nu reuşeam să găsesc răspuns. Absolut nici un indiciu de la care să pornesc să ţes.

Bine, ca să fiu sincer cu totul, în ultima vreme apăruseră tot felul de situaţii între noi care mai demult erau de neimaginat. De exemplu făceam dragoste şi deodată se oprea. Ceva în mişcările mele nu era cum trebuie, nu se potrivea cu momentul. Şi vraja deja dispăruse. Sau, totul era perfect până nu ştiu ce i se năzărea şi făcea un comentariu scurt, mai mult sau mai puţin acid, şi brusc simţeam cum că mă micşorez din toate direcţiile. Şi iar se termina totul. Şi din astea… Pe urmă, erau momentele de pauză din timpul oricărei activităţi prin casă. Discuţiile noastre vesele se răriseră. Ori unul ori altul nu mai aveam răbdare. Apăruseră tot felul de lucruri care ne deranjau, ne stârneau nervozitatea, ne făceau irascibili, ne îndepărtau. Nu era o regulă. Nu tot timpul. Dar parcă situaţiile astea se străduiau să ia locul celor perfecte, să le dea la o parte. Dădeau din coate, le înghionteau şi încercau nu să le alunge, ci să le elimine de-a dreptul din viaţa noastră. Deocamdată nu deveniseră majoritare, totuşi.

Lupta e grea de regulă, când ajungi aici. Nu trebuie decât un pic de obişnuinţă combinată cu oboseală, comoditate,  monotonie şi eventual ceva momente încordate pe la slujbă. Vii acasă şi ai aşa, o nevoie nebună să arunci cu nervi peste tot. Să nu-ţi placă nimic, în special eventuala bună dispoziţie a celor din jur, să te deranjeze un zâmbet sau o glumă, să transformi un moment de neatenţie a celuilalt legat de „nevoile tale esenţiale – foamea, atenţia, amorul”,  într-o tragedie de unde porneşte un drum cu spatele la tine, fără de întoarcere. Nu ştiu cât de clar sunt în descrierea pe fugă a acestor fapte, senzaţii, sau ce-or fi ele. Momentele critice încep să dea târcoale. Trăiri, emoţii, gesturi spontane, ajung să nu-ţi mai iasă. Începe o stare care seamănă cu un fel de stres. Nu mai reuşeşti să faci aceleaşi lucruri, cu aceeaşi dezinvoltură. Lucruri care în mod normal vin de la sine, şi tu le completezi pe-ale ei, iar ea le completează pe-ale tale. Se rupe ceva, sau stă să se rupă.

Şi faci un program pe sâmbătă seara, cu prietenii, să schimbi ceva în bine, să înviorezi atmosfera. Toţi prietenii ţi se pare că au relaţii perfecte cu jumătăţile lor. Copii, unul, doi, trei, poveşti despre ei şi despre problemele lor. Biznisuri. Amintiri din tot felul de uichenduri şi vacanţe sau cine ştie ce momente faine, la care ai fost şi tu de faţă, sau nu. Nu se vede niciodată pe faţa lor absolut nici un semn care să spună că în cuplul acela ar putea să plutească vreo umbră de eveniment neplăcut. Uneori mă gândesc că şi ei văd lucrurile din jur în acelaşi fel, adică aşa cum le prezint eu acuma. În cazul în care-i roade subiectul ăsta. Pe mine sigur mă roade. Totul e aşa de roz. Şi adevărul e că te duci acasă cu un sentiment atât de plăcut ! Cumva reuşeşti să uiţi toate relele şi să te simţi ca pe vremea studenţiei. Ţi se par departe. Contează numai momentul. Şi vii acasă şi ai două variante. Una, cea perfectă, e să continui în acelaşi ton pentru o perioadă nedefinită. Cealaltă e aia cu durerile de cap. Se iveşte un motiv şi încep tot felul de discuţii, şi atmosfera se deteriorează şi fiecare doarme pentru o noapte sau mai multe cu faţa în altă direcţie, sau chiar cu tot corpul în altă cameră.

...

Ok, acum să revenim acolo de unde am deviat şi am luat-o razna ultima dată. Se oprise apa de la duş de ceva vreme. A ieşit suavă, învăluind casa în nuanţe de tot felul de prospeţime şi răspândind veselie, relaxare, optimism. Foamea de dimineaţă se vedea pe faţa mea. A făcut un mic dejun dumnezeiesc, cu nuanţe de brunch. Nu pot dezvălui detalii, absolut toate sunt secrete. Ciripeam ca nişte piţigoiaşi, că despre porumbei nu ştiu exact să scriu cum fac în momentele lor vesele de cuplu, şi momentul a decurs aşa cum trebuie umplându-ne de satisfacţii culinare de tot felul. Totul se desfăşura, adică toate condiţiile erau create, pregătite să înceapă The Heaven, partea a II-a. Şi în timp ce potriveam raportul optim între cafea, lapte şi zahăr, m-a privit deodată absolut serios, într-un fel în care nu-mi amintesc s-o fi văzut uitându-se la mine, şi a zis:

-          Sunt însărcinată.

Prima reacţie a fost interesantă. Mă prinsese cu ceaşca la gură, cu o gură mare de cafea împrăştiată pe traseu, adică de la buze până în esofag, de jur împrejurul limbii. În încercarea mea de a trage aer în piept şi de a înghiţi concomitent, sufletul îmi striga de fericire, mâinile se repeziseră împrejurul iubitei mele însărcinate, nu ştiu cum şi unde lăsasem ceaşca, ochii se măriseră brusc şi a trebuit pentru o fracţiune mică de secundă să mă concentrez asupra lor în încercarea de a-i convinge să rămână la locurile lor, plămânii îşi cereau porţia de aer în continuare, venele de pe gât se pare că prindeau oarece contur, tenul experimenta o gamă destul de largă de culori (mi-a zis ea după aia), iar întregul meu organism se zbătea într-un tremur necontrolat şi violent, generat de tuse, încercând să păstreze cumva un echilibru între surpriză totală, bucurie maximă, dorinţa de supravieţuire, fericire, agonie, etc.

-          Am fost la cabinet şi e confirmată. (asta după cinci minute, după ce-mi revenisem).

-          Nu ai idee cât sunt de fericit ! am icnit eu… Este incredibil, asta este cea mai bună veste pe care am primit-o vreodată, adică ce spun eu acolo, astea este VESTEA ! Credeam că am o problemă… Îţi dai seama câte lucruri noi o să facem de-acuma ?

-          Mă bucur de reacţia ta, a şoptit. M-a privit în felul ăla care spune totul, te lasă fără cuvinte.

Am luat-o în braţe iar şi iar, m-a luat şi ea, am sărutat-o, m-a sărutat, am dansat-o, mai mult pe sus, am chiuit probabil pentru o vreme, şi eram prea copleşit, prea fericit, prea orbit ca să văd că expresia ei era în regulă, dar parcă nu aşa cum ar trebui să fie. Adică bine, se vedeau emoţiile alea care sunt acolo în situaţii din astea, dar ceva lipsea, şi eu n-am văzut atunci lucrul acesta. Nici nu cred că mă poate condamna cineva. Aşteptam în sufletul meu de multă vreme o veste din asta, tânjeam după ea în subconştient. Prietena mea avusese o pierdere de sarcină la un moment dat şi eu am fost convins că eu sunt motivul, pentru că fumam pe vremea aia şi cu felul meu de a fi aşa, mai agitat, stresat, înclinat spre consum nervos excesiv, mi se părea normal să nu produc exact cei mai mari campioni la linia de starturi. Iar numărul lor era oricum cam mic. Puţinei, dar vioi. Doctorii mă încurajaseră, îmi spuseseră  şi uite, minunea tocmai se întâmplase şi acum deja era în derulare.

Pentru o vreme m-am comportat aşa cum se comportă un bărbat când primeşte vestea şi se bucură pentru ea. Adică nu-mi amintesc mare lucru, eram beat de fericire, cum se zice. Dacă aş mai fi fumat, scoteam havanele cele bune, dacă aş fi avut coadă, dădeam din ea ca un descreierat. În lipsa acestor markeri obişnuiţi ai bucuriei în lume, am apelat la alţii, adică am învârtit materiile prime din cămară şi frigider şi am făcut un aranjament gastronomic pe cinste, am scos de la rece şampania care totdeauna e acolo, aşteptând momente festive şi ne-am destrăbălat din punct de vedere culinar de mai mare dragul. S-au reluat practic ritualurile din zilele trecute. Parcă eram în luna de miere, care se desfăşura după scenarii de filme din alea cu happy end. Vorbeam tot felul de nimicuri, ne iubeam, ne priveam, adică ne beam din priviri, ne zâmbeam, era atmosfera aia perfectă.

Urma să mergem cu gaşca să petrecem revelionul. Două zile la munte, la o cabană. Totul se îndrepta spre încă nişte momente Kodak, având în vedere faptul că vremea începea să realizeze că oamenii aşteptau multe în această perioadă de la decorurile naturale, aşa că părea că pricepuse şi se conformase. Ningea, frumos, liniştit, iar zăpada luase în stăpânire, ca la carte, absolut totul. Nu iertase nimic, dar într-un mod blând, elegant, prietenos, cum numai ea ştie să se poarte, atunci când vrea. Nu dădea nici un prilej reporterilor disperaţi după sânge să facă breiking niusuri la ore de maximă audienţă cu scene de groază, femei însărcinate după troiene sau oameni îngheţaţi în localităţi fără curent, din cauza flămângioaselor troienelor viscolite. Nici vorbă. Ningea, lua o pauză, fulguia, se liniştea, şi totul ca în basme, de aveai senzaţia că realitatea încearcă să se contopească uneori cu lumea lui Disney.

La un moment dat în zilele astea, nu ştiu exact când, am realizat că începusem să mă port cu ea ca şi cu un porţelan preţios. Se uita la mine şi zâmbea. Deci îmi place felul ăsta de-a zâmbi de mor. Aş putea să mă topesc de fiecare dată. Cert este că nu mă mai satur. Îmi mai trag câte una imaginară peste ochi, să mă dezmeticesc, dar de fiecare dată micul proces e cu durere, pentru că trebuie să mă smulg din starea aşa de perfectă şi să mai fac şi lucruri practice, utile, nu ?

La cabană a fost ca într-un vis. Nu prea reuşeam să văd în jur, cadrul meu vizual, fizic, emoţional, imaginar, era ocupat de ea şi de bucuria aia dulce, incomparabilă. Atmosfera a fost chiar mai bună decât ce-mi imaginam în copilărie, după ce am văzut prima dată clipul lui Wham cu gaşca şi petrecerea de Crăciun. Peisajele noastre le bat pe ale lor, iar starea în care mă aflam eu bate orice, la orice oră. Nu se compară cu nimic, nu există nimic mai presus, mai bun , mai frumos, mai… Ne-am bulgărit. Ne-am tăvălit pe pârtie, cu sania, cu schiurile sau doar cu bocancii pe noi. Am chefuit ca niciodată, am cântat, dansat, am făcut tot ce ne-a trecut prin cap. Ne-am iubit, am râs cu prietenii noştri, ne-am matolit, am dormit şi am luat-o de la capăt. Şi a fost a naibii de bine şi de frumos. Paranoia mea se vindecase. Eram un tembel, egoist şi bolnav cu capul. Cum de îmi putusem măcar imagina ceva urât despre sentimentele ei faţă de mine ? Îmi era ruşine, dar numai câte o fracţiune de secundă, pentru că nu aveam timp de din astea. Analiza, dacă voi ajunge la aşa ceva, desigur, numai în sinea mea, urma să aibă loc la o dată care-mi va fi fost comunicată ulterior de subconştient, atunci când ar fi considerat el de cuviinţă. Aşa că nu trebuia pierdută nici o clipă în acele momente decât cu ce era adevărat şi important, şi care nu are legătură decât cu verbul a savura.

A trecut într-o clipită şi minivacanţa asta şi am ajuns acasă.

Ne-am pregătit revenirea la realitate, la muncă, fără nici o privire nostalgică înapoi. Au fost sărbătorile perfecte, dar ceea ce urma era continuarea vieţii noastre, pe care eram nerăbdători să o trăim la maxim, să experimentăm şi să savurăm toate senzaţiile pe care ţi le oferă sarcina, naşterea, copiii, necazurile, speranţele. Am reintrat în ritmul obişnuit. Au trecut sărbătorile, toate, şi cele pe vechi, am dus bradul şi ornamentele în pod, la locul lor, am reluat deci ritualurile. Dimineaţa, seara, noapte, mă uitam la ea, când nu era atentă, şi nu-mi venea să cred cât de frumoasă e. Lumina pur şi simplu în jur, înflorea. Săream din somn cu gândul că vine vreun război şi nu mă descurc să am grijă de ea. Şi totuşi ceva, acolo, nu era la locul lui, sau ei, începeam să intuiesc, să simt tot mai mult.

Iarna se instalase în sfârşit. Se pare că oamenii au dreptate când spun că totul se desfăşoară după calendarul vechi. Mamă ce zăpadă ar fi fost de Crăciun. Sau de anul nou. Focăream în mod agresiv, ceea ce nu-mi displace deloc. Veneam acasă, crăpam nişte lemne, porneam focul în centrală, şi savuram fiecare grad Celsius care se aduna în jurul nostru, treptat. Ne pregăteam cina şi ne apucam să facem planuri pentru bebe. Ca toată lumea: pătuţ, poziţia pătuţului, nume,în funcţie de posibilul sex, liste de nume, care aveau un top care se schimba din când în când. Aveam nume preferate. Ea Maria sau Lucian, după caz, eu Ioana şi Victor. Ajungeam, ca toţi oamenii, până la meserii, facultăţi, începând cu alegerea grădiniţei, învăţătoarei, dirigintei, profilului la liceu. Zilnic. Neobosiţi. Cred că de fapt nici nu prea sunt perioade în viaţa unui om care să bată asta. Bine, completat cu alinturi, amor, scutece amestecate, visuri îmbrăţişate. Orice obstacole apăreau pe la slujbă erau apă de ploaie. Orice e rezolvabil, trecător, it’s just a job, nu ? Vorba lui Dalai Lama: Dacă ştii că problema se poate rezolva, atunci de ce să te stresezi ? Dacă ştii că problema nu se poate rezolva, atunci de ce să te stresezi ? Ce simplu pare… Şi chiar era, în perioada aia.

Partea proastă cu mine e că uit toate lucrurile rele. Foarte repede, le dau la spate şi nu că le şterg din memorie, dar le ascund undeva, într-un colţişor, atât de bine, că de regulă nu le mai găsesc, sau dau doar de vagi urme, fără a mai reuşi să le reconstruiesc în detaliu. Poate e legat de neuronii mei care s-au rărit în mod nepermis în urma acceselor de stres la limita incontrolabilului generat de anumite situaţii de la slujbă, parcă în ciuda lui Dalai Lama. Poate mă repet, şi poate nu va fi singura dată, dar felul meu de a fi include modul acesta senzitiv de a percepe lucrurile. Realizez non stop că raţiunea ar trebui să fie prietenul meu în toate alegerile pe care le fac, nu neapărat unicul, dar se pare că deşi mă amăgesc permanent că aşa acţionez, simţurile mă domină clar. Dacă tentaculele sufletului meu complicat din cale afară simt decizia care urmează a fi luată într-un anume fel, poate raţiunea să stea în orice poziţie (am vrut să zic în cap, dar suna a pleonasm flagrant), că până la urmă, după multe frământări, e adevărat, tot formaţiunile alea informe vor avea câştig de cauză. Mi-au trebuit foarte mulţi ani să realizez lucrurile astea, să mă obişnuiesc cu mine, inclusiv cu felul meu dezordonat de a trage concluzii, a lua decizii sau a face orice altceva (cum e cazul poveştii ăsteia, căreia am senzaţia deja că-i pierd şirul, sensul şi rostul). Ziceam deci că uit lucrurile rele care mi se întâmplă. Aici sunt incluse şi certurile de orice fel, şi figurile pe care le fac eu răsfăţatul la nervi sau când sunt cu fundul în sus pur şi simplu, şi orice vine din afară asupra mea şi nu-mi prea convine. Aşa că, deşi am început să simt tot mai apăsat o senzaţie de nelinişte care venea de nu ştiu unde, am preferat pentru o vreme să o evit. Când o zăream cu coada ochiului, deja eram în mişcare de răsucire în cealaltă direcţie, şi rămânea undeva, acolo, în spate. Am reuşit cu destul succes jocul ăsta. Pentru o perioadă.

Pe urmă, într-o seară, pe la sfârşitul lunii ianuarie, după ce văzuserăm un film super, ne băgaserăm în pat îmbrăţişaţi şi ne recalibram nas în nas sentimentele răvăşite de finalul peliculei, am văzut o undă de gheaţă traversându-i privirea. Doar o fracţiune de secundă. Şi atunci mi-am luat inima în dinţi, ăia din faţă, şi am întrebat-o direct, fără să mai ezit:

-          Ce se întâmplă ?

-          Ce vrei să spui?, a intrat ea cumva în defensivă.

-          Vreau să spun că e ceva acolo care te frământă, sau te doare, şi tu încerci să ţii numai pentru tine, sau să rezolvi singură, nu ştiu. Ştiu că nu mi se pare ok şi aş prefera să încerci să împarţi cu mine.

Mi-a întors spatele. Ca să fiu sincer, îmi place şi partea asta a ei, la fel de mult. Am cuprins-o pe deasupra cu braţul meu protector şi mi-am lipit nasul de urechea ei.

-          Lasă-mă puţin, bine ?, şi mi-a dat mâna deoparte.

-          Bine …

                Nu prea mi-a picat bine, de fapt. Numai că nu ştiam ce să fac, aşa că am încercat să-i dau puţin spaţiu. Normal că-mi va spune când şi dacă va fi pregătită pentru asta şi va dori să facă asta. M-am dus jos să fac oarece cacao fierbinte.

-          Vrei o cacao ?

-          Vreau … (adică: poţi să vii acuma) Asta după vreo zece minute.

M-am înfiinţat cu cănile aburinde. Se uita spre mine cu o privire destul de stranie, oarecum vinovată, aşa mi s-a părut cel puţin. A luat o gură de cacao şi mi-a zis că …

Meui Cuistmăs, 2015

Bruma acoperise aproape totul peste noapte. N-a fost atentă la un singur lucru, exact la motivul căruia-i datora totul: cerul senin cu lună plină. Când luna s-a decis în sfârşit să meargă la culcare, lăsând locul soarelui, care se oglindise de altfel în ea toată noaptea, s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: soarele a fugărit-o. Pe ea, bruma. Fiecare firimitură de alb s-a lichefiat şi s-a dat la fund, şi natura moartă era iar în faţa noastră în pielea goală, în toată splendoarea, exchibiţionista.

Asta s-a întâmplat chiar azi dimineaţă.

Prin urmare, pomul de iarnă are şi el o limită, după care devine invizibil. Cu poalele dezgolite vorba ceea - în fapt de seară, de cadouri, cu luminiţele umilite de razele soarelui, intrate în casă în mod de-a dreptul violent acuma, când n-avem nici un fel de apărare din partea frunzelor, încearcă săracul, fără succes, să atragă atenţia cuiva, semnalizând disperat, aşa cum se pricepe şi el, că e vremea colindelor.

Îmi mut privirea afară, unde tot felul de insecte galbene dungate rătăcesc nedumerite în lipsa parfumului florilor. Pereţii casei mi-s plini de orgii întregi de muşte şi vaca domnului, abandonate plăcerilor împerecherii.

O viespe cât juma de deget numai ce se bălăceşte în cana mea de cafea, pe terasă, unde tocmai m-am întins să citesc ceva şi, poate, să mai stimulez oarece pigmenţi la soare. Mă doare gâtul şi realizez că, deşi conştient de calendar, mă tot uit după berzele care trebuie să vină, nu-i aşa ? Sau poate nu. Câini hoinari stârnesc gelozia verişorilor de după garduri, hălăduind pe câmpurile goale nu demult arate, nedumeriţi, în căutarea adăpostului lanurilor de rapiţă, porumb. Soarele se uită parcă şi el acuma după nişte floarea soarelui, atât de dragă lui. Pare chiar insistent în acţiunea asta şi unghiul pe care-l forţează coordonatele astronomice ale momentului să-l respecte faţă de orizont îmi face mie rău la ochi, nepregătit cum sunt când vine vorba de ochelari de soare.

Îmi vin în minte fragmente tulburi din copilărie, cu haine tăvălite prin zăpada aspră şi plină de steluţe, după trântele de pe sanie sau patine, prăjiturile mamei - special adaptate momentului, ambalajele de bomboane de pom atârnând golite dar cu forma refăcută pentru a ascunde infracţiunea - alături de globuri, ţurţuri de sticlă şi steluţe sclipitoare în bradul simbolizând evadarea din realitate, ciocolata ascunsă alături de portocală şi savurată câte puţin, în fiecare zi, pe tot parcursul vacanţei de iarnă, colindele la bunici aşteptându-ne la poalele acoperişului împopoţonat cu hornuri care scuipă fuioare de fum gros către norii grei de zăpadă...

La televizor şi în calendare ni se spune că a venit Crăciunul. Oraşul s-a pregătit să zâmbească luminos pe timp de noapte şi uite, n-are suprafaţă reflectorizantă la dispoziţie. Zăpada a fugit a doua zi după ce s-au aprins beculeţele colorate şi s-a făcut brusc vreme de pus în pământ pentru la vară.

Mă uit la cârnaţi, chişcă, mămăliga aburindă, murături, salată de boeuf. Caut înlăuntru spiritul sărbătorilor. Ştiu că e acolo, în mine, trebuie doar să răscolesc mai adânc. Uite, parcă, totuşi, mai e ceva...

Chestia este doar că bronzul de iarnă e mult mai vesel printre zăpezi, cu toate cerurile senine pline cu lună plină în fapt de seară. Zăpezi care cu siguranţă vor veni, atunci când ne va fi lumea mai dragă. Ceea ce, ca să zic aşa, e mare păcat, pentru că eu, unul, consider, şi m-am pregătit mult pentru asta, că acuma era momentul cel mai potrivit să-mi fie lumea mai dragă.