Cum mi-am petrecut vacanța de vară

Mă gândeam că dacă nu mai aberez câte ceva pe blog o să mă trezesc într-o dimineață că mi-au rămas mâinile mici, vocabularul sărac și coerența pierdută prin pădure.

Nu mai prea beau, deci nu prea mai am chef. Să scriu.

Plus că am rămas la compunerea cu ”ce-am făcut în vacanța de vară” drept nivel de performanță maxim ca și individ cu pretenția că mai scrie câte ceva. N-am ce povesti decât chestii plicticoase. Așa, ca mine. Ups, uit des că un coleg de facultate, ultratitrat, m-a sfătuit pe vremuri: fii elevat, nu folosi niciodată în exprimare cuvântul ”chestii”, fii mai precis, mai la obiect, mai elegant, arată că vocabularul tău e puțin mai bogat decât atât. (E felul meu de a da mai departe)

Totuși, nu mă pot abține să nu mă minunez, să nu mă bucur, să nu jubilez că trăiesc în colțul ăsta de lume, atât de sigur, când vine vorba despre țunami (știu cum se scrie) sau șerpi otrăvitori, atât de pitoresc și de inconștient locuit, atât de bulversant și de (totuși) interesant.

Numai când mă gândesc la cât de palpitante mi-au fost ultimele săptămâni și e suficient ca să produc adrenalină stând și nefăcând nimic.

Să mă explic.

Meseria mea presupune musafiri din afară. Îi iau de la aeroport, le stau pe aproape, le organizez micile vacanțe, îi hrănesc, le traduc, le prezint, îi decontez. Unii vin și tot revin. Alții sunt pentru prima dată la noi, suspicioși, și pleacă, de regulă, plăcut surprinși, ușor nostalgici, minunându-se cât de repede a trecut mica vacanță, deciși să revină. Ideea e că măcar duc o vorbă bună și altora care, ca și pe la noi, au deja o etichetă inscripționată în minte despre noi, și de regulă ornată cu buline negre, chiar dacă nu au fost pe aici dar știu ei, au auzit ei, au avut de-a face cu un român sau cu un țigan româ, etc.

Mă simt bine în momentele astea, sunt mândru de felul nostru de a fi, calzi, punctuali, vorbitori de engleză, profesioniști, mâncare bună, țară frumoasă, unele șosele ok.

După ce pleacă musafirii, de regulă ajung și eu pe acasă. De regulă după niște nopți consecutive cu câte două trei ore dormite, obosit și psihic pentru că flexibilitatea meserie presupune să poți schimba din mers, permanent, orice detaliu al programului în desfășurare, uneori chiar ușor irascibil. Vreau să dorm, să nu mai am program pe ceas, să las mintea să-și aleagă singură ce vrea să facă, să nu-mi mai ceară nimeni nimic...

Absurd, nu ? Abia acasă problemele au prioritate, mai ales cele lăsate în urmă.

Aflu că nu pot să-mi internez socrul la spital la …, centru universitar (eu, ca românul, cu ceva intrări acolo), din cauză că numărul de paturi e prea mic și e cu rezervare: unul iese, altul intră. Ceva de genul: atenție, risc mare de…, trebuie intervenit urgent, dar nu aveți loc la noi, mai sunați mâine, luni, etc. Și dacă venim la urgență ? Am întrebat, într-o doară. Numai cu infarct, poate, mi s-a răspuns. (Colegul meu, cu piciorul distrus de un glonț, într-un accident stupid, trebuie să meargă la operație afară, pentru că nimeni n-a făcut o asemenea reparație la noi, dar nici un doctor nu-i dă raportul necesar pentru formularul care-i asigură decontarea.)

După care vin treburile mărunte, de toate zilele, sarea și piperul și curcuma și oregano care ne pigmentează viața pe aceste meleaguri.

Venim din Iași de la un consult medical, vineri seară, și ne oprim să schimbăm peisajul culinar, să mâncăm ceva la Hanul Ancuței unde e frumos, atmosferă moldovenescă originală, cântă muzică populară dezinfectată de manele și poți, cu puțin noroc, să guști o alivancă. Ghinion, vineri seară e party, e și august, sunt și italienii acasă, lume multă. Nu-i nimic, zic, avem alături Hanul Răzeșilor și peste drum Hanul Pădurarilor. Hai la Răzeșilor, că n-am fost niciodată. Hai.

Câteva mese ocupate pe terasă, două mese de 8-10 înăuntru, aproape jumate liber. Frig. Hai într-un separeu. Chelneri copii, barmani copii, practicanți probabil, moca. Semn rău, zic. Fii serios. Stăm. Nu mult, zece, cinșpe minute. Vine un copil timid să ne ia comanda. Hai să luăm trei ciorbe din alea, plus ceva culțunași, aveți ? Este. Ceva de băut ? O apă, un kinley. Stăm. Nu mult, cam douăzeci de minute. Vin băuturile. Faceți ciorbele acuma ?, glumim noi. Gh, gh, gh…, chicotește copilul. Mai admirăm peisajul zece minute. Vine drăgălașul și ne aduce tacâmuri, șervețele, pâine, un castronel cu ceapă. Ca să zic așa, tot tacâmul. Nu avem colțunași, e târziu, e zece, ne cerem scuze. Nici o problemă, asta e. Nu e gata ciorba aia ? Imediat. Gustăm niște pâine cu ceapă roșie. Constatăm că ceapa a mai fost pe la câteva mese, a mai stat de vorbă și cu alți clienți, e cam obosită și deshidratată, că e 10 august. După încă zece minute, printre chiorăieli de mațe, am renunțat la cină, la ciorbe, la orice, jandarmii începuseră să parfumeze Bucureștiul, ne-am ridicat, am plătit lichidele și am plecat.

A doua zi, sâmbătă, acasă, uichend de sfârșit de săptămână. Pică curentul pe înserat. Aflăm că doar pe o fază. Casele vecinilor strălucesc în toate culorile, a mea e botoasă. Voiam să văd și eu un film, să aprind o veioză, să citesc puțin, să ascult o muzică. Nu-i nimic, am fost pe drumuri trei săptămâni, dă-o dreaq de relaxare, la culcare, trebuie recuperată oboseala, e frumos cu amintiri din copilărie, somnolent la lumânare. Am concurat cu găinile, m-am băgat în scutece înaintea lor, la 20.30. 14 ore de somn într-o singură poziție.

Duminică becurile răspund la comenzi. Sărbătoare, spălăm niște haine mâine.

Luni dimineață constat că nu mai merge mașina de spălat. Caut pe net, sun un băiat, zice că vine dimineață la prima oră. Vine dimineață la prima oră, marți, și constată că s-a dus placa electronică. E normal zice, e de la șocurile de tensiune. Se întâmplă multora. Costă 350 de lei, trebuie s-o duc la meseriaș, hotărâți-vă. Sau vă luați una nouă. Avem și second hand, dacă vreți. Mulțumim, vă anunțăm. Pleacă, facem sfat, constat că am card de cumpărături cu ”rate fără dobândă”, decidem că mergem să luăm mașină de spălat nouă.

Miercuri după breakfast, pe la 12.30, ne pornim la oraș, cu cardul în buzunar. Mașina mea cea nouă, o bijuterie, abia așteptam, după trei săptămâni pe teren să o mai port și pe ea pe asfalturi. Afară 31 de grade. Pornesc aerul condiționat, conduc și aștept. Aerul meu condiționat are vreo 40 de grade. Spre 50. Butonez, frec, învârt, ”sap, car, târâi”. Mașina dă o căldură la concurență cu cea de afară. S-a stricat și ăsta, aerul, ne uităm noi unul la altul dând din gură. Lasă că sun la reprezentanță, facem o plimbare la Iași într-o zi, mergem la Palas, chestii. Când ajungem acasă, am și aplicație pe telefon, sunt jmecher.

Alegem o mașină de spălat după consultarea prealabilă a pieței, care durează vreo trei ore, timp în care schimbăm trei consultanți. Modelul ales desigur, nu e pe stoc, dar vine în maxim 10 zile, o trimitem acasă la dvs., o luăm pe cea veche, etc. Cool. Mergem să plătim. Dau cardul fetei și realizez că ar trebui să tastez pe undeva un PIN. Cardul mi se spune că oricum nu e activat și trebuie activat. Sun acasă, copilul cotrobăie, hârtia cu codul nu e și nu e. Dreaq, sun la bancă, ce să fac ? Mă verifică, după care mi se promite un PIN nou nouț pe sms, în maxim doo ore. Mă uit la ceas. 1700. Mă uit la programul de pe ușă. 1900. La limită. Hai să tragem de timp, băgăm un șoping la Lidl, poate vine mai repede.

Mergem la Lidl, luăm nește treburi, funcționează o singură casă, ca de obicei, ceilalți salariați au alte treburi (așa mi s-a spus într-o zi), mă pun la coadă, transpir, când aproape ajung să plătesc o voce caldă din difuzor mai deschide două case ”pentru dvs.”, mai puțin eu, toți cei din spatele meu fug și prind locuri mai bune, eu ies ultimul din magazin, ca de obicei, etc., etc.

În parcare mă uit la telefon, văd că a venit mail de la bancă. Super, în doar 45 de minute ! Aveți aici un cod de șase cifre, trimiteți pe sms la numărul …, fără alte semne, litere, caractere, și veți primi nou PIN. Trimit febril și primesc retur cu eroare... Mai dau o dată, la fel. Sun la bancă, transpir în parcare, apăs când pe 1 când pe 2, îmi cântă melodii, un nou consilier. Îi explic revoltat, consternat. Zice haideți, trimiteți sms acuma, cât suntem online. Minunea tehnicii, telefonul deștept, pe toate le face în același timp. Vine eroare. Vedeți, plâng în telefon ca un copil la capătul puterilor. Zice: nu pricep. A, stați puțin, aveți semnătură la sms ? Ups ! Da, zic (toate sms urile mele pleacă însoțite de numele meu dedesubt, ca să nu mai facă nimeni confuzii, de-aia). Păi asta e, nu trebuie alte semne, de cauza asta apare eroare. Uraaa ! Pun codul, șterg semnătura și trimit din nou. Cu sufletul la gură. Vine retur: ați depășit deja numărut de trei încercări, ne pare rău, procedura trebuie reluată etc., etc. Mă zvârcolesc, fac spume la gură, mâinile mele caută beregata consilierului, el e departe, zice nu-i nimic, solicit ștergerea primei solicitări și înregistrăm alta, în maxim patru ore o primiți. Păi nu două ?

Mă uit la femeie (nevastă), femeia se uită la bărbat, zice hai că e șase, nu fi nervos, poate vine în juma de oră. %#$?/!, zic eu. Mergem acasă, nu mai stau un minut, am pierdut toată ziua în oraș pe căldura asta pentru o nenorocită de mașină de spălat ! Mergem acasă, până ajungem mă calmez, numai ea știe, săraca. Și vine și mailul, pe la șase patruzeci…

%#$?/!

Magazinul se deschide la 9.00. Desigur, la și cinci intru, merg să verific dacă nu s-a anulat comanda, apoi meg cu cardul sus, ca Mr. Bean, să achit. Fata mă recunoaște, zâmbește, ia cardul, bagă cardul unde trebuie, pe urmă zice: nu e activat, așa e ?

%#$?/!

Fug la bancă, nu e departe, fac o operațiune la bancomat, adică verific ce disponibil am, o surpriză, chiar e cât scrie în contract !, și vin cu el activat. Plătesc și toată lumea este a mea, toată lumea e mulțumită, zâmbește, etc. Era vineri.

Luni mă programează reprezentanța de la Iași să vin cu mașina lunea viitoare, la 10.30, că numai bine vine și băiatul de la aer condiționat din concediu. Pe urmă mă sună ceilalți că a venit mașina de spălat și că mâine să stau pe lângă telefon că mă sună băieții cu livrarea.

Marți mă trezesc devreme, să stau pe lângă telefon că mă sună băieții cu livrarea. Pe la 15.30, când mă luase moțăiala pe sub nuc la umbră, sună băieții. Primele două apeluri le-am ratat. Constat că au trecut doar zece minute, sun înapoi febril. A, zice, eram prin Bodești și acuma suntem aproape de Tg. Neamț. Venim pe la dvs. când ne întoarcem. Perfect zic, vă aștept, decât că nu e în Bodești, e în Boțești, zece km mai la sud. Păi nu e strada Soarelui, nr…, Doru …? Ba da, și numărul pe care vorbim, că voi m-ați sunat primii, doar că cineva a greșit o literă la numele satului. Nu știu zice el încurcat, nu e în regulă. Prietene zic, mașina e o …, nu ? Da, confirmă el. Crezi că toate pot coincide așa, inclusiv numele meu, cu excepția unei litere din numele satului ?, îl atac. Nu știu zice, noi suntem închiriați, trebuie să sunați la firmă să ne sune ei, altfel ducem mașina înapoi. Îmi explodează capul instantaneu. Așa ceva nu există. Sun la magazin, după ce găsesc cu greu numărul ascuns pe site printre tot felul de detalii care li se par lor mult mai importante, dau fix de omul care mi-a prezentat mașina, îi explic și el îmi spune sfătos, ca bunicu, că va face tot ce e posibil… Auzi ce exprimare. Face tot ce e posibil, de parcă opera pe creier, sau ajuta un refugiat politic să evadeze din Coreea de Nord. Trec 15 minute și mă sună băiatul, încă neconvins, că mai au niște livrări în drum și ajung la mine. Ajung pe la 18.45, desigur, ca să fie ziua completă. Familia mea ieșise demult în oraș, la o înghețată. Băieții vin, recepționez, ei mă pun să verific dacă nu e lovită, mașina e în țiplă înfofolită de nu i se vede nici nasul, dau ok-ul, vreau să le dau o sticlă de vin, îmi spun că nu beau, mă lasă mască. Vorba moldoveanului: ”tâț beu”. Rămân singur, depănușez la ea, scârțâi la polistirene, cotrobăi prin cartea tehnică, instalez. Constat un semn particular, tabla nu e chiar groasă și nu mai reflectă lumina în mod unitar, seamănă cu urma unui genunchi, dar e pe partea ascunsă, sărut mâna.

…

Trece uichendul fără incidente, facem bbq, porumb fiert, bag în mine dulciuri la greu.

...

Luni am fost la Iași, la reprezentanță. Aglomerat. Am întârziat pentru că la Podu Iloaiei erau atât de multe mașini care treceau brusc de pe două benzi pe una și atât de abil trebuie să fii în situații din astea, încât, cu toată experiența și cu tot tupeul tot mi-au trebui patruzeci de minute să traversez ditamai orășălul. Nici un polițist, nici o caschetă care să ne zâmbească măcar, să ne facă din mănușa albă cu mâna. Noroc că nu trebuia să prind vreun avion. 

Mai sunt, dar nu mi le amintesc pe toate, de unele mă ascund, mi le șterg din memorie.

…

”Așa mi-am petrecut eu vacanța de vară” era să zic. În România extracarpatică răsăriteană. De ce să pleci când acasă sunt de toate ?

Așa că am două sfaturi: ia-le așa cum sunt și nu te grăbi.

De câte ori mă grăbesc și/sau am pretenții constat că

- la benzinărie tocmai schimbă tura și nu merg pompele, am pățit-o și la miezul nopții și la șase jumate după amiaza,

- pe traseu totdeauna vor veni alții mai rapizi și te vor depăși pe orice parte vrea mușchii lor,

- la spital rareori găsești un doctor bun care să stea de vorbă cu tine ca-n filmele americane și să te trateze ca-n Germania,

- oamenii în jur vor prefera să se descotorosească de ambalajele de orice fel care, desigur, sunt mai grele și mai voluminoase goale decât pline, poluând tot ce se mai poate polua,

- șoselele nu vor dura și vor fi făcute din start cu imperfecțiuni (nu e nimic rău probabil, și mobila se caută acuma antichizată, cu crăpături și mușcături de cari),

- foarte greu găsești meseriași buni, de orice fel,

- foarte rare sunt serviciile de calitate și atitudinile corespunzătoare,

- tot timpul se strică ce-ți trebuie mai mult în momentul ăla, etc., etc., etc.

De-aia, și dintr-o mie și unul de alte motive, îmi place țara noastră. Nu ne plicitisim nicodată, iar părul alb, cu excepția cocalarului care de regulă își expune ceafa trietajată rasă și fără personalitate, înflorește mai repede.

La școală am învățat că țara noastră a fost la răscruce de vânturi și din cauza asta etc., etc., etc. E ok aici, fără uragane și/sau tornade, la nord e prea frig, la sud e prea cald, la vest prea organizat, la est prea sălbatic. Noi aici, la foc potrivit din toate punctele de vedere, suntem perfecți așa cum suntem.

… Eram ironic puțin. Și trist.

Pesta porcină africană - vorbind discuții

Sunt inginer silvic, sunt în concediu și vorbesc discuții.

Nu sunt membru vânător la vreo asociație de profil, dar lucrez în vânătoare, de cu ceva vreme înainte de a apărea noua denumire a activității – management cinegetic, de mai bine de 20 de ani adică. Sunt membru individual în delegația României de vreo 30 de persoane la CIC ( pe numele complet Consiliul Internațional al Vânătorii și Conservării Faunei sălbatice de interes cinegetic - denumită în engleză ”game”) din 2005, și unul dintre cei 16 măsurători oficiali CIC de trofee din 2017.

Legat de meseria mea oamenii, sub influiența noului mediu virtual în care trăiesc din ce în ce mai mulți în ultimii ani, au de regulă două impresii despre ei, când vor să se privească în oglindă cu respect: că iubesc natura și că vânătorii sunt niște criminali.

Nu mă apuc să comentez acuma, discuția e mult prea lungă și nu vreau să conving pe nimeni de nimic. Spun doar că nu am fost ironic pomenind despre noua denumire a activității pe care o desfășor. Spun că cel puțin 95% din activitatea noastră urmărește ca sălbăticiunile să fie cât mai multe în terenurile aflate în grija noastră, cât mai bine structurate pe sexe și vârste, cât mai diversificate ca număr de specii în același habitat. Doar diferența, de maximum 5% o reprezintă acțiunile de vânătoare, care se fac nu pentru că vreau eu să am cârnați tot timpul în frigider, așa cum cred unii, ci din motive bine documentate, despre care iarăși povestea e prea lungă pentru a fi subiectul acestor discuții vorbite.

De ani de zile sunt întrebat, dintr-o parte: dar mai sunt cerbi (urși, mistreți, capre negre, etc.) prin pădure ?, iar din cealaltă parte: de ce nu omorâți porcii (că ne strică porumbul), urșii (că umblă la grajd și prin sat), lupii (că umblă la oi), etc.

”Iubitorii de natură” spun pe net, dintre betoane, că de ce nu lăsăm noi lucrurile să-și urmeze cursul, că ce tot intervenim cu pretenția că știm noi mai bine decât natura, etc., iar eu spun că în principiu, au dreptate. ”Decât că” natura nu mai e sălbatică de mult, din păcate, și asta din cauza noastră, care am invadat-o, care ne vrem supremi pe pământ, crdem că ni se cuvine totul și poluăm planeta în toate felurile și la toate nivelurile uite așa, pentru că putem. Oamenii sunt peste tot, influența prezenței lor se simte și de aia se cere intervenit pe ici, pe colo, prin locurile esențiale. Și atunci se găsesc unii care încearcă să intervină cumva, nu așa prostește, ci după niște reguli, pentru a face cât de cât reglajele acolo unde se constată, nu-i așa ?, dereglări.

Da, se pușcă așa numitele cote de recoltă, calculate, propuse și aprobate de niște specialiști, în scopul ăla, despre care tocmai vorbeam. Asta aduce bani pentru gestionarea corectă, care presupune oameni specializați, echipamente, logistică, supraveghere permanentă, lupta contra braconajului, administrare de hrană, acolo unde lipsește în anumite perioade ale anului, asigurarea liniștii, etc.

Acuma ajungem la pesta porcină africană. Până mai sus a fost introducerea. PPA este o boală a porcilor, domestici sau mistreți. Este virală și se transmite de la unul la altul, sau prin intermediul alor așa numiți vectori, despre care nu se știe mare lucru, cu excepția unor specii de căpușă, dacă e să mă iau după declarațiile unora de la WWF. Carnea se poate consuma fără probleme, cu excepția faptului că regulile minime de profilaxie sau de carantină interzic acest lucru pentru a nu se perpetua această boală. Corect. Exploatațiile de suine trebuie izolate, târgurile de animale controlate sau interzise în anumite zone, populația de mistreț trebuie ținută sub control, la o anumită densitate, care să reducă la minim riscul contactelor între mistreți și al, desigur, răspândirii bolii. Și mai sunt o grămadă de reguli, toate descrise corect în HG 830/2016.

Totul bine și frumos, ”decât că” pesta porcină africană a venit în România. Se spune că nu are leac. Aici apare prima mea nedumerire, în contextul în care până și cancerul are leac pe lume, ca să nu mai spun de SIDA, care de multă vreme nu mai e o problemă. Pe bune ? Nu s-a ocupat nimeni, nu există leac, în condițiile în care se spune că boala asta evoluează în Spania și în Sicilia de 10 ani, vine dinspre Rusia, a traversat în ultimii trei ani țările baltice, Polonia, Belarus și Ucraina, cât sunt ele de mari, Ungaria, Cehia, Slovacia, Moldova, cât sunt ele de mici, și nimeni nu s-a ocupat, nimeni nu i-a dat de cap ? Asta una.

Ok, nu are leac. S-a stabilit deci că trebuie luate niște măsuri la graniță, altele în exploatațiile mari de porci, altele în cele mici, personale. Unele primării, majoritatea gospodarilor care cresc porci, unii gestionari de fonduri de vânătoare, sunt convins că nu au luat foarte în serios pericolul și nu au făcut măcar acțiuni susținute de informare, sau de control al târgurilor de animale, sau al accesului porcilor care cresc vara pe lângă stâni în pădure. Anul trecut, când au apărut primele două gospodării afectate în Satu Mare, se povestea că în județ unii primari au chemat câte 20 de gospodari serioși, i-au instruit cu ce se mănâncă situația asta și i-au rugat să facă același lucru, fiecare cu alți 20. O idee bună, dar care n-a prins, pare-se.

Acuma avem șase sute și ceva de focare confirmate oficial, în zece județe și vreo sută douăzeci de mii de porci sacrificați. Nu se vorbește, decât pe net, despre oamenii care și-au tăiat deja porcii în zonele afectate, și i-au ascuns sau i-au valorificate pachete, iar viscerele Dumnezeu cu mila pe unde or fi ajuns.

Se trâmbițează în unele medii că mistreții sunt de vină, deși doar vreo 30 din toate cazurile astea au fost confirmați de laboratoare cu PPA, iar populația de mistreți nu s-a diminuat în Europa în toți anii de când evoluează boala.
Prin urmare, s-a hotărât la începutul lunii august că trebuie împușcați zeci de mii de mistreți în toată țara și, acolo unde se confirmă focare și se delimitează ”zone afectate”, trebuie exterminați și mistreții și toți prădătorii. Adică, după definiție, atât vulpile și câinii hoinari, cât și lupii, urșii, râșii, pisicile sălbatice. Iar în lanurile unde, în periada asta se duc o parte dintre mistreți, respectiv de porumb, trebuie delimitate zonele afectate și distruse culturile la fața locului. Iar vânătoarea la mistreț se recomandă să se facă în special la femelele adulte și subadulte, pentru scăderea numerică drastică. Un vânător nu pușcă femele decât dacă sunt bolnave sau foarte bătrâne și sterile, indiferent de specie. Un braconier da, pentru ei nu contează decât chiftelele.

Aici am eu o altă nedumerire. Sau mai multe. Vânătoarea asta atât de blamată devine deodată salvarea României în lupta cu extinderea PPA. E atât de ușor de spus, dar pare că toate deciziile astea sunt luate fără a fi consultați specialiștii atât de hăituiți de mediile online.

Nu e ca și cum ne-am ridica de la masă și am zice: hai să mai pușcăm azi zece mistreți, cinci lupi și șapte urși. Cine își cunoaște meseria știe că e imposibil de găsit și de omorât tot ce mișcă în pădurea plină de regenerări naturale, în arboretele tinere, unde frunza nu a căzut și accesul e imposibil chiar și în sezonul rece, în lanurile imense de porumb, în mlaștini. Cine trage cu arma în desime răspunde pentru locul unde se oprește glonțul ăla. Iar animalele astea nu sunt niște ținte fixe într-un poligon, au activitate nocturnă și nici nu stau legate lângă un gard, în loc cu vizibilitate bună, așteptând.
Ce se înâmplă în cazurile în care, inevitabil, se mai rănește câte un mistreț, care merge poate kilometri lăsând ici și colo sânge ? Plin de viruși ? Mai ales în cazul vânătorilor la goană. Mai ales în sezon de vegetație.

În plus, când reduci populația de mistreți spre zero, mai apare o mică problemă. Mistreții reprezintă, după studii oficiale, cca 65-70% din hrana lupului, ca să nu mai vorbim despre urs, că și el se dedulcește. Iar urșii și lupii sunt tot mai mulți în ultima vreme, pentru că nu prea au dușmani naturali, decât braconajul. Dacă li se reduc rezervele naturale de hrană, ce vor face ? Vor pleca, sau se vor duce către gospodării, către stâni, vor da iama în efectivele de căprior și cerb.

Nu mă pricep la calcule economice, mai ales că nu am în față datele la nivel de țară. Sau măcar de județ. Dar mi se pare că e o situație mistreț contra restul lumii. Dacă boala se întinde, în ciuda tuturor eforturilor de izolare a focarelor și de limitare a extinderii lor, mor toți porcii, probabil. Și cei domestici și mistreții. Dacă ne apucăm de omorât tot ce mișcă și, prin cine știe ce minune, reușim, rămânem cu ceva cerbi, căpriori și capre negre.

Unde e paguba mai mare ? Carpații cei fără egal, și Delta Dunării, cu care ne mândrim pentru că sunt singurii păstrători ai biodiversității din Europa, care bifează toate speciile de faună sălbatică din Europa la un loc, vor rămâne, cel puțin pe alocuri, să le fluiere vântul prin frunze ? Iar în Bărăgan și în nenumărate zone agricole ne apucăm de pârjolit holdele în fața PPA, cum se făcea pe vremuri în fața vechilor armate otomane ? Unde e paguba mai mare ? Chiar dacă lăsăm toți porcii să moară. Cehia, Polonia, Ungaria, tot așa au procedat ?

Nu știu, zic și eu.

În plus, de unde sunt banii pentru despăgubiri ? Nu sunt tot banii noștri ?

ONG-urile cele multe și atât de vocale în apărarea lupilor și urșilor nu mai spun nimic, sau aproape nimic în ultima vreme. La o întâlnire cu vânătorii la Gheorgheni în 2017, așa zisă consultare publică privind planul de management pentru lup și ghidul de bunăgestionare a populațiilor de ungulate, când un vânător dintr-o zonă cu mulți urși a zis o chestie, i s-a răspuns ceva de genul că ”puteți să spuneți tot ce doriți, dar în final pixul e la noi”. Acuma nu se mai aud. ONG urile astea iubesc natura și apără biodiversitatea, sau depind de fondurile care le finanțează proiectele doar pe anumite teme și doar pe culoarul ăla și în perioada de finanțare sunt vocali ?

Îmi iubesc țara, mă străduiesc să-mi fac bine meseria, mă gândesc pe termen lung în bucățica mea, mă supun și execut, dar nu înțeleg niște decizii.
Trebuie că există și alte soluții, mai puțin agresive și păguboase, cu mai multă implicare din partea noastră într-un alt fel.
Zic și eu o părere. Cred totuși că oamenii sunt principalii vectori care împrăștie virusul, principalii vinovați, și cel mai greu de controlat.

...