Indicatorul

Corăbiile se îneacă şi când nu plouă, chiar dacă seceta ajunge în stadii fiziologice sau chiar pedologice. Fenomenul n-are legătură cu volumul precipitaţiilor, lichide sau solide, cu prognozele meteo, cu cotele apelor Dunării. E vorba pur şi simplu despre modificări de densităţi. Sunt şi distrugeri colaterale, dar e inevitabil. (Şi sună mai bine în englezeşte, când vine vorba despre partea asta.)

Lumea înconjurătoare se poate clasifica în toate felurile, după nenumărate criterii, în funcţie de ce vrea unul sau altul să scoată în evidenţă. Doar că la bază, dacă dorim să recunoaştem, stau sentimentele şi hormonii. Iar astea sunt, aşa cum ştim cu toţii, nişte lucruri ale naibii de sensibile. Absolut cu toţii le avem, în cantităţi diferite. La unii mai prăfuite, la alţii ascunse în cotloane greu de dibuit, la mulţi îmbibate de porniri rele. La şi mai mulţi în volume şi manifestări nebănuite, nestăvilite, necontrolate. S-ar putea face tot felul de clasamente şi căuta la nesfârșit contururi de tipare.

Dar statisticile şi clasificările se constituie în cel mai prost mod de a transmite mesaje. Subliminalul trebuie insinuat cu răbdare, aşteptând momentele când astrele permit descoperirea combinaţiilor de cuvinte cu adevărat perfecte pentru prezentare. Dar cine poate aprecia perfecţiunea, atâta timp cât pentru a cântări e nevoie de unităţi de măsură ? Căci fără un termen de comparaţie, sfera pluteşte sau se rostogoleşte la nesfârşit, piramida se dărâmă sau îşi schimbă pur şi simplu fără prea multe explicaţii logice punctele de sprijin, puţinul poate fi mult şi te poţi tare uşor lovi cu capul de transparent. Iar creierul poate da în voie din circumvoluţiuni în zbaterile valurilor de materie cenuşie imaginate de lovitură.

Ideea acestui text, care, să recunoaştem, nu e la îndemână de degustat aşa, fără ceva de tăiat greaţa alături, mi-a venit atunci când, vizitând o zonă cu oarecari pretenţii turistice, am găsit indicatorul spre Neckargemünd, aflat, în momentul acela, fix la 498 de kilometri de mine. WTF ? Putea fi o destinație mai comercială, un Monte Carlo, Praga, Kiev sau chiar Vladivostok.
 De atunci mă gândesc uneori la ignoranţa mea cel puțin geografică. Sau poate e doar o mare ironie a administraţiei locale din oraşul respectiv, când au ales în loc de Zürich, Viena, Berlin, Milano sau orice alt oraş cunoscut din apropiere (drept indiciu pentru cine vrea să ghicească pot da Lausanne sau Geneva) să arate în direcţia respectivă.

Poate unora li s-ar părea logic să treacă acest nesemnificativ subiect cu vederea. Mie mesajul mi-a plăcut, m-am simţit bine, m-am oprit pentru un minut şi am încercat să par mai cult şi mai umblat decât sunt în proprii mei ochi (ceea ce nu prea mi-a reuşit), mi-a făcut poftă de aberaţii.

Unde eşti tu, şi care este, ca să zic aşa, mesajul tău, băi, Neckargemünd ?

Parasolare şi staţii radio

Nu înţeleg ce rost au dâmburile. Înţeleg foarte bine movilele, taluzele, iubesc valurile, malurile, pot să accept şanţurile, gropile. Dar dâmburile ? Cum şi de ce şi cine le-a inventat ? Ce rost au ? Eu unul nu le pot suporta, înţelege, accepta.

Bine, gata cu tâmpeniile.

Am fost la Bucureşti.

Aşa, tangenţial, trebuie să menţionez că Bărăganul arată bine. Verde, mănos, cu cernoziom la fel de negru, cultivat, insensibil la seceta de care se plâng oamenii la mine în sat.

Ok. Mai departe, ca să abordez direct subiectul, am constatat că orice fel de maşină am condus (mai puţin Jaguar, Aston Martin sau Rolls - că sunt domiciliat rural), încă nu a reuşit nimeni să păcălească soarele când e vorba de curiozitatea lui în a explora interiorul maşinii şi fundul retinei. Oricum combini parasolarul cu ochelarii de soare recomandaţi de cei mai buni medici, soarele va reuşi să-ţi bage unul dintre nenumăratele lui degete direct în ochi. Indiferent în ce direcţie am mers, de la şase zero zero până la douăzeci şi unu treizeci mi-a scormonit în dosul retinei cu toate degetele şi ghearele pe care le-a arătat azi pe meridianul ăsta. Şi a fost o zi fără pic de nor. Ochii mei roşii, nedormiţi, îngânduraţi şi fotosensibili cunosc în momentul acestei relatări absolut totul despre soare. Voi avea coşmaruri cu explozii solare, voi visa lucşi nenumăraţi şi temperaturi inimaginabile. Parasolarele sunt inutile, I tell you !

Asta a fost una. A doua este despre trafic. Azi mi-a plăcut o replică în staţie. Am şi eu ca mai toţi românii şi moldovenii care se respectă o staţie radio pe maşină, cu tot cu antenă, pentru scurtarea distanţelor. N-am auzit înjurături, lucru care mi-a plăcut. Oamenii sunt din ce în ce mai educaţi, cel puţin ziua, şi inventează urări dintre cele mai frumoase. Deja nu mai zic „drumuri bune”, zic „mulţumesc coleguţu’, Doamne ajută, o zi bună, o seară plăcută şi drumuri bune tuturor celor care ne aud”, sau chestii din astea.

Mie de regulă îmi plac ăia scurţi,  care întreabă cum stau lucrurile spre Adjud, şi unul răspunde „liber la Adjud” iar primul zice „liber la Buzău”. Sunt şi ăia care spun „liber la Adjud, ai MCV la Mama Mare la Bălcescu, mai era un ISCTR la Roman cu faţa spre Iaşi şi un echipaj în drum la Moţca”. Tot timpul îmi vine să-i întreb dacă la Rădăuţi mai stau ăia la intrare sau dacă e liber spre Lvov. Eu fiind abia ieşit din Mărăşeşti. Dar ăsta e doar nivelul meu de umor, destul de pueril, recunosc.

Azi însă, mi s-a părut mişto de tot cum a întrebat un morocănos în staţie, undeva pe lângă Urziceni: „ ăăă, ... colegu’, eu...,  în ce localitate sunt acuma ?”

...

La momentul ăla chiar mi s-a părut foarte tare.

Gata. Prea multe dâmburi. Absolut inutile.

Matematici superioare

Când în jur strălucesc nuanţele de roz, filmul se derulează fără să apuci să savurezi momentele. Nici nu le dai atenţie, le iei ca şi cum ţi se cuvin. Au fost create pentru tine şi e normal să stea la rând să le bagi în seamă sau să le depăşeşti neobservate, dar după ce le-ai stors de scop. Sunt nişte ani când crezi că e pentru totdeauna, că eşti protejat, că timpul stă în loc şi tu eşti nucleul, tu deţii centrul de greutate şi fără asta totul s-ar răspândi împrăştiat de forţa centrifugă, risipit fără sens. Noroc cu tine. În perioada asta cu muşchi cu diametrul maxim ne caracterizează aplecarea spre egoism, răutate gratuită. Rănim familie, prieteni, ne dezbrăcăm de oameni, lucruri, senzaţii aproape de sufletul nostru doar pentru că suntem puternici, pentru că ne permitem, suntem nemuritori, ducem, trecem mai departe, explorăm, evoluăm.

Primele junghiuri în şale, înţepături la ficat, scârţâieli de genunchi ne aduc, tradiţional, cu picioarele pe pământ. E timpul să începem să vedem lucrurile altfel, mai aproape, tot mai aproape de realitate. Realizezi, treptat, că anii sunt număraţi, că mai ai câteva vacanţe printre sutele de zile mai mult sau mai puţin cenuşii, cu nuanţe de gri depinzânde numai de tine. Că fiecare sâmbătă însorită şi fiecare duminică liniştită alături de cine vrei tu să fii mai mult şi mai mult trebuie savurate, degustate, mestecate, conştientizate minut cu minut, vorba lui Domozină cel de mult pierdut în negurile trecutului. Secundă cu secundă recomand eu, cel mai nepriceput dintre toţi când vine vorba de pus în practică treburi din astea.

E clar că fără încercări grele şi fără număr nu poţi degusta fericirea unui moment perfect de echilibru de orice fel. Spun doar că momentul ăsta poţi încerca să-l faci mai lung, scurtând aparent nesfârşitele perioade de degeaba.

Privind în urmă văd o mulţime de zile pierdute pentru motive puerile, care la momentul respectiv păreau încercări absolut necesar de depăşit la anumite minime standarde. E ceva firesc pentru toată lumea. Sunt curios, fără şansa de a afla vreodată şi oricum nu are absolut nici o importanţă, cum s-ar putea reprezenta grafic momentul în care fiecare dintre noi realizează lucrul ăsta raportat la felul în care şi-a trăit viaţa până atunci. După care vine alt desen imaginar, care ar trebui să fie puţin diferit, sau nu, determinat de noile unghiuri din care descoperi că se poate privi viaţa. Dacă nu eşti prea amorţit în inerţie deja, dacă mai ai resurse. Vorbesc despre resurse pentru că am auzit că la unii reprezentarea grafică ia o formă nouă la vârste de peste şaizeci, săracii. Iar la alţii, fericiţii, nici nu e nevoie.

Viaţa e scurtă. Asta nu înseamnă că trebuie să consumăm la maxim şi să nu lăsăm nimic în loc. Noroc că nu avem cum. Propun doar să fim atenţi la momentele de strălucire, să iubim tot ce mişcă (asta înseamnă responsabilitate !) şi să nu fim răi, nici intenţionat, nici gratuit.

...

Ăsta e noul meu text fâsâit. Untill the next one.

Filozofie pură şi chiar profundă

Totul pe lumea asta, după părerea mea curajoasă şi inconştientă în declaraţii, este un act de dragoste. Normal că nu am abilităţi intelectuale atât de dezvoltate sau de profunde încât să justific afirmaţia. Pot doar să exemplific atât cât observă sufletul şi mintea mea uitându-se împrejur, în limitele câmpului lor vizual.

Aproape tot ce întreprind fiinţele vii posesoare de urmaşi, indiferent de regn, reprezintă într-un fel sau altul declaraţii de dragoste pentru odrasle. Diferenţa până la tot ce ţine de numărul de liniuţe care se aprind pe scala care indică nivelul de egoism din dotare, reprezintă declaraţia lui Narcis pe care ne-o facem fiecare dintre noi înlăuntru, sinelui.

Fiinţele care nu încap în categoria deţinătoare de continuatori de genă, caută metode de a ajunge acolo, sau de a înlocui golul din suflet creat de această stare, gol care tinde să le arate calea spre frustrări. Cei care nu reuşesc se alătură reprezentanţilor primei categorii în acţiunile lor de a face rău altora, în numele dragostei.

Rău fac şi cei care nu primesc dovezile de dragoste pe care şi le doresc, sau pe care cred că le merită. Nu ştiu să-şi materializeze altfel nefericirea, decât răzbunându-se pe cei care li se par mai avuţi, mai dăruiţi din punctul ăsta de vedere.

Prin urmare, binele se găseşte foarte rar, cei care-l au încearcă de regulă să-l păzească ascuns vederii celorlalţi, şi doar foarte puţini au puterea să se bucure atât de mult de el încât să-l arate şi să-l dăruiască.

Şi tot ce vedem împrejur se întâmplă motivat doar în felul ăsta: din dragoste pentru cineva sau ceva. Cineva care poate fi propria persoană, ceva care de regulă e un vis. Nu e nevoie de Freud sau de vreun preot bătrân şi înţelept ca să vedem, ei doar încearcă să pătrundă misterul, să explice celor dispuşi să asculte.