Blazarea rodajului

Făt Frumos zâmbea, cu privirea aceea încrezătoare care dă pe spate toate prinţesele, cu tot cu mamele din dotare. Avea o voce calmă, tonu-i era sub control, spatele drept şi muşchii la dimensiuni corespunzătoare, şi la umeri, şi la coapsele şi gleznele lipite de şalele calului alb, multilingv. În spatele lui, în zare, castelul avea contururi perfecte, aură la nuanţa ideală, era indestructibil şi primitor şi ademenitor, cu toate dotările după ultimul standard de prinţesă. Făt Frumos simţea toate lucrurile astea fără să întoarcă privirile şi conexiunea îl făcea şi mai ţanţoş, şi mai ferm în atitudine şi-n simţiri.

Ileana se muiase din prima clipă, dar ar fi fost o fraieră să arate asta mai devreme decât se cuvine. Găsea că totul e aşa cum trebuie şi tremura la gândul atingerilor şi frământărilor care vor urma, la căldura cuibului de pe stâncă, la siguranţa viitorului atât de plină de emoţii şi adrenalină, totuşi. Se gândea la dreptul ei la fericire, la nenumăratele problemuţe deodată nesigure în răutatea lor, la aripi protectoare, echilibru, siguranţă.

Se sorbeau din ochi, vorba ceea, aşteptând semnul ăla mic în urma căruia puteau să se sprijine fiecare cu dinţii în buzele celuilalt, contopindu-se în primul val de îmbrăţişări cu o energie generată numai de pasiunea şi dorinţa fără margini.

Au depăşit momentul ca la carte, fără a neglija menţiunea că viaţa bate filmul, ca de obicei. Au plutit peste prag, s-au iubit în toate felurile şi s-au degustat la nesfârşit.

Pentru o vreme.

Când au început să mai vadă şi împrejur, treptat, de după ceţuri au început să iasă la iveală ceea ce se cheamă pachetul trăsăturilor de caracter pe care nu doar magicianul, ci tot omul îl face pierdut prin mânecile largi, măcar în perioada în care vânează, cucereşte, amăgeşte. Stau ele ascunse acolo o vreme, după care nu mai au rabdare, găsesc calea şi dau cu bâta în baltă, tulburând imaginea perfectă de pe retina Cosânzenei.

Treptat, calul alb era destul de comun, puţin cam trecut şi lăsa să se vadă momente în care nu mai era atât de zvelt. nu ştia nici o limbă străină la perfecţie. Castelul avea nuanţe de curcubeu nu doar de la materialele de calitate, dar şi de la mucegaiul şi putregaiul care dădeau târcoale cum ştiu doar ei/ele, pe la colţuri, pătând monotonia perfecţiunii şi afectând şi echilibrul hidric al interiorului, şi parfumul fericirii. Iar Făt Frumos, sireacul, dădea uneori semne de slăbiciune, de om. Mai făcea cu nervii. Uneori sforăia, alteori zvâcnea, sau se trezea de gânduri şi se răsucea în aşternut ore întregi, printre ape reci. Se stresa, ţipa, scotea la vedere faptul că are şi bot, era ursuz, morocănos, se închidea în el şi nu mai vorbea cu nimeni. Chestii din astea.

Ileana avea aşteptări. Şi el avea din astea. Pe măsură ce relaţia se cimenta, entuziasmul se ducea la vale. Chestii mărunte care nu demult emoţionau, acuma trebuiau sforţate şi efectul se vedea că se chinuie. Dragostea lua forme noi, din alea care se ascund de regulă şi te fac să-ţi pui întrebări de genul: ce caut eu în relaţia asta ? Pe urmă ieşea iar de unde nu se aştepta nici unul, convingându-i că există şi e puternică. Doar că scânteile se stingeau pe măsură ce Făt Frumos îşi îndrepta spatele amorţit uneori de atâta călărit de cai albi.

De ce oglinda asta nu mai funcţionează ca altădată ? De unde rateurile astea ? Etc.

Se gândeau şi probabil că se mai gândesc şi acuma, încă.

Despre vânătoare II

Am văzut în inima Baraganului cum agricultura intensivă, care produce păpică pentru cetăţeni la preţuri decente, poate face rău faunei sălbatice, fără ca ONGurile colectoare de fonduri europene pe diverse teme să sesizeze sau fără ca activităţile lor să, nu-i aşa, combată.

Am pozat culturi de porumb unde proprietarii, sau cei care fac lucrările, au decis că ierbicidarea se poate face într-o parcurgere de teren cu stropiri, în loc de două sau trei, dublând doza de chimicale. Am văzut deci porumbul prăjit alături de buruieni.

Am văzut că nu se mai păstrează lizierele de salcâmi de patru metri lăţime, unde creşteau şi altfel de buruieni, locuri unde se putea refugia căpriorul, iepurele, fazanul sau chair mistreţul. Am văzut că nu mai există nici un fel de stufărişuri. Am văzut vechi canale de irigaţii, pe unde nu mai circulă apa, pline de bălării şi vizitate de oi. Am văzut islazuri pline de oi, iar uneori de vaci. Am văzut o mulţime de câini, în sate, lângă oi, sau în gaşcă, alergând pe câmpuri.

N-am văzut nici un fel de animale sălbatice, pe suprafeţe de sute de hectare. Cu excepţia unui bursuc şi a unui iepure şi un fazan. Şi am mers cam două ore cu maşina pe câmpuri. Am văzut doi fazani în pădure.

Am văzut deci două lanuri de porumb ars de concetraţia ierbicidului administrat. M-au impresionat negativ. Ar fi trebuit să prăjească doar buruienile, dar meseriaţii s-au gândit probabil că pot salva nişte motorină mărind dozele şi economisind timpul şi numărul de drumuri. Cu sau fără concentraţie mare, substanţele astea nu dau mare şansă puilor de iepure sălbatic să trăiască. Sau păsărilor care cuibăresc pe sol.

Ce rămâne totuşi moare după ce se recoltează monoculturile pe suprafeţe imense. Când se pun la pământ câteva sute de hectare de floarea soarelui, sau grâu, sau porumb, iar în urmă vine o sculă care face paie din coceni sau tulpini, iar o a treia ară sau scarifică, cine are curaj să spună câte animale sau păsări supravieţuiesc ? Hai să zicem că mistreţii pleacă de lângă combină şi se duc în alt porumb, sau în pădure, dacă nu cumva băieţii îi aşteaptă să-i toace.

Iar micul procent care trăieşte împotriva tuturor pronosticurilor are de înfruntat câinii. La stână trebuie trei câini la munte, doi la deal şi unul la câmpie, conform legii. Ciobanii protestează şi au cu ei şi câte douăzeci. Fără jujeu. Câinii n-au nici o vină. Dar le e foame. Primesc la stână oarece zer. Cu mămăligă. Să ne punem în locul lor. E suficient ? Nu strică un iepuraş zemos, este ? Sau un ied de căprior, sau un purcel de mistreţ.

...

La munte e la fel. Statisticile spun că sunt câteva sute de mii de câini la stâni şi pe câmpuri. Cu populaţiile de cerb, căprior, capră neagră, urs, etc, stăm mult mai rău. Şi nu e din cauza braconajului. Mortalităţile din cauza agriculturii intensive şi a câinilor înseamnă minim 80% din sporul anual. Vânătoarea şi lupii şi alte carnivore sălbatice nu ating 10%. Vorbim şi de vânatul mic, şi de ăla mare. Adică de animalele sălbatice.

...

 Pornind spre casă, m-am gândit să cunosc locuri noi.
Am venit, deci, prin Brăila, ca să nu ratez promenada de vineri seară pe malul Dunării. Era premieră pentru mine şi aş fi fost un fraier să trec pe lângă.

Malul Dunării e plin de plutitori care te invită la petreceri pe apă. Terase mari şi mici. Acuma erau închise toate porţile de acces. Era linişte, nu bătea vântul, nu cântau manelele, nu fumegau micii. Am stat pe o bancă şi m-am uitat cum curge Dunărea plină de apă de ploaie, conform precipitaţiilor abundente din ultimele zile.. Debitul era puţin mărit, dar nu suficient cât să scuze nesimţirea primăriei Brăila şi a proprietarilor de bucăţele de mal în ce priveşte întreţinerea bucăţelelor de mal. Bălării, plasticuri plutind. Trist. Melancolic.

Am încercat să mă consolez admirând gagici în apus de soare. Nici măcar gacicile în apus de soare din Brăila nu pot consola pretenţioşi ca mine, pentru că, deşi recunosc că am văzut destule frumuşele, marea majoritate aveau o problemă cu picioarele. Nu aveau picioare frumoase şi nu ascundeau asta. Picioarele frumoase sunt esenţiale, chiar şi pentru femeile cu nas. Iar la Brăila nu făceau în seara aia nici cel mai mic efort să mascheze lipsa de picioare frumoase. O fustă, un toc, ceva... Doamne fereşte. Doar pantaloni mulaţi şi balerini, care scoteau în evidenţă glezne strâmbe.

Oamenii vor iluzii, iar brăilenii sunt prea sinceri. E bine şi nu e bine la impresia artistică.

Am plecat, mulţumit de faptul că nu am avut contact intim cu ţânţarii, sau căpuşele.

Tot mai bine-n curtea mea.

Apă indiscretă

Cămaşă sufocată de cravata oarecum dezorientată, şosete desperecheate, cataramă stingheră la capătul unei curele, fustă mototolită peste pantalon răşchirat, dantela unei cupe de sutien, bichini ?, legătură de chei, protmoneu, stilou. Amestecate, împrăştiate, străduindu-se să se identifice reciproc, întrerupând monotonia pardoselii impecabile. Fereastra uşii de la baie filtrează lumina, făcând operaţiunea greu de dus la capăt. Nici cenuşiul norilor care se chiombesc prin uşa deschisă a balconului nu ajută, lumina mioapă e doar un rest petrecut cu greu prin plafon din generozitatea zilnică a soarelui, acuma somnolent înainte să-şi arunce ochii spre faţa ascunsă a pământului.

Apa se vrea silenţioasă, dar nu reuşeşte să nu tropăie pe faianţă, gresie cu pretenţii de fabricat în Spania şi fibră de sticlă. După ce, mai întâi, se prelinge pe piele, curioasă de senzaţii, cu iluzia că separă trupurile. Simte sprâncene, buze, umeri, sâni, şolduri, tălpi şi pleacă spre centrul pământului, incapabilă să se agaţe, să rămână, să participe la spectacol, la degustări, la zborurile spaţiale care se desfăşoară sub privirile apusului.

Atingeri, sărutări şi palme nesătule, sânge şi adrenalină înghesuite de extremităţi erecte, în cursa lor, cu viteze ameţitoare, de la şi înspre cele două inimi pline de bucurie. Senzori peste tot, la limita suportabilităţii, buze flămânde, degete curioase, palme insuficiente, piele pofticioasă, îmbrăţişare fără sfârşit.

Lumea nu mai există. Orizonturile au dispărut. Apa curge, şiroieşte în mijlocul acestei explozii de bucurie, uitată de vreme. Timpul face şi el o pauză, voyeurul.

Şoapte scurte, apoi iarăşi guri regăsite, limbi nesătule, cuvinte în dialecte neinventate. Moliciune, netezime, fermitate, rotunjimi. Simţuri absolut insuficiente, incomplete, ineficiente comparativ cu toată bucuria.

Explozii. Explozii. Ex...plozii !!!

Femeia e atât de frumoasă !! Femeia e frumoasă ! Femeia e. Femeia ...

Pe pielea ei, stropii de apă sclipesc, mulţumiţi de soarta lor.

Despre îndrăgosteală

Deci e clar că atunci când oamenii sunt îndrăgostiţi, vorbim despre chimia cea urâtă. Ceva se întâmplă acolo, prin şi printre celule şi totul e altfel şi într-o altă lumină.

Apar drept stringente activităţi care nu aveau până la momentul respectiv însemnătatea şi poate chiar ritmicitatea pe care le ating acuma, brusc. Vânzătorii de săpun, şampon, parfum, cadă, oglindă, pieptene, after shave, lame şi unghiere, zâmbesc frumos, mulţumiţi, prosperi. Apa caldă nu-şi mai încape în recipient de nerăbdare să se zbenguiască, murdărească, pângărească, să se simtă folosită la maxim, până la limita suportabilităţii ei de apă.

Pe urmă dulapurile se deschid generoase, zâmbind pe sub mustăţi, în caz că le-ar avea. Oamenii care sunt îndrăgostiţi caută prin adâncuri, stârnesc sentimente demult uitate sertarelor, debaralelor, umeraşelor zburătăcite. Hainele se îmbăţoşează în speranţa că vor fi alese şi scoase la lumină, fierul de călcat se lăfăie din nou între gradele Celsius, sperând că nu se va mai zgribuli în veci. Desuurile fine, colanţii, chiar şi cămăşuţele de noapte tremură muiate-n adrenalină.

Raftul de cosmetice scânteiază. Creme de tot felul se fofilează printre pudre şi parfumuri, băgându-se în seamă, convingătoare, cum că toate trebuie, altfel e cu semnul întrebării, etc.

Pantofii, ghetele, cismele, alea de bune, încercând să-şi amintească parfumul trotuarului, moliciunea mochetei de la teatru, fineţea marmurei la operă, dârdâie pline de speranţă prin pantofar, zgâindu-se după crema de ghete, sprayul cu argint antichestiisocoteli şi lustruitorul.

O mulţime de lucruri revin la viaţă, redevin utile. Parcă nici nu mai contează de la ce a pornit totul.

Şi asta numai despre lumea celor care nu cuvântă. Vine rândul ălora care au nu numai ceva de spus, dar au şi posibilitatea să intervină. Adică vorbim aicea despre raţiune şi simţire, nu-i aşa, inimă, suflet, minte, sânge, adrenalină, nervi, o mulţime de chestii complicate şi incontrolabile.

În cuvinte simple, chimice şi prozaice, similitudinea e aia cu electronul neliniştit, nici el nu ştie de ce, cu valenţa lui care este, şi protonul care-l aşteaptă, nici el nu ştie să explice de ce şi cum şi care.

În cuvinte complicate, oricât am încerca să dăm o definiţie, nu vom reuşi să fim cuprinzători destul.

Îndrăgostiţii se văd de la distanţe mari, se dau interesanţi, se bagă în seamă, se colorează la faţă des în nuanţe de roşu, ies din tipare, sunt vizibili în toate felurile, în timp ce ei, sireacii, ar vrea să fie discreţi şi vizibili într-un singur fel. Una peste a alta e bine şi e frumos.

Fără din astea probabil că nici culorile n-ar exista, nici notele muzicale căţărate pe portativele lor şi nici lumina soarelui.

De-aiai zic, virgulă, chimia nu e chiar aşa de urâtă cum pare. 

Discurs electoral

În fiecare zi mă ocup cu diverse treburi. În majoritatea timpului treburile astea ţin de meseria pe care o practic, mai mult sau mai puţin fericit de alegerea făcută în vremuri, nu-i aşa, de mult apuse. Am de-a face cu oameni de tot felul. Mă refer aici la sex, calitate, vârstă şi provenienţă. În urma interacţiunilor, mintea şi sufletul nu mi se pot abţine să nu emită păreri şi sentimente.

La vârste mici, ocrotit de părinţi, era simplu. Totul era aşa cum trebuie să fie, siguranţă şi confort. După o vreme, independent ca noi toţi, am ales să decid eu ce şi cum. Am decis că oamenii sunt frumoşi, promit, merită înţeleşi, ajutaţi, iertaţi, dăruiţi cu noi şi noi şanse. Erorile sunt omeneşti, rostul meu a fost să înţeleg, să absorb energia negativă, să sprijin greşiţilor noştri şi să dau credit 100% iar şi iar. Nu m-am gândit decât în felul ăsta vreme de aproape 20 de ani. Am zis că dacă fac ce trebuie în dreptul meu, mai sunt destui care văd lucrurile în acelaşi fel şi procentul celor care dau cu seminţe năclăite de flegmă pe unde tocmai a măturat femeia gârbovită e în limite normale, n-avem ce face, trebuie să fie şi din ăştia, să trăim cu ei, iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac, etc., dar putem merge înainte.

De la o vreme a început să mă doară pe ici pe colo. Am zis iniţial că e de la vârstă. Am depistat, controlându-mă, nişte diferenţe. Ce e de la bătrâneţe nu seamănă cu suferinţele astea, despre care încerc eu să vorbesc aicea. Am început să le identific, să le definesc şi să le trâmbiţez, pe ici pe colo.

Despre ce e vorba ? Despre saturaţie.

Oamenii, în majoritate, spre surprinderea mea, tac de fiecare dată când încep eu să dezvolt. M-am gândit că poate nu-mi găsesc cuvintele potrivite. Poate sunt prea vocal, prea gălăgios, prea exagerat în aprecieri. Poate am un fel al meu, diferit de absolut toată lumea, de a vedea lumea şi lucrurile în jur, complet atipic, deplasat, fără legătură cu realitatea.

Exemplul potrivit în momentul ăsta e felul în care se agită lumea cu alegerile locale. M-am uitat la USL cum a învins în lupta cu portocaliii, după care au început tot felul de chestii de tip plagiat, dosar penal, condamnări cu sau fără executare. USL ul dreptăţii s-a fărâmiţat, exact aşa şi atunci când era de aşteptat să se întâmple, deşi se ştia din start lucrul ăsta, preşedinţii s-au schimbat, guvernele s-au updatat (ştiu cum se scrie în engleză).

Oamenii continuă să aştepte pe Sfântu Gheorghe, cavalerul dreptăţii, care să repare totul, să pedepsească pe rău şi să pupe în fund pe buni. Care sunt criteriile de selecţie, naiba ştie. Fiecare şi le are pe ale lui. Dar prea puţini se gândesc să facă ei ceva, nu realizează că totul de la noi pleacă.

„Să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic”.

Prea puţină lume pare să fie atentă la sensul acestui caragialism. Sunt sigur că sunt destui, dar se pare că eşantionul e nesemnificativ, dacă privim din punct de vedere statistic. Majoritatea vor dreptate, dar în aşa fel încât să ajungă pe o poziţie unde să nu facă mare lucru, să primească salarii mari şi nenumărate bonusuri, şi să poată ciuguli ceva, ca să trăiască fiecare, ca şi cei din jur, cu impresia, corectă, că nu e nimeni prost. Se tem să facă ce ar trebui, adică să-şi găsească locul şi să facă acolo tot ce pot şi cum pot mai bine. Eu cred că e suficient ca lucrurile să se aşeze şi toată lumea să o ducă bine fără artificii, şale îndoite şi bătături pe buze de la pupături în cur, sau ganglioni umflaţi de la cuvinte înghesuite în gât, nerostite, şi minţi otrăvite.

Zâmbetul dăruit celorlalţi, bună dimineaţa la intrare, respect pentru munca celuilalt, profesionalism şi punctualitate. Atâta trebuie. Toţi au copii de crescut, toţi vor să le ofere treburi bune, mulţi se ascund însă după scuza asta pentru că le trebuie bani să spargă pe vicii pentru că, nu-i aşa, n-avem decât o viaţă.

În contrapartidă, eu spun că da, şi azi şi în noaptea de revelion stomacul meu are aceeaşi dimensiune, friptura acelaşi gust, şi muzica sună la fel. 
Şi copiii sunt mişto dacă le dai puţină dragoste şi atenţie, nu doar bani cu cărămida şi venin, iar femeile sunt frumoase când zâmbesc, şi zâmbesc dacă le comunici o stare de bine care să le scoată la iveală farmecul în mod natural.

Deja văd zâmbete tolerante faţă de naivitatea mea ruptă de realitatea dură, de jungla asta în care ne zbatem cu toţii pentru că aşa trebuie să fie, n-avem ce face. Ba da, zic eu , avem, sunt atâţia care spun lucrurile astea în atâtea feluri accesibile. Trebuie doar să vedem şi să facem primul pas. Nu contează ce fac şi zic ceilalţi. Treaba lor. Chiar dacă durează o viaţă.

---

M-aş arunca în lupta pentru primărie numai ca să pot demonstra lucrul ăsta. Aşa cum am văzut primar care face tot felul de tâmpenii fără opţiunea legală de a fi dat jos de instituţiile abilitate, aşa m-aş ţine cu dinţii patru ani numai ca să arăt că se poate şi altfel. Că nu e sfârşitul lumii să ai canalizări, apă, asfalt de calitate, trotuare, piste de bicicletă şi iluminat public, servicii de salubritate şi amenzi pentru cei care poluează apele sau distrug sau murdăresc toate astea. Că se poate toaleta linia de alimentare cu curent electric în aşa fel încât să nu mai fie pană când bate vântul, că se pot găsi activităţi ca oamenii să trăiască şi câştige un ban decent în zonă. Că se pot lua bani europeni pentru proiecte cinstite, fără şpăgi şi cadouri. Că nu-mi trebuie să fur un leu pentru astea. Şi m-aş descurca cu sistemul, fără să calc legea, jur.

Sunt sigur că majoritatea oamenilor, din bun simţ, respect sau de frică, în cazul unora cu minţile deformate prea tare pentru a fi vindecate uşor, aşteaptă exemple din astea pentru a se alinia. Am văzut de multe ori neîncrederea în ochii şi reacţiile unora cu care am venit în contact atunci când le-am spus că eu nu vreau comision dacă am de cumpărat ceva, că nu mă duc la stână pentru brânză ci pentru a mă asigura că au numărul legal de câini şi că ăştia lasă să trăiască şi alte animale prin pădure, că lucrez la vânătoare cu scopul de a vedea cum colcăie pădurile de sălbăticiuni, nu pentru a le extermina.

Spun astea pentru că m-am săturat de atâta răutate şi egoism. Nu mai vreau să merg la Borca şi să-mi sară dinţii pe drumul naţional care duce acolo, de rău ce e, nu mai vreau să văd cum mătură gunoaiele la ora de vârf în loc să facă noaptea lucrurile de genul ăsta, nu mai vreau să văd în jur oamenii ăştia involuaţi, care-şi învârt în gură limbile de lemn, crezând, unii cu sinceritate, alţii cu perversitate absolut idioată, în toate prostiile pe care le debitează, ascunzându-şi incompetenţa, arivismul, oportunismul, micimea.

Nu ne trebuie Sfântu Gheorghe din altă parte, trebuie să-l căutăm în noi. Şi prima dată trebuie să ne uităm în oglindă şi să renunţăm la ipocrizie.