Pofte

Trăim în România şi în epoca dietelor de tot felul. Facem tot felul de eforturi să ne ţinem sub control poftele stârnite de sexul opus, pe de o parte, şi de mâncare pe de altă parte. Băutura nu se pune, e un alt subiect care se tratează altfel. Mâncăm sănătos, ne controlăm silueta, respectăm ritualuri alimentare, uneori dureroase. Toată săptămâna. Vine uichendul, facem cumva şi în perioada asta să respectăm ritualurile. Nu mult, nu des, nu prea târziu, aşa cum e sănătos. Ne bucurăm de zilele libere, nu ne mai gândim la problemele de serviciu, încercăm să ne relaxăm, să dormim, să ne fericim, să evităm să ne gândim că lunea vine oricum, mai devreme sau mai târziu.

În afară de workaholici, care abia aşteaptă ziua de luni ca să alerge să producă (oameni care de regulă au făcut la fel şi când erau la şcoală, abia aşteptau să fugă dimineaţa la ore), noi, majoritatea, nu ne înghesuim, dar trebuie. Nu e nimic rău în a fi pasionat de muncă, doar că e un dar pe care nu prea mulţi dintre noi l-au primit. Mie îmi place la treabă, luni dimineaţa mai ales, dacă reuşesc să depăşesc cu bine trezirea greoaie, toropeala după adormeala la ore mici şi lista de lucruri care trebuie rezolvate. Lista asta e sufocantă în primele momente ale zilei, după care nu mai pare chiar atât de încărcată.

Dar cel mai greu lucru e să depăşim duminica după amiază, pe înserat. Atunci, odată cu finalul iminent al timpului nostru personal, vine mâncatul pe fond nervos, vin dorinţele. Lupta se dă între „mor de poftă” şi „nu vreau să alunece pantalonii de pe inelele mele” (sau „vreau să mă pot lega la şireturi în continuare”, sau „crapă rochia pe mine” sau „mi se vede burta în orice port” sau „gâfâi ca un tâmpit când urc două etaje”, etc.).

De obicei câştigă „mor de poftă”. Pentru că altfel depresia are şanse prea mari să înceţoşeze seara, iar uichendurile, nu-i aşa, sunt tot ce avem de fapt pentru noi. Şi trebuie să fie cât mai colorate şi mai melodioase.

Aşa că un duş fierbine, un film bun, sau o carte bună, o ghivoleală îndămânoasă, o seară cu prietenii, o seară cu copiii, oricare altă opţiune, merge greu şi poate sta în gât dacă nu se serveşte alături de amandine, cartofi prăjiţi, grătare, sendvişuri calde, pizza, profiterol, tiramisu, lasagna, paella, popcorn,..., ceva dulce, ceva sărat. După care apar remuşcările, ghiftuiala nejustificată, eventual cu garnitură de blocaj biliar. Celălalt fel de depresie.

Aş fi putut să nu mănânc.

Aş fi putut cel puţin să nu mănânc atâta. Aş fi putit cel puţin să nu bag în mine atât de târziu.

Aşa că mai bag un film. Sting cu un digestiv. Mă culc la 1.15.

Mamă ce ochi am... Direct la cafea.

Nu ? Eu da.

Povestea scurtă a norilor de praf

Norii de praf stau de obicei tolăniţi pe unde apucă. Sunt şi ei copii ai naturii. N-au prea fost dăruiţi cu muşchi la prima lor apariţie şi handicapul ăsta îi caracterizează probabil pentru toată istoria universului, trecută şi viitoare. Soarele îi iubeşte la fel ca pe toţi copiii lui, iar ploaia îi face una cu pământul. Dacă n-a plouat de două trei zile, se înviorează instantaneu în prezenţa unui stimulent, energizant, cum e, de regulă, vântul. 

Azi s-a întâmplat în prezenţa măturoiului meu. Era din cale-afară, se tolăniseră prea mulţi dintr-ăştia în curte şi trebuia să-i determin să fugă în drum, unde oricum se distrează mult mai bine, sub roţile maşinilor şi căruţelor, plus copite de tot felul.

Sunt nişte nenorociţi fără coloană vertebrală, aşa că i-am alungat cât am putut de bine. S-au agăţat de mine cu toate tentaculele lor, i-am stropit cu picăturile mele de transpiraţie, ei mi-au băgat degetele în nas, au încercat să mi se bage pe gât, le-au alunecat ghearele pe corpul meu, mi-au îmbrăţişat picioarele, au apelat la toate tertipurile. Am strâns din dinţi şi n-am cedat. Am doar, un deget mic care va rămâne marcat pentru o vreme, în rest sunt bine, mulţumesc

.

Acuma se uită spre mine de dincolo de poartă, iar eu îi privesc în ochi de sub duş în timp ce mă săpunesc de rămăşiţele năpârlirii lor peste pielea mea delicată. Sunt neputincioşi, nu trece nici o maşină, deci aşa zisa lor răzbunare mai are de aşteptat.

Great saturday story.

Am noroc

Căutam cuvintele potrivite pentru a pune în lumină într-o descriere de tip Hogaş - Bogza frumoasele peisaje pe care le străbăteam, cu şi fără siluete umane în cadru, intra sau extravilane, când am văzut cu coada ochiului, de pe scaunul din dreapta, felul în care mă privea.

Am realizat, aşa cum se întâmplă absolut în fiecare zi, că acolo e centrul meu de greutate, lângă sufletul care se întrezăreşte prin ochii ei.

Cuvintele pe care le-am găsit s-au dus toate în direcţia ei, lăsând în urmă atât urbanul cât şi ruralul din peisajul înconjurător.

Îi ştiu căldura care mă ţine pe orbită în sistemul solar în care ea străluceşte şi eu sunt doar o planetă neînsemnată, cu axa înclinată spre temperaturi negative.

Atracţia ei gravitaţională îmi fură la nesfârşit toţi sateliţii. Lumina ei nu-mi lasă părţile întunecate să se manifeste, mă ţine într-o zi de vară perpetuă, într-un răsărit de soare de şapte stele cu sea view şi ultra all inclusive.

Lângă ea se înghesuie tot aerul respirabil. Atmosfera se răreşte pe măsură ce distanţa dintre noi creşte, prin urmare depărtarea devine un lucru absolut nerecomandat. Încerc să fac din asta o regulă de care să mă ţin cu sfinţenie. Pun deci la bătaie toată atracţia gravitaţională de care dispun și eu, împreună cu resursele din şi de pe apă, din sol şi subsol.

Fac ce pot, dar nu e uşor. Curcubeul ei e atât de complet şi de strălucitor, în timp ce al meu se zbate de regulă să se scuture de nuanţele de gri bacoviene, atât de opace şi de grele. Seninul ei eclipsează toate înnorările mele. Habar nu are de crivăţ, grindină, tornade sau tsunami. Ştie numai de primăvară, flori, veveriţe, rândunele, berze şi fluturi. Cîte unii dintre ăştia din urmă îmi dă şi mie, generoasă, direct în stomac.

Fulgerele, stelele căzătoare, cometele trec pe lângă noi, rămân în urmă rău de tot. Strălucirea ei îmi luminează sufletul, zilele şi privirile, are în ofertă doar soare, constelaţii şi lună plină. Ea nu ştie să ningă, să plouă, ştie doar să adie, briză vindecătoare.

Îmi place. Mi-a plăcut din prima clipă.

Când mă uit înspre cer văd doar senin şi deasupra de tot e steaua aia norocoasă, din totdeauna, sau cel puţin de când creierul meu a început să înregistreze amintiri care se pot accesa. E a mea.

Tot praful de stele e acolo, în ochii iubitei mele. Care ochi au ales să se uite spre mine.

E la fel de frumoasă şi din ce în ce mai frumoasă în fiecare zi.

Uichend

E uichend şi, cel puţin teoretic, putem să facem ce vrem.

Putem să dormim ca purceii, sau să fugim dimineaţa devreme să ne dăm cu schiurile, cu bicicletele, cu parapantele, după cum e sezonul.  Putem să ne imaginăm că cineva ne iubeşte. Putem să călătorim, să facem chiar excursii surpriză, cum ar fi o fugă la mare, la Bucureşti Promenada Mall sau la Braşov, Sibiu, Cluj, Iaşi. Să căscăm gura prin librării, să înfulecăm eclere, să bem frapucino şi sî achiziţionăm bulendre pentru dulapurile de acasă, la ofertă. Putem să citim în scutece sau să facem maratoane de vizionări de filme de Oscar, descărcate de pe torenţi. Putem chiar să ne jertfim câteva ore la birou, pentru hârtiile nerezolvate în timpul orelor pontate, sau să spălăm maşina cu jeturi înspumate.

Cum spunea un unchi de-al meu din sud: e posibilităţi.

Putem să invităm prietenii la un grătar, plin de colesterol, cu piept de porc feliii, ceafă şi slănină crestată, sau scrumbie pentru cură, care rezolvă colesterolul şi glicemia, sau ciuperci umplute cu mozzarella, adică meniu indiferent. Putem să trebăluim prin grădină, putem să coacem un goulash la ceaun sau putem să dăm copiii, nepoţeii, în leagănele special montate în spatele casei.

Putem să stăm cu burţile orientate spre soare, pentru primele raze încălzitoare, răsfoind în şezlonguri cărţi demne de premiul Nobel. Aşa sperăm la un bronz pregătitor, achiziţionat din timp, pentru mai comoda derulare a vacanţei principale.

Putem pur şi simplu să bem. Singuri, sau cu prietenii. Să ne matolim şi să ne imaginăm tot felul de treburi în nuanţe de roz. Asta, cred, e cel mai la modă. Aşa împuşcăm nu doi ci chiar mai mulţi iepuri dintr-un foc: scăpăm de stresurile de serviciu, ne imaginăm în tot felul de ipostaze sexi, indicele de încredere în propria persoană bate către maxim, rozul preia frâiele, viaţa e frumoasă.

Prognoza meteo e naşpa. Aş vrea să fiu Făt Frumos. Tare mă tem că nici uichendul ăsta nu-mi iese. Mă uit spre bar şi văd sticlele de Merlot.

Roz ... !?

Santa

De unde vine de fapt ideea de Moş Crăciun ?

Toată lumea în jur aşteaptă ceva de la noi. Este ? Familia are tot felul de nevoi. Şefii au tot felul de niveluri de performanţă pe care vor să le atingem. Egoistul din noi are propriile aşteptări.

Dacă nu suntem interesanţi într-un anume fel, din punctul de vedere al unuia sau al altuia, mai devreme sau mai târziu trebuie să schimbăm ceva. Sau vom fi noi schimbaţi de ceilalţi, ca nişte şosete obosite, după caz.

În urma acestor constatări profunde, după ani de căutări, răzgândiri şi zbateri, concluzia mea este că existenţa omului e strâns legată şi inevitabil condiţionată de acţiunea, starea, nevoia de a dărui. Nu se poate fără asta. Activitatea noastră zilnică e o dăruire continuă. Într-o reprezentare grafică, în special într-una sinceră, s-ar putea vedea şi nişte proporţii. Cât oferim celorlalţi, cât ţinem, sau cât oferim propriei persoane.

Dicţionarul numeşte partea asta, legată de persoana personală, egoism. E ca o margine de prăpastie, iar în limbaj moldovenesc vorbim despre buza râpei. Tu ai impresia că eşti foarte în regulă, prietena ta ar putea să te acuze foarte uşor că te gândeşti numai la tine şi nu ai limită, iar familia, prietenii, colegii, şefii, străinii, fiecare după cât de mult eşti interesant pentru ei, pot să-ţi arate, şi la nevoie să-ţi demonstreze, că eşti ok sau complet dus cu pluta, rupt de realitate, autist, egoist, că eşti atât de mult în stânga sau în dreapta buzei râpii. Dacă în stânga, să presupunem, e teren drept, atunci în dreapta se cheamă că ai luat-o rău de tot la vale. Şi invers.

Ce-ar fi de făcut ? Există o singură variantă câştigătoare: să dăruim la greu. Vrând nevrând. Să stăm pe baricade, scrâşnind din dinţi, măsele, maxilare. Să oferim, să ne oferim, etc.

De-aia zic: Moş Crăciun e un simbol. El vine o dată pe an.

Noi venim zilnic.

Probabilităţi

Era odată ca niciodată un om foarte trist. Tot ce făcea era din cale afară de trist. Tot ce vedea împrejur i se părea trist. Tot ce gândea, tot ce-şi putea imagina, tot ce se întâmpla în viaţa lui era invariabil trist. Era atât de trist că scriu aici cu jale, abia înghiţindu-mi lacrimile, cu gândul la un eventual seppuku.

Au venit vechi prieteni să încerce să îndepărteze norii de pe faţa lui. N-au reuşit şi au plecat bântuiţi de gânduri ucigaşe, răzbunări şi indice de agresivitate mărit considerabil. Au încercat părinţii să-i însenineze speranţele. Au plecat bocind şi ciondănindu-se, încercând să-şi amintească unde şi când au dat-o în bară.

Au venit blondele, brunetele şi roşcatele, în ordine aleatoare, crezând că formele lor generatoare de secreţii de lichide de tot felul, privirile lor pe sub gene, aflate la baza producţiei de adrenalină, râsetele lor cristaline cardio stimulative şi gesturile lor care consumă brusc oxigenul din zonă şi te lasă să te întrebi dacă eşti cu ceva mai bun decât cârpa aia întinsă pe jos, lângă tine, vor scoate la fluturat în vânt propria lui pelerină de Superman, reamintindu-i că testosteronul nu se compromite vibrând la mesaje subliminale siropoase. S-au izbit de zidul de tristeţe pe care îl ridicase atât de bine în jurul lui încât nici el însuşi, chiar să fi vrut, nu mai putea să-l depăşească decât, eventual, printr-un efort supraomenesc, generat de vreun eveniment neaşteptat.

Doctorii i-au spus că fizic e sănătos tun. Nu avea nici un fel de porniri criminale, agresive, sau deviate de la starea descrisă în engleză printr-un singur cuvânt: straight. Avea IQ, avea în urmă rezultate strălucite, avea în faţă un viitor foarte promiţător. Avea destui bani, văzuse multe locuri de pe lumea asta, exotice, istorice, sălbatice, călătorise, zburase, călărise, sărise, alunecase, se rostogolise. Avea buline albe şi roşii de când se ştia pe lume, oriunde şi în orice conjunctură. Practic, nu-i trebuia nimic dintre cele materiale. Problema lui se pare că era la cap. Sau la suflet. Sau la cap şi suflet.

Şi în basmele cu care am crescut noi veneau tot felul de figuranţi să cucerească inima prinţesei. Probabil că erau tot aşa de superficiali şi de obsedaţi de bani, oglindă şi carneţel ca şi în ziua de azi, şi în vecii vecilor amin. Până apărea Făt Frumos, Pipăruş Petru, Florea Înfloritu etc., muşchiuloşi capabili să ofere mai mult decât le trebuia pe retur. De ceva similar probabil că avea nevoie şi omul nostru, de un declic miraculos produs cumva, de cineva, de o împrejurare, de o conjunctură.

Era atât de trist încât era pe moarte. Nu mai avea nici un fel de speranţă. Nu mai făcea nici un fel de efort să încerce măcar să înceapă procesul de revenire la o linie de plutire cât de cât. Dacă ar fi avut frunzuliţe, ar fi arătat foarte rău pe crengile lui, aşa, uscate şi răsucite, ca nişte ţigări de foi ciufulite. S-ar fi văzut omizile cum încearcă să-i mestece ultima sursă de oxigen, şi bacteriile blocând traficul de sevă din interior, în ambele sensuri.

...

Exact când ajunsese la limita sezonului vegetativ, într-o zi mohorâtă, pe malul lacului, i s-a părut că deodată aude  vântul cald de primăvară. Nu era departe şi venea spre el. Era condimentat cu clinchete de clopoţei şi clipocit de izvoare cristaline. Era ceva...

Când a privit-o în ochi, în afară de senzaţia de curcubeu rogvaiv peste tot în jur, omul a reinventat pe loc exploziile solare, atracţia gravitaţională, geometria euclidiană şi toate formulele fizicii cuantice. Afectată inevitabil de deformarea spaţio temporală care o prinsese prea aproape, a făcut şi ea pasul aşteptat spre contopire.

Big bang. Nuanţele de gri, toate 256, au rămas în urmă, rătăcite într-o amnezie bruscă şi ireversibilă. Doar Louis Armstrong mai văzuse ceva asemănător şi pusese totul într-un cântec, rămas în istorie. Pe Calea Laptelui luminile nenumărate sclipeau a fericire. Doar câteva galaxii mai de departe nu erau în clar cu evenimentele, întrebându-se curioase, ca babele cu mâna la gura ştirbă, din aproape în aproape că ce se întâmplă mamaie.

Frumos. Neverosimil. Posibil.

Atât de

Femeile sunt atât de frumoase încât ne pierdem minţile în faţa lor şi ne oferim drept plastelină pentru orele lor de modelaj. Dacă le duce mintea şi dacă ne vor, construiesc împrejurul nostru o lume de unde nu mai plecăm nici dacă ne roagă. Sunt construite să se potrivească perfect în braţele noastre. Se ating de senzorii cu care am fost dăruiţi pe degete, braţe, palme, piept, obraji şi buze şi ne electrocutează la nesfârşit. Prozaicul, împământarea, ne aduce vrând nevrând cu picioarele pe pământ. Altfel am pluti. În afară de unii, prea ocupaţi cu iubirea pentru putere, manipulare şi meandre proprii. Ăia se recunosc după mâini de fier, fără senzori, şi absenţa zâmbetului.

...

Bărbaţii sunt atât de pofticioşi încât renunţă benevol la pantaloni în intimitate, indiferent cât de cocoşi se dau cu ocazia prilejului oricărui tip de discuţie însoţită de coniace, bere şi biliard. Au burţi şi dorinţe şi e suficient dacă peisajul miroase şi arată bine, satură şi gâdilă. În afară de unii, prea ocupaţi cu iubirea pentru putere, manipulare şi meandre proprii. Ăia se recunosc după mâini de fier, fără senzori, şi absenţa zâmbetului.

...

Poveştile, de orice fel, sunt atât de repetitive încât devin banale, atâta timp cât nu găseşti de fiecare dată un ingredient pentru a stimula nasul, papilele, imaginaţia. Toate au fost inventate, pierdute, reinventate, regăsite, diversificate. Totuşi le căutăm cu disperare, mai mult sau mai puţin mascată sau recunoscută.

...

Vacanţele sunt atât de puţine încât devin obligaţii. Mai întâi pierdem calea spre braţele iubitei, pe urmă cea spre laurii campionului olimpic, ne uităm în urmă după o vreme cu ochii din ce în ce mai mari de groază şi ne izbim, în procent incredibil de mare, de ceva. Se cheamă plafonare. E locul ăla unde steluţele dispar din priviri, veveriţele nu există, curcubeul e doar din nuanţe de gri şi te trezeşti că eşti năclăit de neîmplinire. Rămân ascunse sub stratul lipicios doar speranţele unei ieşiri care să readucă strălucirea începutului. Despre asta e vorba în cuvântul vacanţă. Sau despre asta devine vorba, odată cu trecerea anilor.

...

Viaţa e atât de scurtă încât devine treptat o cursă contra cronometru. Şi noi suntem de regulă cu un pas în urmă.

Nu ne rămâne decât să zâmbim, să savurăm momentul, să fim buni, să iubim, să dăruim.

Sau nu.

Pinot noir

Vremea de că_at pusese munţii în scenă cu jocuri de nori şi ceaţă, spulberate şi scuturate de rafale de vânt. Coamele şi pletele lor de cetină fluturau şi fluierau şi huiau în toate părţile, ca apucatele. Când ningea, când se făcea că soarele a spart blocada, când se întuneca, ploua, când se părea că vine primăvara. Zile de babe, ninsori de miei, fiţe de natură montană.

 La poalele acestui peisaj stătea personajul traco geto dac, încercând să-şi verifice mesajele.

Fusese plecat pentru o vreme. Nu era sigur unde. Nu-şi amintea. Legea lui Burebista picase de ceva vreme, prohibiţia era abolită, şi el devenise unul dintre principalii producători de vinuri din ţară. Făcea vinuri bune, dar avea probleme cu autocontrolul. Aşa că nu erau rare momentele când ceţurile munţilor coborau şi-i făceau vraişte printre circumvoluţiuni, care se pierdeau unele de altele, se rătăceau şi uneori se regăseau după o vreme, alteori se priveau pline de curiozitate, înfiripând iar şi iar noi prietenii.

În momentul poveştii noastre inutile şi insipide, omul revenise din rătăcirile printre neguri şi încerca să-şi dea seama cât timp trecuse de la pierderea contactului cu realitatea. Nu reuşea şi spera că mesajele îi vor da o idee, o pornire, o ceva de care să se poată agăţa, să-l ajute să dezvolte. Fuseseră lăsate pe gard, se adunaseră, iar vântul le răsturnase la un moment dat şi el răscolea printr-o grămadă de cioburi. Plăcuţe de lut de cea mai bună calitate, făcute ţăndări datorită indolenţei poştaşului, care nu le putuse pune într-un loc ferit de furtuni. După căutări îndelungi, găsi un colţ pe care scria: Decebalus per Scorilo.

Exact în momentul acela, se auzi de după gard:

-          Băi, Scorilo ! Ai ajuns acasă ? Eşti bine ?

Deci aşa mă cheamă, se gândi. Mare parte dintre detalii se limpeziră în mintea lui brusc. Nu-şi amintea care-i treaba cu Decebal, nici măcar cine e ăla, în rest amnezia se vindecase.

-          Credeam că te-au executat şi pe tine.

Scorilo privea interzis. Vecinul i-a povestit că în intervalul scurs între trasul de pe boască şi evaporarea ultimei picături din butoiul din capăt s-au întâmplat multe.

Dunăre cu Aplodor, pod cu romani, Traian, Decebal, asediu cu Sarmizegetuza, alimentare cu apă cu Bicilis, ape de munte cu bolovani, aur, argint, piept cu sabie înfiptă, end of story.
Nu mai era nimic de făcut. Zarurile căzuseră cu fundul în sus.

***

Viezurele, ascuns în varză, râdea pe înfundate.

Mânzul, legat de gard, privea în altă parte.

Barza, călărind o ramură de plop, ştia că nu niciodată n-a fost mare brânză de capul lui.

Scorilo se uită spre fântână. Îşi văzu în apă chipul îmbătrânit. Nu va reuşi niciodată să refacă din prafuri de plăcuţe zdrobite mesajul complet al lui Decebal, să vadă ce voise să transmită mai departe. 

În zare se vedeau romani ţanţoşi dănţuind cu nestatornice frumuseţi traco geto dace de sex feminin. O nouă vară urma să se instaleze cât de repede.
Romanilor le plăceau vinul, aurul și gagicile.

Istoria a deformat pe urmă totul, nu mult, doar pe ici pe colo, prin punctele esenţiale, iar noi suntem aşa cum suntem. Totul din cauza poştaşului, a meşterului cu lutul şi a vântului.
Mor de curiozitate referitor la detalii despre formarea poporului german.