O sâmbătă românească

Încă una dintre poveştile mele plicticoase.

Meteorologii au anunţat valuri de frig, coduri galbene, viteze mari de punere în aplicare a acestora din partea naturii mamă.. Ceea ce s-a şi întâmplat. Aşa că nu se poate, în asemenea condiţii, să nu apară şi lucruri demne de caracterizat România de azi şi plăcerea de a vedea lumina zilei permanent în această parte a Europei şi, implicit, Carpaţilor, care este Piatra Neamţ, leat 2014 e.n. Mărunţişuri...

Ieri, vineri, desigur, buluceala a fost maximă la vulcanizări. Nu numai studenţii învaţă în ţara asta cu două zile înainte de examene, totul se derulează la fel, inclusiv schimbarea cauciucurilor de vară-iarnă între ele. Eu, cu spirit nemţesc în sânge, de când lucrez cu cetăţeni iubitori de Bundesliga, am vrut să fac lucrul ăsta chiar de joi, dar nu s-a putut. Aşa că ieri, vineri, am fost foarte fericit când un proprietar de vulcanizare s-a oferit săritor şi ne-a rezolvat prompt Skodiţa, pe numele ei Albinuţa, cu doar 70 de lei.

Venea un uichend (pe Cracău, că e mai aproape ca Siretul) şi premizele erau de stat la gura sobei cu budinci şi filme bune. Şi soamne prelungite, după nopţile nedormite atât de prietene cu stresul nostru cel de toate zilele. Groovy ! Toate erau în grafic: grădina culeasă, vinul în beci, cauciucurile de iarnă la locul lor, lemnele uscate, bonurile de masă cheltuite cu cap, etc.

Dimineaţa a fost frumoasă, budinca-breakfast apetisantă, aromată şi fierbinte, ca să nu spun doar gustoasă, că noi scriem proză aici, nu versuri. Am mâncat două porţii mari, imediat înainte ca Simona s-o execute şi pe Radwanska, lucruri care mi-au dat o stare de bucurie totală şi senzaţia că viaţa e frumoasă. Am ieşit să fac mişcare, să sparg lemne, să fac focul, plin de energie, soarele spărsese el deja norii, era frumos, frig şi linişte şi brusc am avut senzaţia că Albinuţa stă cam într-o rână. După turul de rigoare constatările erau triste: cauciucurile de iarnă, proprietatea familiei, achiziţionate două câte două de-a lungul timpului, nu erau montate cum face omul normal şi de bun simţ, gemenele mai bune pe faţă şi alea puţin mai uzate pe spate, nu, Doamne fereşte, erau două la fel pe stânga şi celelalte două la fel pe dreapta. Plus că cele de pe dreapta erau pe pană. Biata Albinuţa se străduia să stea dreaptă, da nu prea avea cum...

După criza de nervi, frustrarea că nu pot să-l pocnesc pe nesimţit şi mogâldan şi telefonul dat unui prieten, am ajuns cumva, cu genunchii uzi şi mâinile negre şi îngheţate la altă vulcanizare, unde am remediat situaţia. După doo ore de frig. În loc să văd un film la căldurică, acasă, într-una din puţinele sâmbete când pot face asta. Am plătit din nou. În schimb m-am văzut cu nişte prieteni care mi-au povestit, stând acolo, întâmplări cu medici de familie, asistente şi spitalizări la urgenţă, în pragul morţii, după diagnostice şi reţete aiuristice. Evenimente finalizate cu replica asistentei respective, tare de tot, cu ocazia vizării certificatului medical, emis de spital după salvarea omului de la întâlnirea cu colţul: A, deci a reuşit în final să-şi facă rost de concediu medical ! ...

Pe urmă, în drum spre casă, am mers să iau lichid de parbriz şi benzină.

Pentru lichid am intrat la Practiker, unde funcţiona doar o casă, desigur. Cu coada de rigoare. O doamnă care voia tot un blid de lichid de parbriz a îndrăznit să ceară să se mai deschidă o casă. Nimeni dintre cei cu veste albastre nu au părut să audă strigătul ei disperat. Doar casiera, care mi-a spus mie, tocmai ajuns în faţa ei, că ce mare scofală şi sclifoseală, lumea trebuie să stea la coadă dacă vrea cumpărături. La care eu, gentleman, dar nervos, i-am replicat că ea e la serviciu şi eu în timpul liber, că nu mi-e dor să vin să admir peisajul aşteptând la coadă pentru că ei n-au chef să fie atenţi cu puţinii clienţi pe care-i au, că ar trebui să fie drăguţi cu noi şi nu să aibă atitudinea asta şi că eu pot să fac mofturi şi ea nu prea are voie să comenteze, mai ales în felul în care a aruncat replica aia sictirită. A devenit drăguţă, a zâmbit şi mi-a urat o zi bună. Mulţumesc, la fel.

Următoarea oprire: OMV, unde un băiat de-al lor, din ăia care zâmbesc stând în frig cu pistolul de combustibil  în mână, mi-a spus că nu merg momentan casele, deci nici pompele... Şi eu care trecusem pe lângă Petrom, Sokar şi Lukoil... Deja nu-mi mai păsa. Am mai făcut o tură la Petrom.

Am ajuns acasă pe înserat, că doar e sâmbăta mea, ce rost are să mă grăbesc, am făcut focul, m-am băgat în duş. Când eram gata uscat şi parfumat şi-mi zâmbeam în oglindă, ca omul, a picat puţin curentul. Am realizat că nu montasem înapoi bateriile de la ups-ul centralei, după ce le încărcasem la redresor, pentru că nu eram sigur că ştiu cum. Pericolul era doar dacă nu revenea curentul: centrala se umflă până crapă ceva, din cauza temperaturii şi presiunii şi a faptului că pompele şi ventilatorul nu pot respira fără curent electric. Am fugit cu prosopul în jurul mijlocului, cu lanterna frontală montată pe cap, am moşmondit acolo vreo zece minute şi am reuşit. Între timp venise curentul, dar plămânii mei apucaseră, de asemenea, să respire aer curat şi rece direct prin fereastra deschisă şi prin pielea spatelui, neprotejată de textile, pentru că eram contra cronometru.

Acuma e noapte, cald şi bine în casă, nu se mai vede afară dacă e iarnă sau vară, dacă sunt în România sau Grecia sau Austria sau Canada, nu miroase a fum, gunoi, ceaţă sau bălegar. E bine bine. Sâmbăta a trecut. Sâmbătă seara e o altă zi.

Fimeia me spune că datorită nemulţumirii mele şi a a atitudinii necorespunzătoare mi se întâmplă toate lucrurile astea. Eu sunt de părere că nu e chiar aşa, poate un mic procent are dreptate, dar mai sunt şi alţii care trăiesc aceleaşi supărări, şi sunt sigur că nu toţi dau aceeaşi atenţie ca mine la toate nimicurile, şi totuşi li se întâmplă şi nu cred că le pică bine. Adică nu cred că le atrag. Ele se întâmplă oricum, şi sunt din vina nesimţirii poporului român, luat pe bucăţele.

Mulţi oameni în ţara asta au probleme cu capul. În sensul că sunt atât de inconştient perverşi încât nu fac decât să le-o tragă celorlalţi, cât de des pot, fără să realizeze că o iau şi ei, concomitent, cu aceeaşi intensitate. Şi mi se pare foarte simplu: cu cât mai mulţi şi-ar face bine treaba în dreptul lor, cu atât cercul vicios în care ne rotim în ţara asta pitorească şi infectată s-ar sparge şi am trăi mai bine de la sine, fără să facem atâtea artificii. Trebuie respect, seriozitate, corectitudine. Cele mai greu de accesat, nu ?

Totuşi, dacă ne putem consola cu faptul că în alte ţări oamenii o duc şi mai rău, de ce mai există mofturoşi ca mine ?...

Caut reţetă cu ceva ceaiuri sau prafuri pentru nesimţire... Sunt conştient că poate fi cel puţin la fel de scump ca o investiţie în dantură, dar sunt dispus să plătesc. Altfel am să mor de scârbă.

Frustrări de octombrie

Mâncam un cârnăcior crud uscat de struţ. Durează până mesteci fiecare îmbucătură. Pentru diversificarea şi completarea gustului mai luam câte o bucăţică de gorgonzola piccante. Sticla de merlot se zbătea pe raft să-mi atragă atenţia. Mă făceam că n-o văd, deşi până la urmă nu se poate desăvârşi gustul unei ciuguleli de după amiază fără o gură de vin adevărat. Dincolo de fereastră, printre rafale de vânt, norii făceau jocuri de lumini cu soarele şi nucul din colţul casei se dezechipa de frunze cu mare viteză, năpădit de tristeţe, devenind din nou din ce în ce mai transparent.

Urăsc momentele astea. Mi-e milă de soarele care se mută la oamenii care stau cu capul în jos şi la noi nu mai reuşeşte să se uite decât cu faţa cealaltă, bolnavă şi bleagă. Peste mine se-nghesuie ceaţa, vântul rece şi umed şi mirosurile oribile de toamnă. Oribile în zona asta, în partea asta de ţară, pentru că în loc să ne consolăm cât de cât cu parfumul merelor coapte şi al strugurilor zdrobiţi de dorinţa de-a fi must, ne sufocă fumul gunoaielor arse combinat cu cel de ceaţă umedă, care nu de multe ori ne face să privim spre tălpi cu speranţa că n-am călcat într-un căcat şi-i răspândim acuma aromele.

În acest context, iritat de vântul care purta norii, care-mi violau soarele, restricţionându-mi accesul la el, în loc să mă gândesc la modalităţi de îmbogăţire uşoară, visul permanent al omenirii, eu, fraierul, mă gândeam la felul în care reacţionează oamenii la stres. De parcă ar folosi la ceva să-mi pierd vremea cu din astea.

Oamenii, în contact cu stresul, au tot felul de reacţii, dar în final cu toţii ajung la aceeaşi concluzie: violenţa. Într-o formă sau alta. Fiecare în felul lui. Inclusiv eu, cred... Toţi sunt simpatici. Drăguţi. Generoşi. Toleranţi. Prietenoşi. Până sunt înghesuiţi de probleme. Fiecare crede că el nu se va purta aiurea cu ceilalţi. Până apar presiunile, de regulă alea de la serviciu, problemele curente care ajung să te copleşească la un moment dat.

Şi deodată...  ai senzaţia că-ţi crapă capul. Că nu le mai poţi face faţă orice eforturi depui, că va veni cineva şi-ţi va reproşa că nu eşti bun de nimic, că eşti bun de plată sume consistente, că va trebui să o iei de la zero pentru că sigur vei fi dat afară (în cel mai bun caz), că nu e vina ta, că te-ai bazat pe ăla şi uite ce fraier ai fost, te lasă cu fundu descoperit exact acuma, eşti pe muchie de cuţit, nu reuşeşti să te încadrezi în termene, etc...

Şi fiecare crede că celorlalţi le e mai uşor, că el(ea) au nimerit cel mai aiurea post, cu cele mai greu de rezolvat probleme, detalii, că ce fain le e altora, ce uşor, ce norocoşi sunt.

Care e semnul cel mai clar că ai ajuns în starea asta ? Uiţi cum se zîmbeşte. Uiţi de bunul simţ, de politeţe şi de calm. Nu mai ai răbdare cu nimeni. Ai colţi. Mârâi. Te porţi oribil cu ceilalţi, care-ţi vin cu chestii minore, zâmbind timid, de ţi-e şi ruşine de tine, mai târziu. Nu mai mănânci. Eşti obosit, pentru că nu dormi, ai ochii roşii şi inima strânsă. Naiba ştie ce mai faci aiurea şi pe acasă, când ajungi. Sunt perioade prin care treci vrând-nevrând, şi care totuşi dispar la fel de repede cum au apărut. Cu o vorbă, un zâmbet, un ok de unde nu te aştepţi.

Şi după ce trece... îţi revii şi te porţi normal, şi uiţi tot ce nu-ţi convine. Uiţi atitudinile greşite. Vrei să le uiţi, îţi convine. Zâmbeşti, eşti drăguţ şi toată lumea e ca de obicei împrejur. Dar unii rămân cu un gust oarecum amar. Din cauza lor sau din cauza ta, depinde de caracter. Alţii nu bagă de seamă chiar aşa. Sunt mai puţin sensibili. Te gândeşti cum să repari. Sau nu. Îţi bagi picioarele. Mergi mai departe. Cine e sensibil, problema lui.

Nu e un capăt de lume. Se potriveşte cu vremurile pe care le trăim, probabil.

Şi gândindu-mă eu aşa, am terminat şi cârnatul, şi merlotul. Lucru care m-a întristat şi mai tare.  Iar vremea, toamna, soarele superficial şi culorile galben portocalii din rotirea frunzelor într-o continuă cădere nu-mi ajutau deloc starea.

Normal că acuma urmează să se întâmple ceva, o poveste, oricum ar fi ea, dar e nevoie de ceva acţiune. Ei bine, nu s-a întâmplat în ziua aia. N-avea ce. Era doar o după amiază cu puţin soare cu dinţi, linişte şi era bine de uitat de stresurile lor şi de ale mele. Am făcut focul, am rupt o coadă de topor crăpând lemne, şi cam atât.

Eu n-am,... numai poveşti din astea...