Nu călcaţi florile. Nu rupeţi iarba. Sau ... ?

Iubita mea, mă decojesc, mă prăbuşesc, mă bucăţelesc, mă rătăcesc !...

 Atât am mai apucat să spun. Mergând, am început să las în urmă tot felul de părţi din mine. Mai întâi de piele, pe urmă de carne, pe urmă de suflet. Am încercat să mai articulez ceva, dar parcă uitasem vorbele. Nu se auzea nimic dinspre mine. În câţiva paşi s-a instalat uitarea şi nu mai ştiam nici cine sunt, nici ce caut acolo, nici cât timp trecuse, pierdut sau nu, oricum nu mă mai interesau lucrurile astea, nici ce ar trebui să fac mai departe.

Când s-a întors spre mine, era prea târziu. Bucăţile de mine erau peste tot în spate, unele se împrăştiau cu vântul, altele se udaseră cu apă de mare şi nu se mai cunoşteau, altele, rămase încă, nu mai erau de folos, eram oricum un puzzle irecuperabil. Se mai vedea câte o frântură de urmă din trecut, dar şi alea dispăreau încet şi inevitabil în ceaţa uitării. Am privit-o neputincios şi ea a început să plângă. Altădată mi-ar fi ars sufletul. Acuma era doar o fată frumoasă care plângea. Nu se mai putea face nimic. Nu mai simţeam, nu mai era cu ce şi de ce.  Prin urmare, nu a durat mult şi am început să ne pierdem contururile...

Mă lăsasem în voia brizei. Ieşise soarele, începusă să se facă simţită şi căldura, valurile acopereau orice zgomot civilizat şi sufletul meu se recalibra. Mai erau speranţe. Cu ochii când verzi, când albaştri. A fost aşa de brusc şi de frumos, şi a durat atât de puţin, că doar cometele şi focurile de paie ştiu cu adevărat ce vreau să spun. Contactul cu realitatea era destul de rar şi la o vreme a început să devină dureros şi necesar, şi inevitabil şi în final incompatibil. Presiunea din tâmple nu mai era de suportat, extrema cealaltă se făcuse cunoscută pe deplin, era imposibil de mers mai departe. Aşa că valurile au avut iar un rol important şi urmele s-au şters din nou.

Sufletul şifonat şi contrariat a devenit foarte bănuitor şi precaut. Au durat mult operaţiunile de vulcanizare şi dispariţia cât de cât a cicatricilor. A venit iarăşi o dimineaţă cu cerul limpede la orizont şi a răsărit soarele în toată splendoarea. Acuma chiar a fost totul mai consistent. Orizonturile se lărgiseră, speranţa nemuririi revenise. Echilibrul se vedea aproape, în culori vesele. Ratarea perfecţiunii stă 'însă la orice oră după colţ şi nu m-a iertat nici pe mine. O noapte naşpa, într-un loc cu pretenţii de sfinţenie, şi uite, s-a întâmplat ca-n previziunile răutăcioase. Iar balaurii proprii, şi poate nu doar ei, au tot încercat să schimbe ceva, începând din momentul ăla. Uneori realitatea se cere evitată, spun ei. Nu mai poţi face lucrurile cum trebuie fără amestecul unor evadări, spun eu. 

Naiba ştie... Acuma, odată cu primele semne de toamnă, totul e altfel decât părea nu demult. Toamna e frumoasă, dar frumuseţea ei, de multe ori puţin obosită, contrastează flagrant cu veveriţele primăverii. 
Iar sufletul şi tălpile ar trebui să nu se întâlnească niciodată, pentru că tălpile pătate cu frânturi de suflet se comportă de fapt ca nişte şenile, fără să lase mediului înconjurător prea multe posibilităţi de a face oarece reparaţii.

Stele căzătoare

Noaptea trecută au fost căderi masive de stele. Cine vrea să vadă aşa ceva trebuie să aibă informaţia şi să fie dispus să caşte ochii după ele. În perioada asta, fiind luna cadourilor, mai e şi avantajul că nu sunt stele căzătoare din alea grăbite. Sunt unele dintre cele cu viteza cea mai mică, şi le poţi vedea pe îndelete. În plus, pentru prima dată de când ni se tot anunţă diverse fenomene astronomice, şi după mai mult de treizeci de zile fără soare, cerul arată ca în luna iulie în Kusadasi. Fără scamă de nor. Deci trebuie profitat. Desigur, a profita se potriveşte în situaţia dată celor pentru care lucrurile astea înseamnă ceva. N-am reuşit la viaţa mea să văd decât o eclipsă totală de soare, una la fel de totală de lună. Meteoriţi din ăştia, însă,  văd câte unu-doi în fiecare noapte cu cer senin când sunt prin pădure sau la mine în grădină, de câte ori mă uit spre ei.

Dar o ploaie de stele e ceva rar şi merită văzută de fiecare dată. Azi noapte, pentru prima dată deci, pe la orele 1.00 trecute fix, stăteam în mijlocul grădinii cu cervicalu îndoit regulamentar şi mă zgâiam la cer. Toată lumea din raza mea vizuală părea că doarme, în afară de o serie de câini, prietenii cei mai buni ai omului, care cred că momentul cel mai bun pentru un concert de lătrături şi schelălăieli pe tot felul de voci patetice şi chiar jalnice e acuma, la ore mici, când prietenul cel mai bun săracul, cu excepţia mea,  încearcă să doarmă. În afară de bruiajul câinilor, toate erau la locul lor. Orion, Crucea nordului, Racul, Carul mare şi cu prietenul lui, Carul mic, plus altele pe care nu le ştiu cum se cheamă, stăteau fiecare în colţişorul şi poziţia caracteristică. Am văzut vreo trei luceferi, am văzut şi Steaua Nordului, şi Milky Way. Fiecare cu lumina şi strălucirea ei, fiecare speriată să nu alunece şi să dispară în una două secunde. Luna arăta ca ochiul drept încruntat al vârcolacului care nu suportă s-o vadă plină şi care o atacă de fiecare dată şi o înghite câte puţin în fiecare noapte. Şi, nu chiar ca o ploaie, pentru că totuşi trebuie un pic de şansă şi chiar de inspiraţie să nimereşti partea potrivită a cerului în care să te uiţi, cad stele, una câte una. A fost un moment în care am văzut chiar două deodată. Cerul arăta de ar fi făcut invidios orice observator astronomic.

E un sentiment aparte. Am numărat 21 în 25 de minute. Nu sunt deci chiar aşa de multe, nu e ca atunci când plouă cu apă. Totuşi e ceva, nu ? Deja după vreo şapte nu mai ştiam ce dorinţă să-mi pun. Câte dorinţe poate avea cineva ? Mă refer la chestii serioase. Eu n-am aşa de multe, aşa că m-am dus la soamne când am îngheţat.

Acuma mă înfofolesc şi ies iar pentru sezonul al doilea. Trebuie să văd dacă stelele pe care le ştiam mai sunt la locul lor. Şi să văd dacă-mi mai vin idei pentru dorinţe noi, deşi nu prea cred. M-am gândit azi şi le-am cam epuizat. Dacă-mi vine vreuna mai târziu, prea târziu, rămâne pentru moşul. Adică tot eu va trebui să fac ceva în sensul ăsta. Pentru că moşul sunt eu. Chiar dacă sper în secret şi ceva de la stele.

Întâlnire de 20 de ani şi 6 luni

O scriu pe blog pentru că vreau să-mi rămână una dintre cel mai dragi amintiri. Altfel, oricum nu interesează pe nimeni decât pe cei implicaţi.

Zilele astea am avut întâlnirea anuală a cui a vrut şi a putut să vină din promoţia Silvicultură Braşov 1994. La Piatra Neamţ. Într-un loc unde nu prea fuseseră mulţi până acuma. De când eram copil visam la o petrecere de sărbători, de preferat de revelion, care să fie într-un anume fel: adică într-o locaţie la munte, cu o noapte măcar de petrecere adevărată, cu ziua următoare la dispoziţie pentru reparaţii, plimbări şi o a doua seară liniştită cu indivizi în formă care să facă atmosferă şi să râdem ca disperaţii.

S-a întâmplat în realitate, cu toate că nu cred că pot procesa încă, în sensul că a fost mult prea mişto şi stau şi mă întreb dacă chiar a fost adevărată. A fost ca în poveşti, chiar dacă a început pe 28 noiembrie şi s-a încheiat pe 1 decembrie, adică nu de sărbători. Chiar dacă nu a nins, decât puţin, în prima seară. Chiar dacă nu am sărbătorit nimic altceva decât revederea noastră la şase luni după întâlnirea de 20 de ani de la Braşov. Au venit aproape toţi dintre cei care au confirmat şi încă au lipsit o mulţime despre care îmi pare tare rău că n-au ajuns, n-au ştiut sau n-au putut veni.

Nu s-a întâmplat nimic deosebit, decât că oamenii au ajuns pe noapte, ceaţă, ninsoare şi chiar polei, într-un loc necunoscut, pentru majoritatea aflat la dracu, la sute de kilometri. Erau flămânzi, obosiţi. Voiau să se vadă, unii nu ştiau cu cine se vor vedea, decât în parte, erau curioşi de locaţie, condiţii de cazare, condiţii de derulare. Suntem, nu-i aşa, la vârsta la care tabietul este mama noastră şi comoditatea este soţul ei. Ne urnim de acasă mai cu greu, mai cu teamă. Nu mai avem energia şi elanul ăla. Nu mai avem încredere în resursele noastre şi ne gândim cum să găsim momentul potrivit să o ştergem într-un colţişor liniştit şi să ne rumegăm problemele, stresurile, oboselile. S-au tot adunat, s-au văzut, s-au pupat, s-au mai relaxat. Au gustat nişte slană, au desfăcut pălincile. Au dispărut tabieturile.

Salonul s-a umplut, undeva spre ora 10 şi s-au încălzit cu un borş, s-au mai întramat cu nişte fripturi. Şi alcool. Poveşti, destinderi, zâmbete, amintiri. Pe la ora trei erau cu toţii duşi la culcare, echilibraţi emoţional. Era destul de bine. Erau obosiţi, dar păreau mulţumiţi de decizia de a veni.

Sâmbătă ne-am plimbat puţin prin frig, am pozat parapeţii barajului, scările de piatră din curtea mănăstirii Pângăraţi şi panorama de la crucea de deasupra Scăricicăi. Seara am băgat o rădăuţeană de încălzire şi un ceaun combinat cu sarmale. Şi mămăligă, desigur, să vadă clar că sunt în vizită în Moldova. Adi Popa a sugerat la un moment dat ceva muzici populare, încălzit de sarmalele la care râvnea din clipa sosirii. Nu mai ştiu cu ce-am deschis dansul, dar mi-a ieşit din prima. Pe urmă totul a mers de la sine, pentru că am combinat-o în alegeri cu Olteanu, cu Cristi Ilaş şi cu moroşenii. Momentul de vârf a fost o melodie obscură, în care unul îşi îndeamnă nevasta să fie mai tupeistă şi să danseze pe masă. A fost cu bis. Am râs cu lacrimi. S-a dansat Maramu’, bănăţene, bihorene, olteneşti, moldoveneşti, Dire Straits, AC/DC, tangoul din Parfum de femeie, etc. Sergiu a zis că nu bea şi a cedat când Negru a venit cu Jagermeister. Două sticle s-au topit, în faţa lui. Am participat, desigur. La ora trei jumate s-au închis ostilităţile. Plus zeci de beri.

Duminică am avut surpriza că averizările meteo, exagerate în stilul jurnalistic românesc inventat de ProTv şi devenit rutină, plus alte motivaţii, să înjumătăţească gaşca. Adi Popa, Mărăşoiu, Marcel Stelea, Cristi, au plecat brusc. Pe urmă moroşenii, bihorenii şi la final, Sorin Corduneanu. Când să mă ia depresia, au venit oltenii la micul dejun, şi au reechilibrat. Am convenit că mergem la zimbri şi aşa am făcut. Rămăseserăm numa’ vreo 20. Am văzut zimbrii, am speriat toate animalele din grădina zoo cu lătratul lui Croco, monstrul de căţel al Corneliei, în greutate de aproximativ doo kile jumate. Cerbii s-au grupat în ţarcul lor, lopătarii într-al lor, zimbrul cel mic a fugit lângă maică-sa, zimbrii ceilalţi au devenit brusc solidari. Am fost şi la parc (Parcul Natural Vânători Neamţ) şi unii s-au pozat cu zimbrul din dioramă.

Mănăstirea Agapia nu trebuie ratată cu nici o ocazie. Ne-am uitat la picturile lui Grigorescu, ne-am pozat; ne-am mai oprit pe urmă în oraş, în centru, la turnul lui Ştefan cel Mare, ca să facem iar poze, ca omul, cu ocazia deschiderii jocurilor olimpice de Crăciun cu aproape o lună înainte, deocamdată prin amplasarea şi ornarea centrului. Cu menţiunea că la bradul din centru încă se lucra, în sensul că unul, într-un braţ telescopic, se chinuia să întindă ceva fire cu becuri.

Vara e ziua lungă, e cald, e posibilităţi. Se pot face plimbări lungi cu haine puţine. Se pot parcurge spaţii mai mari şi vedea lucruri mai multe. Acuma era frig, umezeală şi vremea se străduia să ne trimită la căldură. Aşa că ne-am îndreptat spre cabană, tochitură, păstrăv, varză murată, saramură şi, desigur, clătitele cu brânză la cuptor. Cu smântână peste ele... Nu sunt mâncăcios, sunt doar pofticios, şi sarmalele, şi clătitele, şi ... cu smântână peste ele ...

Oltenii, moldovenii mei, sunt adevăraţi. Aseară au făcut dovada că fără ei totul ar fi fost complet incomplet. Am râs cam cinci ore de ajunsesem să caut cu privirea după aspirine, algocalmine şi nurofene, pentru că mă dureau fălcile, sternul şi musculatura netedă în aşa hal că aproape nu se putea suporta, dar nici ideea că se va termina la un moment dat. Olteanu a fost în formă maximă, secondat de Negru, Sergiu şi câte un pic Dan Nicolăescu, fetele, Florin Chirilă, Ionel Vrânceanu. Am râs ca şi pe 31 mai la Braşov, cu spasme, cu lacrimi, cu crampe. Am plecat la soamne pe la ora 2.00

Dimineaţă ne-am revăzut la omletă. Erau toţi cu gândul la plecare, iar nodul din gâtul meu începea să crească. Pe urmă, au plecat...

O vreme am încercat să mă reconectez la realitate. Când se întâmplă întâlniri din astea eu îi văd pe toţi ca atunci. Nu-mi dau seama parcă de cei 20 de ani care au trecut. Sau 25, dacă socotim din anul I. Aşa e şi cu gaşca din liceu, dar oricum, sunt chestii la fel şi totuşi complet diferite. Pe urmă am descoperit un rest de pălincă de la Adi Danci. Pe care l-am văzut prea puţin şi cu care aproape n-am apucat să schimb două vorbe. Am în schimb o poză tare, în care ne exersam talentele coregrafice cu Cristi.

Sunt foarte bucuros că au zis unii că le-a plăcut. Am făcut tot posibilul să fie frumos, ca să compensez handicapul de care dispun, şi anume timorarea care mă cuprinde când e vorba de grupuri mari, când limba mea îngheaţă şi tac şi mă transform în ascultătorul perfect, pentru că mi-e frică să stric ce e frumos cu replicile mele neinspirate. Nu am vrut să mă dau interesant, am vrut doar să văd dacă poate ieşi ca în visurile mele din copilărie şi am făcut cum am crezut mai bine. Tudor mi-a lăsat un desen pe care mă gândesc să-l înrămez. Cu oameni, cabane, maşini, apă şi fulgi de zăpadă. Sau nori. Dar oricum, gaşcă fericită, care a prins ninsoare, plimbare la baraj, chef la cabană, şi asta între prieteni. Mi-a încălzit inima.

A fost pe aproape. Cred ...

Deşi mă gândeam că e o dată în viaţă, acuma mă gândesc la versiunea de vară.

Mulţumesc Adi, Emi, Oltene, Cristi, Biţu, Sorin, Sergiu, Ionele, Salvadori, Cornelia, Adi, Ada, Păşcuţilor, Nestor, Dane, Dorine, Marcele. Îmi pare rău că n-au ajuns Liviu, Rudi, Cosmin, Cristi Apostol, Gabi Stanciu, Camelia. Îmi pare rău că n-am insistat, că n-am sunat şi la Cristi Cozma, Riciard, Stalone, Bogdan Alexe, Ilişoi, Sorin Rada, arădenii, braşovenii, bihorenii şi sudiştii.

Despre răpiri

A fost o dată ca niciodată, pe vremea când motoceii nici nu fuseseră inventaţi, prin urmare mâţele aveau alte feluri de a se juca şi alte moduri de a crăpa, ce putea să fie dacă nu un băiat în limbă după fete. Sau după o anume fată. Nu ştiu clar, pentru că nu voia să spună. Eu cred că era vorba despre o anume fată, erau nişte semne.

Pentru că fata respectivă avea tot ce trebuie ca să-i capteze atenţia iar şi iar, fără vreo şansă de scăpare. Avea şi privire din aia, şi un mers nu ştiu cum, şi silueta care totdeauna stârneşte demonii de sex masculin din sânge, şi combinaţia potrivită de culori, texturi şi parfumuri. Toate naturale, fără întrajutorări, speranţe injectate şi substanţe implantate. Ochii ei puteau face invidioase femei de orice religie, pielea ei făcea să pară inutile orice eforturi din partea oricărei companii producătoare de cosmetice. Mişcările, ţinuta, felul în care se purta exprimau numai eleganţă.

Greu de făcut o femeie din asta să acorde atenţie unuia care nu se lăuda prea tare nici cu aspect de Brad Pitt, nici cu talente deosebite, nici cu averi. Doar că se nimerise în raza ei vizuală, şi avea un fel atât de sigur pe el de a face orice, de regulă prostioare sau chiar tâmpenii, iar ei aşa îi mai plăcea calitatea asta a lui, că restul e poveste.

Dar să lăsăm asta, că aici e vorba despre altceva. Era doar o introducere care să mascheze lipsa mea de inspiraţie la introduceri.

Povestea este de fapt despre nişte tipi care se uitau la un meci de fotbal şi beau bere. Fumau. Ronţăiau alune. Vorbeau tare, comentau gălăgios şi râgâiau zgomotos. Se scărpinau pe burţile precambriene, trei la număr, cu maieurile albe suflecate peste buric şi pătate cu de toate. Aveau şlapi din plastic, genunchi care punctau nişte arcuri de cerc deformate şi unghii foarte frumoase, canelate, colorate în degradeu, la majoritatea degetelor de la picioare. Plus câte o bătătură pe alocuri. Meciul se juca pe contre, la limită, decisiv, şi trăirile lor erau la maxim.

Era prin minutul 75. Fălcile nebărbierite erau deja însiropate în sucuri hrănitoare cu aromă de pizza con carne. Ochii se prezentau injectaţi, burţile pline deja de bere şi tot felul de alte chestii grele la ficat. Favoriţii lor trebuia neapărat să mai înscrie un gol. Desigur, în poarta adversarilor. Şi în momentul acela, deşi evenimentele aveau loc la etajul 8, sau poate tocmai de aceea, privirile celor şase ochi s-au întors spre fereastra tip termopan, albă, larg deschisă, aşa cum arătau deja şi gurile lor.

Sunt drăguţi, s-a gândit extraterestrul care îi privea din partea cealaltă a ferestrei. Şi în secunda următoare i-a răpit. În limba engleză este un cuvânt special pentru situaţii din astea, în care pun pariu că ISU nu s-ar descurca: abduction. Deci cei trei gură cască şi-au luat-o în felul ăsta, în minutul 75 al meciului.

                                                                                                ***

În acest timp, doamnele savurau cafele, lichioraşe şi ultimele evenimente mondene în bucătărie. Cu uşa închisă şi fereasta deschisă. Doar că pe altă faţă a blocului. Aşa că umbra care a întunecat un picuţ soarele nu a fost sesizată. Plus că navele extraterestre au depăşit de foarte mult timp etapa care l-a făcut nemuritor pe dl. Diesel. Şi trec prin spatele tău fără să ai habar, complet fără zgomot. Singurul lucru ciudat, care a atras atenţia celor trei venite parcă din hieroglifa egipteană simbolizând ideea de gălăgie, a fost liniştea de dincolo. Zgomotele stadionului erau la fel de clare şi în sufragerie, prin intermediul ultimelor tehnologii, în schimb glasurile zglobii ale iubiţeilor lipseau. Când doamnele au ajuns curioase să-şi strecoare privirile drăgălaşe în încăpere au avut la rândul lor un moment de tăcere. Televizorul mergea, perdeaua la fereastră flutura, sticle şi farfurii şi şerveţele mototolite întregeau desenul alambicat şi multicolor al covorului persan, şi, printre ele, se puteau număra şase şlapi împrăştiaţi în toate direcţiile.

Fără nici o legătură, gândul mi-a fugit către cei şase saşi în şase saci.

După ce au semnalizat şi au depăşit regulamentar aş zice starea de perplexitate, doamnele au început să vorbească deodată. S-au oprit. Au început iar toate trei. Au fugit la fereastră şi s-au uitat în toate părţile. Un stol de porumbei treceau exact prin dreptul lor şi unul, pe partea stângă, a întors capul spre ele pentru o fracţiune de secundă. După care s-a realiniat. În rest nimic deosebit de semnalat. După ce au reuşit să revină cu tot corpul în încăpere, toate trei, au făcut un nou tur încercând să-şi dea seama ce se întâmplă, unde au putut dispărea bărbaţii lor băutori de bere. Când speranţele, şi aşa puţine şi înceţoşate, se grăbeau să dispară cu totul, una dintre dânsele a sesizat că unul dintre ghemotoacele de hârtie care părea un şerveţel mototolit printre alte şerveţele mototolite, era de fapt un ghemotoc de hârtie. L-a luat curioasă şi l-a despăturit.

Era ca o foaie de caiet dictando, pe care stăteau scrise, sau lipite, sau împrăştiate, nişte semne de culoare galbenă. După schimbul de priviri de rigoare şi clămpănelile care se aud de regulă când cineva îşi ia seama după un moment în care i-a picat faţa, sau falca, prima idee emisă a fost că semnele alea nu arată ca nimic din ce ştiau ele. Nu că ar fi ştiut foarte multe. Dar o scriere chirilică, ebraică, arăbească sau chinezească, sau chiar japoneză, par mult mai familiare decât ce era acolo, pe bucata aia de hârtie.

Au pipăit, au scrijelit, au umezit, au mirosit, au lins, dar nu s-a întâmplat. Textul, dacă poate fi numit aşa, nu s-a dezvăluit, nu s-a deteriorat, doar stătea acolo, cu faţa spre ele, şi aştepta să fie descifrat. S-au gândit că băieţii fac o farsă, că au ieşit tiptil şi au plecat undeva, că au ieşit în balcon la fumat, că s-au ascuns în dulap, etc. Nu aveau cum să dispară, toate opţiunile astea erau doar aşa, ca să zică şi ele că au trecut în revistă nişte opţiuni. Nu puteau crede însă că li s-a întâmplat ceva rău sau ceva SF.

Dar s-a făcut seară, noapte, dimineaţă, şi lucrurile au rămas la fel, cu excepţia canalului la televizor, care a devenit pe rând Look Tv, Mynele Tv, ... şi cam atât, celelalte erau cam grele ca mesaj, şi cam plicticoase. Rotind o cameră imaginară prin sufragerie, ar fi apărut în cadru trei tipe de vârstă mijlocie, cu aspect de gospodine cu capot, nepieptănate, nemachiate, puţin speriate, adormite pe canapea cu luminile şi televizorul deschis şi colţurile gurilor dăruind generoase lichide producţie proprie pe umerii de sprijin, amplificând local culorile materialului. Câte una mai tresărea din sforăit. Până când una chiar a sărit în sus şi a ţipat, făcându-le pe celelalte să ofere ochiului nişte mişcări dezlânate care arătau spaima contactului brusc cu realitatea. A lansat printre spasme ideea unei răpiri. Şi a unei cereri de răscumpărare...

***

Încăperea ( probabil era o încăpere) era atât de puternic luminată încât ochii lor omeneşti aproape că nu făceau faţă. Mirosurile sunt greu de descris, prin urmare trecem peste asta. De menţionat că erau şi transpiraţi, şi îmbuibaţi, şi îngroziţi, şi cam afumaţi. Mirosul de usturoi dădea o nuanţă mai drăguţă miasmelor printre care puţinul oxigen din incintă se străduia să rămână cât de cât la parametri. Fuseseră oarecum dezbrăcaţi şi întinşi pe nişte suprafeţe, care nu semănau nici cu paturi, nici cu mese, şi pluteau. Sau gravitau. Sau levitau. Chiar dacă indivizii, grămadă sau luaţi separat, erau destul de masivi. Deasupra lor erau nişte panouri şi nişte scule, că nu ştiu cum să le spun altfel, atât de uimitor de necunoscute şi SF că ce se foloseşte în ziua de azi în marile spitale din lume, nu din România, la etajele superioare, acolo unde se practică adevărata chirurgie, ar arăta, prin comparaţie, ca uneltele de silex din neocen şi, aş îndrăzni să spun, pliocen. După depăşirea primului moment de groază, ţărănoii se manifestaseră în toate felurile: ţipaseră, urlaseră, grohăiseră. Fiecare în legea lui, fără nici o jenă în faţa celorlalţi. Unul chiar, de frică, you know ... acuma stătea întins printre nişte pete galbene.

Extraterestrul se uita la ei curios, amuzat. Ştia acuma din ce sunt făcuţi, cum funcţionează, ce pot, care-s limitele. Dar i-a mai lăsat o vreme să zacă în suc propriu, cu esenţe de panică şi chiar paranoia. Pe urmă, când s-a plictisit, a făcut un gest care pe vremuri s-ar fi tradus prin apăsarea unui buton şi din panourile alea de deasupra au început să coboare spre corpurile dizgraţioase şi plutitoare sculele despre care spuneam mai înainte. Şi pe măsură ce coborau, lent, amplificându-le neputinţa, teroarea din priviri şi disperarea, aveai senzaţia, dacă ai fi privit alături de extraterestrul gazdă, că tot spectacolul e destinat căutării limitei tuturor stărilor prin care treceau cei trei nefericiţi. Cu feţele schimonosite, cu pielea însiropată în transpiraţii reci abundente, cu muşchii crispaţi sub slăninele învineţite, aşteptau să vadă ce li se va întâmpla, incapabili de vreo reacţie de apărare.

Şi sculele se apropiau, începând a se contura ca un amestec hidos de cuţite, suliţe, ace, foarfeci, burghie şi ferăstraie, pregătite să transforme totul în fâşii, franjuri, tăiţei, găurele, şpanuri şi aşchiuţe.

                                                                                ***

Doamnele începuseră în timpul ăsta, în sufrageria lor, să întoarcă situaţia pe toate feţele. Se întrebau la cine ar putea apela în speranţa traducerii semnelor galbene în mesaje inteligibile. Deja le era clară şi chiar dragă şi chiar îşi doreau să fie reală ideea unei răpiri, cu cerere de răscumpărare anexată. Era palpitant. Era adrenalină. Nu avuseseră parte de asta în decursul vieţilor lor mai mult sau mai puţin autolimitate la rutina de acasă, slujbă, micile bârfe cu ocazia meciurilor, berilor şi micilor iubiţeilor, copii, rufe, ciorbe, sforăieli şi uneori, câte una peste ochi. Nu-şi puteau imagina cum s-a întâmplat la etajul opt, când ele erau aşa de aproape, dar nu se gândeau la abduction şi nici măcar nu le trecuse prin cap să sune la poliţie. Şi chiar dacă li s-ar fi întâmplat să le vină ideea, la ce ar fi folosit ? Poliţia te întreabă prima dată pe cine bănuieşti. După aia încearcă să te convingă că nu trebuie să te agiţi atâta să rezolvi situaţia, mai bine mai aşteptăm, să vedem ce se mai întâmplă.

Deci unul dintre foarte puţinele lor gânduri era că trebuie să traducă textul şi nu ştiau unde să meargă, la cine să apeleze. Şi-au luat în picioare, au îmbrăcat ceva de ploaie şi au ieşit în centru. Acolo au întrebat, şi cineva le-a arătat scris pe o fereastră ceea ce doreau să vadă. Au intrat, au început să se cotrobăie prin poşete şi buzunare şi ghemotocul a apărut. Înfrigurate, emoţionate, aproape să-l scape, ca în filme, l-au desfăcut, l-au netezit, şi l-au întins persoanei care pretindea că poate traduce aproape orice. Respectivul, om serios, a aruncat o privire.

                                                                                ***

Cei trei îşi revăzuseră în fracţiuni de secundă toate jalnicele lor vieţi. Părinţi mai mult sau mai puţin atenţi cu ei şi cu educaţia lor. Găştile din şcoală şi pe urmă din liceu. Glumele proaste făcute cu profa de istorie şi de română. Pipăielile cu fetele care aveau avans în faţa celorlalte în procesul specific vârstei de îmbunătăţire a contururilor. Ţigările fără filtru pe la colţuri, berea ieftină şi mai târziu vodca la fel de proastă, ameţelile şi pe urmă beţiile pe la chefuri, cu pângărirea locaţiilor, care erau de regulă apartamentele părinţilor prietenilor lor, cu urme de bocanci pe tavan, prăjituri aruncate pe după dulap în dormitor, cotrobăieli pe unde nu e voie de cotrobăit. Pretenţiile de sportivi, de macho, de cuceritori. Atitudinea aia faţă de fete din care reisese frustrarea şi neputinţa comunicării normale cu ele. Slujbele abia găsite, duminicile cu pizza şi bere la pet şi bârfele nevestelor.

Cam asta era în filmele alea de foarte scurt metraj de pe spatele retinei celor trei. Deja toate informaţiile astea, şi încă tot ce însemna detalii suplimentare, precum şi parametrii minţilor şi sufletelor lor erau în baza de date a extraterestrului. Trebuia doar să prelungească puţin starea de groază înaintea necunoscutului pentru a fi sigur că nu mai era nimic nou, interesant, uman, de descoperit în sufletele, ADN-ul şi minţile lor. Nu era uşor de crezut că sunt pe planeta asta o mulţime de oameni aşa de mare cu suflete atât de mici. Atât de superficiali, indolenţi şi ...

A urmat o lumină orbitoare. Cei trei au simţit că se dezintegrează şi se reconstruiesc într-o fracţiune de secundă. Au devenit conştienţi brusc de realitatea înconjurătoare, dar parcă într-un alt fel decât până atunci. S-au uitat unul la altul şi nu li s-a părut că ar fi ceva diferit. Doar privirile lor parcă, la o examinare mai atentă, exprimau altceva. O sclipire de inteligenţă, conştiinţă, respect, bunătate...

                                                                                ***

Doamnele urmăreau cu sufletul la gură jocul de culori şi de expresii de pe faţa traducătorului. Nu a reuşit decât pentru o secundă să-şi desprindă ochii de pe semnele împrăştiate pe ghemotocul de hârtie şi să le arunce o privire. Pe urmă a continuat să se uite acolo de parcă, pentru prima dată în viaţă, descoperise plăcerea de a citi. Parcă atunci realizase că trăieşte, că lumea e frumoasă, că viaţa e frumoasă. Nu s-a mai uitat la cele trei, dar privirea pe care le-o aruncase trecător le transmisese mesajul. Ştiau ce scrie acolo. Ştiau ce s-a întâmplat cu iubiţeii. Şi li se părea normal. S-au uitat fiecare la celelalte două şi s-au înţeles din priviri. S-au ridicat deodată, au mulţumit omului deja aflat într-o altă lume şi au ieşit.

Soarele lumina altfel. Oamenii pe stradă erau frumoşi. Păsările cântau ca şi cum nu ar fi existat traficul, poluarea, zgomotele civilizaţiei.

Începeau să simtă că există viaţă împrejur, că viaţa e frumoasă, că au energie şi curaj să se găndească şi să încerce să viseze şi să-şi pună în aplicare visele. Au alergat vesele spre blocul unde pierduseră urma bărbaţilor. Erau curioase să-i vadă cu noii lor ochi. S-au bulucit spre uşă şi au găsit, în sufrageria părăsită cu câteva ore mai devreme, printre buchet de flori de toate felurile şi culorile, pentru că fiecare dintre ele avea alte gusturi în materie de flori, trei cavaleri ca în visele lor secrete. Fiecare dintre ei, deşi aveau aceleaşi mutre şi burţi, avea în privire, în gesturi şi atitudini ceea ce-şi doriseră ele din totdeauna. Erau deja conştienţi cu toţii că, deşi trecuseră până atunci prin viaţă ca nişte luzări, începând din momentul ăsta au primit o nouă şansă. Să vadă lumea din jur, să fie parte din ea, să facă ceva de care să fie mândri. Şi toate astea alături de femeia iubită, respectiv bărbatul iubit, pentru că revelaţia era valabilă pentru toţi şase. Ştiau, realizau cumva, că aşa o şansă numai printr-o minune o primeşti şi numai foarte puţini se pot lăuda cu asta.

                                                                                                ***

În biroul lui, ca să-l numim aşa, cu dimensiuni măsurate în unităţi de măsură cu care noi nu suntem familiari, şi construit din materiale pe care noi nu le cunoaştem, printre scule şi dispozitive pe care nu ni le putem imagina, extraterestrul zâmbea mulţumit. Ştia că făcuse ce trebuie, ştia că se cam băgase când ar fi trebuit de fapt să lase lucrurile să mearcă pe cursul lor cel firesc, ştia că de fapt nici nu avea voie să intervină şi că ar fi trebuit să-şi tempereze revoltă pe care i-o stârneau oamenii de felul ăsta, care trec prin viaţă ca şi cum ar bifa într-un tabel.

Dar, până la un punct cel puţin, având în vedere că ei ne-au adus aici, ne-au ghidat când nu ştiam să vorbim, ne creşteau dinţii şi mergeam în patru labe, sunt şi ei oameni. Nu pot chiar să lase totul să se prăbuşească. Trebuie câte puţin echilibru din când în când, pe ici pe colo. Deşi eu cred că, indiferent cât îl mâncau degetele, dacă avea aşa ceva, şi indiferent cât de antipatici erau personajele alea, chiar aş fi fost tentat şi eu să fac acelaşi lucru,...

La mine în oglindă

La mine-n oglindă lucrurile arată cum trebuie. Începând cu mine, desigur.

Mi se vede numai profilul ăla mişto.

Nu pot să stau cu spatele. Trebuie să privesc lucrurile ca să le văd, nu ?,  aşa că nu pot întoarce spatele oglinzii. Pot oarecum să-mi feresc privirile, temporar, dar până la urmă tot în ochii mei mă uit.

Acolo am controlul total. Imperfecţiunile dispar în proporţie de 100%.

Acolo văd luminile şi umbrele şi corectez proporţiile. Nu las soarele să mă ardă decât unde şi cât decid eu. Nu las umbra să se întindă decât dacă îi dau eu voie. Nu permit hainelor să rămână şifonate sau pătate sau neasortate mutrei mele. Controlez felul în care părul dimprejurul capului meu creşte, se înmulţeşte sau, mai aproape de adevăr, se răreşte. De fapt, asta cu răritul nu prea ţine de mine.

La mine în oglindă nu se văd supărările. Nu se vede stresul, nu se văd durerile, junghiurile, înţepăturile. Trece în partea celaltă numai ce las eu să treacă. Ochii roşii de oboseală sau de mahmureală se pot corecta în oglindă. Acolo, în ochi, din neatenţie, uneori mai scapă câte o nuanţă de suferinţă, nesiguranţă, îndoială, neputinţă. Dar se ascund repede toate astea sub un zâmbet autosuficient, încrezător.

Eu, cel din oglindă, sunt perfect. Sunt adevăratul şi permanentul meu selfie. Ea este prietenul meu apropiat, care mă ajută să rezolv sau să ascund orice nu vreau şi nu trebuie să vadă altcineva. Îmi arată clar, în faţă, la orice oră, care-i treaba. Şi mă ajută să găsesc imaginea pe care-o au ceilalţi în legătură cu mine. Faţa bună a acelei imagini, pentru că faţa rea mai iese la iveală – asta nu se poate controla de nimeni – dar fără ca oglinda să aibă vreo vină în toată treaba asta. 

O sâmbătă românească

Încă una dintre poveştile mele plicticoase.

Meteorologii au anunţat valuri de frig, coduri galbene, viteze mari de punere în aplicare a acestora din partea naturii mamă.. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa că nu se poate, în asemenea condiţii, să nu apară şi lucruri demne de caracterizat România de azi şi plăcerea de a vedea lumina zilei permanent în această parte a Europei şi, implicit, Carpaţilor, care este Piatra Neamţ, leat 2014 e.n. Mărunţişuri...

Ieri, vineri, desigur, buluceala a fost maximă la vulcanizări. Nu numai studenţii învaţă în ţara asta cu două zile înainte de examene, totul se derulează la fel, inclusiv schimbarea cauciucurilor de vară-iarnă între ele. Eu, cu spirit nemţesc în sânge, de când lucrez cu cetăţeni iubitori de Bundesliga, am vrut să fac lucrul ăsta chiar de joi, dar nu s-a putut. Aşa că ieri, vineri, am fost foarte fericit când un proprietar de vulcanizare s-a oferit săritor şi ne-a rezolvat prompt Skodiţa, pe numele ei Albinuţa, cu doar 70 de lei.

Venea un uichend (pe Cracău, că e mai aproape ca Siretul) şi premizele erau de stat la gura sobei cu budinci şi filme bune. Şi soamne prelungite, după nopţile nedormite atât de prietene cu stresul nostru cel de toate zilele. Groovy ! Toate erau în grafic: grădina culeasă, vinul în beci, cauciucurile de iarnă la locul lor, lemnele uscate, bonurile de masă cheltuite cu cap, etc.

Dimineaţa a fost frumoasă, budinca-breakfast apetisantă, aromată şi fierbinte, ca să nu spun doar gustoasă, că noi scriem proză aici, nu versuri. Am mâncat două porţii mari, imediat înainte ca Simona s-o execute şi pe Radwanska, lucruri care mi-au dat o stare de bucurie totală şi senzaţia că viaţa e frumoasă. Am ieşit să fac mişcare, să sparg lemne, să fac focul, plin de energie, soarele spărsese el deja norii, era frumos, frig şi linişte şi brusc am avut senzaţia că Albinuţa stă cam într-o rână. După turul de rigoare constatările erau triste: cauciucurile de iarnă, proprietatea familiei, achiziţionate două câte două de-a lungul timpului, nu erau montate cum face omul normal şi de bun simţ, gemenele mai bune pe faţă şi alea puţin mai uzate pe spate, nu, Doamne fereşte, erau două la fel pe stânga şi celelalte două la fel pe dreapta. Plus că cele de pe dreapta erau pe pană. Biata Albinuţa se străduia să stea dreaptă, da nu prea avea cum...

După criza de nervi, frustrarea că nu pot să-l pocnesc pe nesimţit şi mogâldan şi telefonul dat unui prieten, am ajuns cumva, cu genunchii uzi şi mâinile negre şi îngheţate la altă vulcanizare, unde am remediat situaţia. După doo ore de frig. În loc să văd un film la căldurică, acasă, într-una din puţinele sâmbete când pot face asta. Am plătit din nou. În schimb m-am văzut cu nişte prieteni care mi-au povestit, stând acolo, întâmplări cu medici de familie, asistente şi spitalizări la urgenţă, în pragul morţii, după diagnostice şi reţete aiuristice. Evenimente finalizate cu replica asistentei respective, tare de tot, cu ocazia vizării certificatului medical, emis de spital după salvarea omului de la întâlnirea cu colţul: A, deci a reuşit în final să-şi facă rost de concediu medical ! ...

Pe urmă, în drum spre casă, am mers să iau lichid de parbriz şi benzină.

Pentru lichid am intrat la Practiker, unde funcţiona doar o casă, desigur. Cu coada de rigoare. O doamnă care voia tot un blid de lichid de parbriz a îndrăznit să ceară să se mai deschidă o casă. Nimeni dintre cei cu veste albastre nu au părut să audă strigătul ei disperat. Doar casiera, care mi-a spus mie, tocmai ajuns în faţa ei, că ce mare scofală şi sclifoseală, lumea trebuie să stea la coadă dacă vrea cumpărături. La care eu, gentleman, dar nervos, i-am replicat că ea e la serviciu şi eu în timpul liber, că nu mi-e dor să vin să admir peisajul aşteptând la coadă pentru că ei n-au chef să fie atenţi cu puţinii clienţi pe care-i au, că ar trebui să fie drăguţi cu noi şi nu să aibă atitudinea asta şi că eu pot să fac mofturi şi ea nu prea are voie să comenteze, mai ales în felul în care a aruncat replica aia sictirită. A devenit drăguţă, a zâmbit şi mi-a urat o zi bună. Mulţumesc, la fel.

Următoarea oprire: OMV, unde un băiat de-al lor, din ăia care zâmbesc stând în frig cu pistolul de combustibil  în mână, mi-a spus că nu merg momentan casele, deci nici pompele... Şi eu care trecusem pe lângă Petrom, Sokar şi Lukoil... Deja nu-mi mai păsa. Am mai făcut o tură la Petrom.

Am ajuns acasă pe înserat, că doar e sâmbăta mea, ce rost are să mă grăbesc, am făcut focul, m-am băgat în duş. Când eram gata uscat şi parfumat şi-mi zâmbeam în oglindă, ca omul, a picat puţin curentul. Am realizat că nu montasem înapoi bateriile de la ups-ul centralei, după ce le încărcasem la redresor, pentru că nu eram sigur că ştiu cum. Pericolul era doar dacă nu revenea curentul: centrala se umflă până crapă ceva, din cauza temperaturii şi presiunii şi a faptului că pompele şi ventilatorul nu pot respira fără curent electric. Am fugit cu prosopul în jurul mijlocului, cu lanterna frontală montată pe cap, am moşmondit acolo vreo zece minute şi am reuşit. Între timp venise curentul, dar plămânii mei apucaseră, de asemenea, să respire aer curat şi rece direct prin fereastra deschisă şi prin pielea spatelui, neprotejată de textile, pentru că eram contra cronometru.

Acuma e noapte, cald şi bine în casă, nu se mai vede afară dacă e iarnă sau vară, dacă sunt în România sau Grecia sau Austria sau Canada, nu miroase a fum, gunoi, ceaţă sau bălegar. E bine bine. Sâmbăta a trecut. Sâmbătă seara e o altă zi.

Fimeia me spune că datorită nemulţumirii mele şi a a atitudinii necorespunzătoare mi se întâmplă toate lucrurile astea. Eu sunt de părere că nu e chiar aşa, poate un mic procent are dreptate, dar mai sunt şi alţii care trăiesc aceleaşi supărări, şi sunt sigur că nu toţi dau aceeaşi atenţie ca mine la toate nimicurile, şi totuşi li se întâmplă şi nu cred că le pică bine. Adică nu cred că le atrag. Ele se întâmplă oricum, şi sunt din vina nesimţirii poporului român, luat pe bucăţele.

Mulţi oameni în ţara asta au probleme cu capul. În sensul că sunt atât de inconştient perverşi încât nu fac decât să le-o tragă celorlalţi, cât de des pot, fără să realizeze că o iau şi ei, concomitent, cu aceeaşi intensitate. Şi mi se pare foarte simplu: cu cât mai mulţi şi-ar face bine treaba în dreptul lor, cu atât cercul vicios în care ne rotim în ţara asta pitorească şi infectată s-ar sparge şi am trăi mai bine de la sine, fără să facem atâtea artificii. Trebuie respect, seriozitate, corectitudine. Cele mai greu de accesat, nu ?

Totuşi, dacă ne putem consola cu faptul că în alte ţări oamenii o duc şi mai rău, de ce mai există mofturoşi ca mine ?...

Caut reţetă cu ceva ceaiuri sau prafuri pentru nesimţire... Sunt conştient că poate fi cel puţin la fel de scump ca o investiţie în dantură, dar sunt dispus să plătesc. Altfel am să mor de scârbă.

Frustrări de octombrie

Mâncam un cârnăcior crud uscat de struţ. Durează până mesteci fiecare îmbucătură. Pentru diversificarea şi completarea gustului mai luam câte o bucăţică de gorgonzola piccante. Sticla de merlot se zbătea pe raft să-mi atragă atenţia. Mă făceam că n-o văd, deşi până la urmă nu se poate desăvârşi gustul unei ciuguleli de după amiază fără o gură de vin adevărat. Dincolo de fereastră, printre rafale de vânt, norii făceau jocuri de lumini cu soarele şi nucul din colţul casei se dezechipa de frunze cu mare viteză, năpădit de tristeţe, devenind din nou din ce în ce mai transparent.

Urăsc momentele astea. Mi-e milă de soarele care se mută la oamenii care stau cu capul în jos şi la noi nu mai reuşeşte să se uite decât cu faţa cealaltă, bolnavă şi bleagă. Peste mine se-nghesuie ceaţa, vântul rece şi umed şi mirosurile oribile de toamnă. Oribile în zona asta, în partea asta de ţară, pentru că în loc să ne consolăm cât de cât cu parfumul merelor coapte şi al strugurilor zdrobiţi de dorinţa de-a fi must, ne sufocă fumul gunoaielor arse combinat cu cel de ceaţă umedă, care nu de multe ori ne face să privim spre tălpi cu speranţa că n-am călcat într-un căcat şi-i răspândim acuma aromele.

În acest context, iritat de vântul care purta norii, care-mi violau soarele, restricţionându-mi accesul la el, în loc să mă gândesc la modalităţi de îmbogăţire uşoară, visul permanent al omenirii, eu, fraierul, mă gândeam la felul în care reacţionează oamenii la stres. De parcă ar folosi la ceva să-mi pierd vremea cu din astea.

Oamenii, în contact cu stresul, au tot felul de reacţii, dar în final cu toţii ajung la aceeaşi concluzie: violenţa. Într-o formă sau alta. Fiecare în felul lui. Inclusiv eu, cred... Toţi sunt simpatici. Drăguţi. Generoşi. Toleranţi. Prietenoşi. Până sunt înghesuiţi de probleme. Fiecare crede că el nu se va purta aiurea cu ceilalţi. Până apar presiunile, de regulă alea de la serviciu, problemele curente care ajung să te copleşească la un moment dat.

Şi deodată...  ai senzaţia că-ţi crapă capul. Că nu le mai poţi face faţă orice eforturi depui, că va veni cineva şi-ţi va reproşa că nu eşti bun de nimic, că eşti bun de plată sume consistente, că va trebui să o iei de la zero pentru că sigur vei fi dat afară (în cel mai bun caz), că nu e vina ta, că te-ai bazat pe ăla şi uite ce fraier ai fost, te lasă cu fundu descoperit exact acuma, eşti pe muchie de cuţit, nu reuşeşti să te încadrezi în termene, etc...

Şi fiecare crede că celorlalţi le e mai uşor, că el(ea) au nimerit cel mai aiurea post, cu cele mai greu de rezolvat probleme, detalii, că ce fain le e altora, ce uşor, ce norocoşi sunt.

Care e semnul cel mai clar că ai ajuns în starea asta ? Uiţi cum se zîmbeşte. Uiţi de bunul simţ, de politeţe şi de calm. Nu mai ai răbdare cu nimeni. Ai colţi. Mârâi. Te porţi oribil cu ceilalţi, care-ţi vin cu chestii minore, zâmbind timid, de ţi-e şi ruşine de tine, mai târziu. Nu mai mănânci. Eşti obosit, pentru că nu dormi, ai ochii roşii şi inima strânsă. Naiba ştie ce mai faci aiurea şi pe acasă, când ajungi. Sunt perioade prin care treci vrând-nevrând, şi care totuşi dispar la fel de repede cum au apărut. Cu o vorbă, un zâmbet, un ok de unde nu te aştepţi.

Şi după ce trece... îţi revii şi te porţi normal, şi uiţi tot ce nu-ţi convine. Uiţi atitudinile greşite. Vrei să le uiţi, îţi convine. Zâmbeşti, eşti drăguţ şi toată lumea e ca de obicei împrejur. Dar unii rămân cu un gust oarecum amar. Din cauza lor sau din cauza ta, depinde de caracter. Alţii nu bagă de seamă chiar aşa. Sunt mai puţin sensibili. Te gândeşti cum să repari. Sau nu. Îţi bagi picioarele. Mergi mai departe. Cine e sensibil, problema lui.

Nu e un capăt de lume. Se potriveşte cu vremurile pe care le trăim, probabil.

Şi gândindu-mă eu aşa, am terminat şi cârnatul, şi merlotul. Lucru care m-a întristat şi mai tare.  Iar vremea, toamna, soarele superficial şi culorile galben portocalii din rotirea frunzelor într-o continuă cădere nu-mi ajutau deloc starea.

Normal că acuma urmează să se întâmple ceva, o poveste, oricum ar fi ea, dar e nevoie de ceva acţiune. Ei bine, nu s-a întâmplat în ziua aia. N-avea ce. Era doar o după amiază cu puţin soare cu dinţi, linişte şi era bine de uitat de stresurile lor şi de ale mele. Am făcut focul, am rupt o coadă de topor crăpând lemne, şi cam atât.

Eu n-am,... numai poveşti din astea...

Visul, de fapt

Aş vrea să fiu un mare scriitor. Să am o cameră la etaj, într-o căsuţă cu vedere spre golf, pe coastă, printre stânci şi pini, unde să aberez la tastatură. Fără prea multe insecte, fără şerpi sau scorpioni în zonă. Grecia sau Croaţia, nu importă prea tare, numai insulă să fie. Oricum aş avea şi o casă în Alpi şi m-aş duce acolo când aş simţi nevoia de reîncărcat dorul de mare.

Aş fi puţin afumat uneori, dar numai cu vinuri bune, deşi mă trage uneori spre spirtoase, iar astea nu sunt aşa de sănătoase. Aş fi select şi plin de replici interesante, spontane şi de fiecare dată la obiect. Seara, pe terasă, în port, m-aş uita după bărcuţe şi al inventa subiecte noi de poveşti, novele şi romane, mestecând fructe de mare gătite în toate feluri sănătoase posibile.

Aş înota în golf, aş mai găti câte ceva interesant numai aşa, ca să întrerup monotonia uneori. După mahmureli m-aş urca la volanul maşinii mele Audi sau, eventual, Jaguar, şi aş fugi câte o tură pe serpentine. M-aş culca târziu şi m-aş trezi şi mai târziu. Cu unele excepţii, atunci când mi s-ar face de un răsărit şi o cafea dimineaţa devreme, ca să mai alung senzaţia de trântor. Deşi aş fi de fapt foarte harnic şi activ. Numai să nu mă pună nimeni să dau cu lac sau să torn ciment sau să culeg cătină.

N-aş fi chiar cel mai sociabil mare scriitor, dar asta nu înseamnă că nu aş sta cu prietenii la câte o poveste, indiferent de locaţie, le-aş asculta poveştile şi ne-am amăgi reciproc singurătăţile şi necazurile.

Numai că dorinţe de genul ăsta au un nume. Se cheamă visuri... 
Ştiu pe cineva care are în cap o mânuţă care scrie. Şi le zice bine de tot. Şi nu oboseşte deloc. Şi nu se repetă. Şi zice o mulţime de lucruri pe care le-aş scoate şi eu pe piaţă exact la fel, numai că în capul meu stau ascunse printre ceţuri imposibil de limpezit. Absolut nici o şansă.

La mine în cap nu sunt mânuţe, dar nu e nici chiar gol; cred că sunt nişte picioare. N-am idee câte. Încă din fragedă pruncie m-a fascinat expresia folosită de învăţătoarele mele şi de unii dintre profesori: scrii cu picioarele. Nu se referă numai la caligrafie. Şi nu-mi era adresată mie, de regulă, dar acuma, cu ajutorul gradelor din pahar, mi-a picat în sfârşit fisa asta.  acuma parcă mi se potriveşte cumva. (Şi chiar mi se pare că nu e o fisă în monedă românească, e de-a dreptul în valută forte) Deci:

La mine în cap sunt nişte picioare, cel puţin două, ca să rimeze cu expresia plurală, care produc uneori nişte texte. Aberaţii. Prietenii mei, unii, le citesc şi câteodată, drăguţi, dau şi câte un like. Mi-e foarte bine aşa, mulţumesc. Mă bucur de prieteni şi visez. Stau la moşie, pe malul Cracăului, şi, uneori, schimb aerul cu un 2 Mai, un Salzburg, un Plitvice Jezera. 

Fac câte o excursie pe Ceahlău, trag o fugă în Iaşi, Braşov, Bucureşti şi casc gura câte o oră şi prin Cărtureşti. Viaţa mea e frumoasă. 
Trebuie însă, uneori, să mă prefac pentru câteva minute că sunt scriitor. Aberator.

Nu mă pot abţine...

Şi mai sunt absolut sigur că Grecia arată mai bine de departe. 

Povestea unei Euglene verzi

Micuţa Euglenă verde se trezise pe lume la fel ca noi toţi. Brusc, devenise conştientă de prezenţa ei şi de umiditatea ridicată în care era nevoită să se bălăcească. Avusese la un moment dat chiar o tentativă de evadare înspre zone mai uscate, dar îşi luase aminte repede. Era cât pe ce să plătească cu viaţa. Euglenele trebuie să se mulţumească cu umezeala care-ţi pătrunde până-n oase forevăr ănd evăr. Ţările calde sunt pentru alţii, unicelularele amărâte prind greu trenuri în direcţia aia.

Aşa că dădea din micul ei flagel şi încerca să-şi facă un rost printre ceilalţi şi celelalte (trebuie menţionat că şi printre euglene există băieţi şi fete). Încerca să se adapteze la societatea în care fusese teleportată fără intenţia sau efortul ei, ca rezultat al unei succesiuni de diviziuni longitudinale, în urma plăcerilor vinovate şi nevinovate ale înaintaşilor ei, ilustre cunoscute sau necunoscute euglene.

Totul în jur ar fi fost cât de cât rezonabil, masticabil şi digerabil, dacă lucrurile s-ar fi derulat după mecanisme şi ritualuri învăţate de ea mai întâi acasă, de la părinţi şi bunici, pe urmă la şcoală, de la învăţători şi profesori. Cel puţin la suprafaţă aşa părea şi chiar aşa se voiau a fi. Numai că intervin aici aşa de mulţi şi de multe: factori, interacţiuni, personalităţi şi chiar specii, încât, inevitabil, dezechilibrul se produce.

La soare totul părea ok. Toţi prietenii, colegii, colaboratorii, şefii, absorbeau energie, îşi lustruiau şi etalau cromatoforii, îşi întreţineau cât puteau de bine flagelul ca să poată înota cât mai bine şi mai repede printre evenimente. Fiecare avea, desigur, mici interese, situaţii şi probleme personale. Tentaţii, porniri, simpatii şi mici secrete ascunse. Nu era o problemă.

Problema apărea la apus. Atunci când soarele dispărea, energia lui fiind înlocuită de lumina palidă a lunii, sau a stelelor, sau mai ştiu ce alte organisme fosforescente care tocmai aveau de lucru prin apropiere, unele siluete nu mai semănau cu prietenii, colaboratorii, şefii, etc. Arătau ca nişte amibe. Diforme şi fără membrană clar diferenţiată, modificându-şi conturul, ocolind, prinzând la mijloc şi devorând diverse lucruri, situaţii şi chiar ... persoane (vorbim despre persoane posesoare de cromatofori zi şi noapte). Totul dispărea mai devreme sau mai târziu între pseudopodele lor.

Procesul era foarte discret. Cine nu se uita bine nu vedea diferenţa de formă şi culoare. Sau cine nu voia să se uite şi să vadă. Cine comenta era privit ciudat, luat în râs, tratat cu spatele sau cu tăcere. Cum răsărea soarele, totul era la fel de roz şi de perfect ambalat. Totul funcţiona bine, fiecare avea motivele proprii să vadă doar nuanţele vesele din tablou. Iar cine vedea şi culorile plumburii, cenuşii, etc., ori era autist, ori inadaptat, ori tolerat, ori tras pe linie moartă. Şi oricum, foarte rar s-au văzut euglene tipice care să caute şi să mai şi găsească soluţii de schimbare.

Schimbare către ce ? Proporţiile se păstrau aşa de bine, echilibrul natural era aşa de stabil, încât numai bolnavii de teoria conspiraţiei sau visătorii incurabili se gândeau că pot sau trebuie să acţioneze. Iar inadaptaţii... problema lor, Dumnezeu cu mila. Aşa trebuia şi trebuie să fie: euglene naive amestecate cu amibe şi parameci.

De-aia şi micuţa noastră Euglenă verde stătea şi cugeta... ar fi făcut, dar nu ştia prea bine ce, nici nu prea avea energie de fapt, aşa că momentele în care se îndemna să revoluţioneze alternau cu cele de somnolenţă, apatie şi soluţia era de cele mai multe ori o ieşire la şpriţuri. Nu conta, în orice zi a săptămânii, o ieşire de seară, o vizită din partea prietenilor, o nuntă, un botez, o întâlnire cu vechii colegi, erau prilejuri de amânare a deciziei. În situaţii din astea toţi aveau cromatoforii verzi lustruiţi, nimeni şi nimic nu se insinua ca posesor de pseudopode, muzica răsuna, luminile se roteau ameţitor şi alcoolul curgea printre bancuri reluate iar şi iar şi tratate de fiecare ca şi cum le-ar fi auzit pentru prima dată. De fiecare dată.

E greu să te pui împotriva şuvoiului. Şi nu aduce decât tristeţe şi izolare. Şi la ce bun, până la urmă scopurile nobile se estompează când încerci să le aprofundezi. Te trezeşti în ceaţă. Exact mediul potrivit amibelor. Şi paramecilor.

De unde şi expresiile: globalizare, trăieşte-ţi viaţa (sau clipa), fuck them all...

Într-un ochi de apă are rost să fii o euglenă verde verticală, dar într-un ocean ?

Uite aşa se combină vinul cu filozofia, în lumea euglenelor şi probabil, şi la organisme mai evoluate.

Primăvara

Am visat că eram o magnolie. Aveam muguri şi crenguţe şi fusesem replantat, pentru o poziţie mai bună în grădină, şi depăşisem criza de adaptare de ceva vreme. Iarna nu fusese cine ştie ce şi zăpada nu căzuse de pe casă decât la vreo douăzeci de centimetri în dreapta, aşa că nu-mi rupsese nimic important. Mă pregăteam să înfloresc pentru prima dată în viaţă. Dacă n-aş fi ştiut că florile nu se numără, deci, implicit, nici mugurii florali, mi-aş fi făcut un inventar. Aşa, cu interdicţii din astea, superstiţios deplasate, rămăsesem fără un motiv clar, cuantificat, de mândrie. Eram fericit (magnolia e un arbore, deci e băiat ) într-un fel ambiguu, aşa cum puteam şi eu, în situaţia dată. Mi se părea că nu e rău deloc să fii magnolie.

Aşteptam primăvara, eram numai o adrenalină. În aşteptarea lui aprilie număram zilele, minutele, fulgii de zăpadă şi lătrăturile câinilor din sat, care se dovedesc de multe ori nişte animale atât de fără imaginaţie că nu fac decât să se tot repete în tabieturile lor de-a dreptul mecanice. Toate marcau timpul, care se scurta, în aşteptarea momentului. În perioada asta de aşteptare, aşa de lungă, atât regimul termic, cât şi cel pluviometric mă furnicau în vârful crengilor, simţeam frunzele şi lujerii noi cum abia aşteaptă să explodeze şi să se dezvolte în 3D, mă tachinau la degetele rădăcinilor, care nu se mai încălzeau şi mai stăteau şi prinse în zaiul subteran. Perişorii absorbanţi erau captivi în capilarele îngheţate ale pământului şi, deşi nu poţi decât să-i fii recunoscător şi absolut dependent de el, uneori îţi vine să te ajuţi cu un hârleţ şi să te mai eliberezi câte puţin şi să stai la soare cu toate părţile ascunse. Parcă prea e posesiv şi pământul ăsta.

 Probabil că asta e drama latitudinii bântuite de climatul temperat continental.

Într-un târziu se făcuse şi primăvară. Îngheţurile târzii nu mai aveau putere, nenorocitele, şi frunzele mele ajunse la vârsta adolescenţei erau complet ieşite de sub control. Numai eu ştiu ce eforturi făceam să le ţin înghesuite fiecare în mugurul ei. Iar florile, ce să mai zic ? Aveam şi dureri şi mă mâncau mugurii aşa cum mănâncă nişte muşcături de ţânţar inflamate pe alergicul la orice al zilelor noastre. Iar eu eram o plantă şi mâncărimile sunt altfel, mai ales la magnolii, nici nu se poate vorbi despre leacuri şi altele din astea. Trebuia să suport în tăcere şi să mor eu dacă nu merit o medalie pentru cum am depăşit perioada. Când a venit vremea şi am simţit că nu mai sunt motive de teamă, am înflorit din suflet, din toţi mugurii deodată, din toate încheieturile. Aveam nişte flori aşa de frumoase şi de parfumate că simţeam că mi-ar fi dat lacrimile non stop, dacă aş fi fost echipat cu cele necesare pentru asta. Mugurele terminal mai ales, se întrecuse pe sine, ca să zic aşa.

În ani pământeşti feeria a durat aproape două săptămâni. Pe urmă am început să mă confund cu mediul înconjurător, de culoare din ce în ce mai verde.

Unde dispăruseră florile mele ?

Am deschis ochii şi picioarele care-mi ieşeau de sub plapumă aveau degetele aproape îngheţate. Uitasem balconul deschis, deşi afară încă era rece. Frigul, local sau interstelar, nu iartă pe nimeni.

 Acuma, chiar nu mă interesează dacă şi ce semnificaţie are un astfel de vis...

Uneori, când mi se pare că se adună prea multe, mă gândesc la luna aprilie.

Pelicanul şi adolescenţii

Pelicanul şi adolescenţii.

Povestea scurtă şi un pic tristă e cam aşa:

În copilărie am fost abordat de nenea Nae, antrenorul de volei şi m-am angrenat, în timp, într-o gaşcă foarte faină la clubul sportiv, cum era pe vremea aia. Am crescut cu trupa asta şi am pus tot sufletul de care dispuneam în sportul respectiv, în toţi anii de şcoală, că talente sportive deosebite nu prea aveam. Începând deci cu clasa a treia pentru mine programul săptămânal încludea măcar două antrenamente. Când am ajuns la liceu ne-a preluat Pelicanul, aşa era numele lui de scenă cu care-l botezaserăm, după o adevărată lovitură de stat între generaţii. Ne-a plăcut stilul lui tineresc şi modern de joc şi de a antrena şi l-am părăsit pe Nae, fără prea multe fiţe şi scrupule, fără să ne pese de tragedia pe care probabil i-am produs-o în sufletul lui de pensionar în devenire. Pur şi simplu nu ne-am mai dus la Nae la antrenament. Pelicanul ne-a făcut campioni naţionali, ne-a salvat de sfeclă furajeră, porumb şi cartofi din lungile săptămâni de practică agricolă din fiecare septembrie şi ne-a dus în tot felul de turnee, deplasări de duminică sau cantonamente. Pentru mine anii ăia au trecut mult mai uşor datorită lui, mai ales că, numai un exemplu, în blocul nostru se făcea economie de curent la greu, în sensul că noi nu aveam zilnic pentru 5-6 ore, în timp ce la toate blocurile din jur nu era o problemă. Aşa că antrenamentele începute chiar la ora 20.00 erau perfecte pentru mine, ca să-mi diluez frustrările şi furia neputincioasă, de licean modern care învaţă la lumânare. Colorau incolorul în care ne zbăteam. (Nu că aş fi învăţat cine ştie ce în liceu).

Pelicanul avea trei texte imbatabile, prin care încerca să ne reproşeze derapajele din limitele bunului simţ sau ale concentrării în timpul meciurilor, pentru care îl simpatizam şi mai tare:

1. Nu sunt pelicanul vostru;

2. Stai în teren ca un cuier de rufe;

3. Ai grijă, că nu ne tragem de aceeaşi răţuşcă (din cauza lui, începând din perioada respectivă, îmi imaginez şireturile în formă de răţuşcă).

Iar noi îi ziceam, desigur, dom’ profesor, ceea ce suna foarte cool la vremea aia, când erau numaă to’arşa învăţătoare, dirigintă, tovarăşu’ profesor, director, etc.

Din partea mea a avut tot respectul. Şi pe Nae l-am iubit, chiar dacă el avea un singur text: măi boule !, dar Pelicanul a fost special. (Mai ales că el mi-a dat prima casetă cu Deep Purple, îi datorez deci prima audiţie Child in time).

Pe urmă, după liceu, vorba lui Tudor Chirilă, au trecut ani... Eu am ajuns şi la momentul în care m-am apucat să-mi fac o casă. Şi numai bine ce ajunsesem cu ea aproape gata, în sensul că anul următor se putea preda la cheie, când într-un iunie am auzit că Pelicanul a făcut un cancer galopant la plămâni şi a murit în trei săptămâni...

Nu că am fi ţinut legătura cu el. Ne mai vedeam pe stradă şi schimbam câteva vorbe. Dar vestea ne-a şocat şi am mers noi, trei vechi prieteni, şi i-am prezentat respectele. Sper că şi alţii, nu ştiu, nu ne-am întâlnit. M-a marcat mult mai tare decât mi-aş fi imaginat. O vreme l-am visat. În perioada aia, fiind vară şi foarte cald, iar eu excitat de casa mea aproape gata, mergeam să dorm în viitorul şi actualul meu dormitor ca pe vremuri, în podul cu fân al unor prieteni din Durău.

Şi după moartea lui Pelicanu, dormind eu şi visând frumos, nu spui că pe la ora trei, când toate spiritele îşi fac turul şi vampirii bântuie cu degetele băgate adânc în ochii bucuroşi de  bezna preferată, l-am visat urcând pe scări la mine în casă ? Şi am sărit din somn, am realizat imposibilul, m-am întors treptat pe celelalte trei părţi şi n-am mai putut să dorm ? Îi tot auzeam paşii pe trepte ? Motiv pentru care m-am mutat urgent în casa cealaltă, locuită de oameni vii, care se hrănesc cu lapte, dar şi carne şi legume şi gluten... Şi l-am tot visat o vreme şi în nopţile următoare...

 Şi nici nu aveam nici un fel de scară montată în casă la vremea aia, adică mă urcam la etaj în muşchi (am scară interioară scârţâitoare, din lemn).

Dar nu ca pe un bau bau. Doar că nu mă puteam obişnui cu plecarea lui aşa de repede. Nu sunt nici ipocrit, nici mincinos. Plecarea bruscă m-a marcat proporţional cu nivelul de culoare pe care l-a adus el pentru mine în perioada liceului, adică exact în cei mai cenuşii ani optzeci.

Aşa că m-am gândit să-l pomenesc într-un fel şi eu, în semn de respect. Prietenii cred că ştiu de ce. Să tot fie vreo şapte ani. Se chema Viorel Roşioru.