Refulări, reloaded

Se vorbește mult despre faptul că oamenii nu mai citesc. În loc de asta, sau de altceva, stau toată ziua cu telefoanele deștepte sub nas și găsesc acolo, pe ecranele jucărelelor ălora, tot felul de informații și de texte scurte, nu prea lungi, să nu-și piardă concentrarea și să nu obosească. Subiectele care-i emoționează și îi fac să reacționeze, mai mult sau mai puțin, sunt legate de politică, diete, nunți, botezuri, vacanțe. Plus meseriile altora. Puțini mai visează cu adevărat, majoritatea sunt pragmatici, ancorați în ritulul dintre cafeaua de dezlipit ochii dimineața și lecțiile de cu seară cu copiii care nu mai știu să și le facă singuri de multă vreme.

Greu de găsit un meseriaș bun, indiferent despre ce domeniu vorbim, dar pricepuți cu toții într-ale celorlalți și mai ales într-ale mediului, ca la fotbal. Nu mai știe nimeni să pună o dușumea, să facă un perete drept, să dea un var ca lumea, să scoată un capac de canal la drept sau să producă ceva util în țara asta care importă și cumpără și consumă totul de-a gata de cât mai departe, dar toți au o problemă cu exploatările forestiere, cărora li se spune defrișări ilegale, fără să conștientizeze vreunul pleonasmul din gurile și mințile atât de superficiale și de ușor de manipulat. Trebuie doar să te uiți în dicționar la definiția defrișării. Nu știu despre ce e vorba, dar au văzut ei la televizor, la știri. Sau pe net, în niște postări.

Stăm la oraș, iubim natura de dincolo de mahalale, când ne lasă vremea să ieșim din malluri și din cluburi, plângem alături de lacrimile de crocodil ale unor de multe ori perverși rău intenționați și habar n-avem de realitate.

Am ajuns să ne pozăm și să ne postăm cu tamtam pe net fiecare ieșire în décor pentru banalele acțiuni de împădurire. Activități de rutină pe care silvicultorii le fac de peste 100 de ani au devenit acum prilej de justificare în fața ochilor critici ale urmăritorilor de emisiuni despre natură care se termină de regulă cu mesajul subliminal din care rezultă că exploatarea rațională a resursei naturale regenerabile, încă prin forțe proprii, e o ticăloșie fără seamăn, că alții știu mai bine decât noi ce și cum trebuie făcut, nu ne vindem țara dar, pe ici pe colo, prin punctele esențiale, ar trebui să lăsăm pe alții. Pădurea nu va mai crește dreaptă dacă nu s-a dat posterității prima poză la ecograf și certificatul de naștere, pe google și fb. Bieții puieți de molid rămân fără coajă pe tulpină de la atâtea blițuri și treceri din mână în mână până să ajungă să-și încalțe tălpile cu sol de pădure. Și după ce luminile reflectoarelor se sting, tot se găsește câte unul să caute senzaționalul folosind poza cioatelor vechii păduri, lângă care noii puieți încă nu se văd, strigând în stânga și în dreapta: defrișări ilegale ! Nici nu mă obosesc să explic, oricum ei știu adevărul și hoții sunt în curtea noastră, nu ?

Da, avem și noi, silvicultorii, hoții și ticăloșii noștri, inconștienții. Așa cum sunt peste tot, în toate domeniile și în toate țările. De la analfabet până la perversul ultrașcolit, de la cei cu sânge roșu până la cei cu sânge albastru. Așa cum sunt și printre medici, avocați, politicieni, oameni de afaceri, funcționari publici, meseriași de toată mâna sau jurnaliști. Sunt însă o grămadă de legi și o mulțime de oameni plătiți să-i prindă și să-i pedepsească.

Trebuie doar să gândim cu fasolele din capul nostru, să ne facem treaba bine, să fim buni, să ne mulțumim cu ce primim, că tot o friptură sau un șnițel de soia încape în burdihan, oricât de bogați sau de săraci am fi, oricâte am avea de sărbătorit sau nu, oricât de mari sau de mici ne-ar fi familia, bucuriile, necazurile.

În capul nostru însă, mai ales al bărbaților, totul se leagă cu bancul ăla, pe care l-am citit azi:

-Cât fac cinci plus cinci ?

-Unsprezece.

-Scoate mâinile din buzunare !

Cu bani sau fără, urâți sau frumoși, tineri sau bătrâni, facem ce facem pe la job, în școală, la pensie, etc., doar cu gândul la ochii, buzele, șoldurile, gleznele, mișcările, zâmbetele, gândurile fetelor ălora și la ce-am face noi cu toate alea, etc., etc., desigur.

Toate defrișările nu fac nici cât o răsucire bruscă a dânsei în loc, pe sub rochia aia care-ți arată perfecțiunea genunchiului. Iar gândul se duce în sus pe coapsă, odată cu privirea care vrea să ghicească sublimul curbelor ascunse. Firele de păr pleacă treptat de pe cap și încep să răsară curioase prin urechi și prin nări, dar noi ne vedem în oglindă în continuare primii la linia de sosire, totdeauna mai tari decât Făt Frumos, gata de promisiuni care n-au altă bază decât hormonii și dorința generală de forever young.

Ne dăm cocoși, preocupați de binele semenilor și de viitorul copiilor și în timpul ăsta sfredelim cu privirile decolteele, uneori atât de inconștient insistent, roșindu-le obrajii în tentativa de a ne abate privirile cu jocul medalionului de la capătul lănțișorului printre degetele tremurânde.

Salvăm planeta, mediul, pădurile, balenele și urșii, de toți oamenii răi, noi, oamenii buni, iar noaptea, când toate astea se ascund în întuneric, mândri de realizările noastre, ne imaginăm cât de macho putem să fim printre scutece, protejând domnița preafiravă și dornică de salvare.

Ne plac pardoselile din lemn, șemineele cu flăcări jucăușe, cărțile tipărite și hârtia igienică parfumată, încălțările din piele și fripturile, dar considerăm că omenirea trebuie să renunțe la toate astea prin instituirea unor interdicții, cu protecție totală. Să nu mai tăiem pădurea, să nu mai mâncăm animale. Să trăim în plastic și metal și imitații, să ne hrănim cu semințe și cereale, de parcă astea nu sunt făcute tot din resurse naturale, majoritatea chiar epuizabile fiind.

Sunt câteva adevăruri la noi pe care nu le vrea nimeni asculta și rumega:

Pădurea în creștere produce mai mult oxigen decât cea care depășește o anumită vârstă.

Principala îndatorire a personalului silvic este păstrarea integrității fondului forestier, asta însemnând că legea nu permite reducerea acestor suprafețe, iar cei care greșesc sunt prinși, mai devreme sau mai târziu, și plătesc din greu.

Lupii protejați în disperare sunt oricum foarte greu de vânat, chiar dacă se permite lucrul ăsta, nu-i vede nimeni să se poată bucura de prezența lor și fotografia cu ei, se duc în locuri unde găsesc mâncare din belșug, mănâncă și, pe urmă, când termină pe acolo, se mută în altă parte. În urma lor nu mai rămân nici cerbi, nici căprioare, nici mistreți. Dar nouă nu ne pasă de cerbi și căprioare, nici măcar nu știm prea bine care sunt unele și care sunt altele, astea sunt specii care oricum nu atrag fonduri europene pentru proiecte de anvergură privind protecția, așa ca ursul și lupul. Avem destui câini de iubit. Chiar și câinii de pe câmpuri, care trebuie să mănânce și se leagă de cuiburile păsărilor ce cuibăresc pe sol, ale iepurilor... Nouă ne plac pe câmpuri câini, nu din astea, căpriori, iepuri, fazani, etc.

Urșii despre care sunt atâtea polemici referitor la numărul lor exact, acolo unde produc pagube sau pericol sau doar deranjează și nu se intervine oficial, de cele mai multe ori dispar tacit, prin eforturi locale întunecate, iar protecționiștii extremiști jubilează, crezând că cei care vor control prin vânătoare doar exagerează, uite nu s-a întâmplat nimic, ați făcut tam tam degeaba, animalul s-a dus în treaba lui. Specia este de fapt în pericol dar, paradoxal, nu pentru că s-a interzis vânarea unor exemplare, ci tocmai pentru că nu e ținută sub control în felul ăsta. Cei care vor control numeric prin vânătoare, pe bani, pot fi ținuți în frâu în cazul tendințelor de exces, există structuri ale statului care pot face lucrul ăsta.

Toate țările civilizate au ajuns la concluzia că orice resursă naturală regenerabilă controlată cu cap poate prospera, aduce venituri substanțiale la buget, locuri de muncă și bucurie marii majorități. Noi trebuie să inventăm rota iar și iar, fără să ne punem măcar problema că poate, pe undeva, Silviu Brucan și atâția alții aveau dreptate.

Natura își vindecă rănile și se regenerează miraculos acolo unde oamenii sunt plecați cu treburi. Atâta timp cât noi am invadat-o și o violăm în toate felurile, fără controlul exploatării resurselor regenerabile săraca nu mai poate ține frâiele.

Vânătorii, blamați de toată lumea, au fost foarte întrebați (a se traduce solicitați) în ultimii an, de când s-a decis că populația de mistreți trebuie micșorată drastic. Nu le cade bine, nu le convine să toace rezultatul muncii lor în multe zone, adică o populație de mistreți cât de cât rezonabilă. Și mă refer aici la vânători, nu la braconieri. La cei cărora le pasă să fie populațiile cât mai mari și cât mai diverse în teren, la cei care se mândresc cu un trofeu deosebit recoltat, trofeu care nu reprezintă decât adevărata măsură a modului în care ei au grijă de terenul care li s-a încredințat.

Nimeni nu știe și nu vrea să știe câți urși s-au dus pe apa sâmbetei, executați tacit, de când s-a interzis controlul numeric prin vânătoare pe bani. Câți mor anual loviți de mașini sau de trenuri, pentru că mama îi lasă în al doilea an să-și vadă de viață și habitatul e deja plin, urșii sunt și ei teritoriali, aștia mici își caută locul, lemnul nu e de mâncare, ciupercile și murele au o perioadă scurtă la ofertă, iarna și primăvara nu prea au de mâncare natural, poate nu au nici locuri destule de bârlog, habar n-am, știu alții mai bine ca mine.
Eu mă întreb cum de urșii fug în pădure și în boscheți de oamenii care culeg fructe de pădure și ciuperci de sute de ani, apoi vin cu curaj în sat la mere, stupi, oi uitate în fundul grădinii, afumători, se plimbă pe sub geamul unora sau printre blocurile altora și mai și atacă uneori, fără frică.

Cea mai nouă chestie tristă e povestea unui zimbru de la Agapia, care moare pentru că nu există prevederi legale privind modul de intervenție în cazul lui. Are o singură vină: are o problemă la un picior din față care nu se poate remedia. Nu a apărut în presă, nu a sunat nimeni la 112, nu e destul de senzațional ca mondenitățile, botoxul și tatuajele.

Ipocrizie. Una dintre pricipalele trăsături ale speciei umane. Vrem de toate, dar să facă alții. Noi să primim bani mulți, să mergem în vacanță, să ne chefuim, să ghivolim fetele frumoase.

Cine mai are timp să citească ? Cine mai are timp să gândească ? Cine mai are timp să evolueze ? Cine mai are timp să se implice ?

Ce rost are ?