Povestea e scurtă. Prea scurtă. Și mă tem că fără happy end. Adică fără ”au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”, pentru cei care nu știu boabă engleză. Măcar românește să nu uităm.
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici măcar n-ar avea ce se povesti. A fost un an, 2018, care avea o vară. Vara părea ca toate verile (vara are plural oare ? că văd că autocorrectul mă autocorectează) din ultimii ani, amenințați de încălzirea globală. Adică nici prea prea, nici foarte foarte.
Deodată pesta porcină africană a pătruns în România în stil clasic, războinic, și pe la Oradea, și pe la Tulcea. Statul român s-a autosesizat și aliniat directivelor europene de multă vreme în acest sens, înainte de 2010, iar în 2016 a scos un HG care spune ce și cum în situația în care apare boala asta.
Pesta porcină africană este pentru porci un fel de Ebola, sau mai rău. Covid e mic copil. Mortalitățile sunt de 99%, cel puțin până unii capătă eventual niște imunitate după ceva ani.
Planul de luptă prevede măcelărirea mistreților care suflă acolo unde e depistată boala. Despre porcii domestici am văzut că deciziile deferă de la caz la caz, de la județ la județ.
Așa că am analizat cu toții efectivele și s-au aprobat cote de recoltă, adică de împușcare prin metode legale de vânătoare, în așa fel încât în cel mai scurt timp să se ajungă la o densitate scăzută de mistreți, de maxim 0,5 exemplare la fiecare kilometru pătrat de habitat (munți, dealuri și câmpii, păduri, culturi agricole, pârloage, mlaștini stufuri, etc.).
Se nimerește că în ultimii cel puțin trei ani arboretele de fag din zona de munte n-au fructificat, adică n-au produs jir, hrana preferată a tuturor sălbăticiunilor. Așa că o parte dintre mistreții din zona de munte au plecat ca de obicei la porumb, după ce a dat în lapte această plantă miraculoasă și care se cultivă pe suprafețe mari de tot în România, de la munte mai în vale.
Bucuria celor care au terenuri de vânătoare mai la vale, amărăciunea celor de la munte.
Au trecut doi ani de hăituială pe specia asta, să salvăm carnea de porc de pe piață și economia de profil, nu ? Românul mănâncă porc, a picat bine și mai multă carne de mistreț pe piață, treburi bune, pentru unii.
Efectivele au scăzut semnificativ, cel puțin la munte. Anul trecut, 2020, a fost unul de fructificație abundentă la fag în toată Europa, inșallah. Așa că speranța celor care se ocupă de management cinegetic în formă continuată a fost că începând cu căderea jirului, măcar de prin luna octombrie încolo, vor reveni la munte mistreții plecați de la munte de ceva vreme și nereveniți. Speranțele s-au năruit prin noiembrie, când s-a constatat că nu e așa, ori nu mai sunt prea mulți nici în vale, ori bătrânii au cam fost pușcați, iar cei tineri n-au mai știut cărările spre înapoi.
Ticăloșia situației este că s-a cerut să se omoare cu precădere scroafele, tocmai pentru a reduce efectivele, ceea ce a stârnit revolta celor care știu cu adevărat ce e aia vânătoare, etică, tradiție, respect.
Trecem peste asta, m-am săturat de dat lecții de management cinegetic degeaba, oricum cei care nu știu nu au de gând să se documenteze și trăiesc cu impresia că cine are o armă în mână e braconier.
Ca să completez cu ultimul detaliu, statisticile spun că mistrețul constituie cam 65-70% din hrana lupului. Românul iubește atât de tare lupul și alte carnivore încât aleșii lui au decis că tradițiile vânătorești sunt perimate pe acest colț de rai și și-au asumat oficial protecția totală a speciilor de carnivore în Carpați, în condițiile în care în toate țările Europei se practică vânătoarea controlată.
Începând din octombrie, noi, ăștia ”însetați de sânge, cu puța mică șAi alte frustrări” din managementul cinegetic al patriei am început să constatăm mortalități sporite în rândul efectivelor de căprior și cerb. Atât ciute și viței cât și cerbi maturi, în putere. Lupii, tot mai mulți și mai grași și mai puțin temători de om atacă orice văd și pun jos, nu mai sunt doar ”sanitarii pădurii”, natura care este, autoreglaj, blablabla, bleah.
Rezumat: mistrețul, veriga cea mai importantă în lanțul trofic din zona de munte, cu toată puterea lui cea mare de regenerare, e pe cale de dispariție temporară în multe regiuni din Carpați la ora asta. Mai vezi câte o familie pe ici pe colo, câte un vier solitar. Unde sunt focare active de pestă porcină africană poate mai e de găsit și câte unul mort, accidental, dacă nu l-au mâncat lupii deja.
Tragedia stă să urmeze, deja a început. Bănuiesc un mic dezastru ecologic în doi-trei ani. Vom rămâne cu urșii. Lupii vor pleca și ei când nu vor mai avea ce mânca.
Situația tentează gestionarii de fonduri cinegetice care bagă bani acolo ca să aibă animale multe și acuma nu mai au decât carnivore să braconeze lupii, în lipsă de alte soluții, în timp ce națiunea doarme fericită că sunt ocrotiți prin lege. Legea ar trebui să fie dreaptă și să ofere variante de compensare pentru orice fel de pierdere.
E un scenariu negru care pare puțin plauzibil. Poate că da. Sau poate că nu.
Vom vedea în curând.
Întrebarea mea retorică, nevinovată, îngrijorată e mai lungă, nu e o propoziție simplă, e un șir de întrebări:
România renunță voluntar și inconștient la statutul de cea mai bogată și completă și faimoasă biodiversitate din Europa, pentru niște friptură de porc, în condițiile în care boala asta nu face rău omului, iar măsurile de biosecuritate depind de om în mare mare parte ?
Combinatele de porci nu au oricum măsuri de biosecuritate atât de stricte încât bietul mistreț, arătat cu degetul drept unicul vinovat de răspândire a virusului, nu are cum să ajungă să-l împrăștie acolo, sub nici o formă ?
O fi adevărat ce se aude dinspre Europa, și anume că în focarele declarate nu se mai vânează nimic, doar la noi trebuie continuată exterminarea mistrețului ?
Unde sunt ONG-urile alea care salvează planeta ? Sau nu se dau bani mulți, fonduri europene pentru a studia ”aberațiile” pe care le-am debitat eu în scurta mea poveste ?
Întreb și eu, nu dau cu parul, că mi se pare că nu pasă nimănui de aspectele astea.
