Dacă ţi-aş spune

Dacă ţi-aş spune că-mi placi, aş suferi cu siguranţă, pentru că aş afla probabil că ochii tăi văd doar prin mine.

Dacă nu ţi-aş spune că-mi placi, aş suferi cu siguranţă, pentru că mi s-ar părea că sentimentul e reciproc şi că tocmai pierd trenul ăla care nu trebuie pierdut.

Dacă aş încerca să-ţi arăt că-mi placi, m-aş zvârcoli între scenarii izvorâte din mintea mea cea zbuciumată, trezindu-mă de fiecare dată printre finaluri dramatice ale coşmarurilor în care sunt refuzat în tot felul de feluri..

Dacă n-aş încerca să-ţi arăt că-mi placi, m-aş zvârcoli oricum în suc propriu, fără a mă putea suporta în laşitate, bâjbâind după o firimitură de curaj.

Dacă aş încerca să-mi explic de ce-mi placi, m-aş rupe cel puţin în două, descoperind că mintea şi inima se descurcă greu în încercarea lor nehotărâtă, dar constantă, de a construi o relaţie, prima încercând să mă scuture de aburii din cap, cealaltă împingându-mă din spate către tine.

Dacă aş încerca să sar peste explicaţii, m-aş rupe cel puţin în două nereuşind să înţeleg de unde vine de fapt suferinţa. Sau să simt.

În plus, trecerea anilor se presupune că trebuie să aducă înţelepciune, iar asta include şi atingerea momentului în care realizezi că ai pierdut prea mult timp cu prea multe lucruri nesemnificative şi că acuma ar trebui să foloseşti fiecare moment pe care-l ai la dispoziţie pentru trăiri adevărate. Aşa că stau cu mâna pe telefon, pregătit să te sun, cu ochii la palton, pregătit să sar în maşina care m-ar aduce atât de repede lângă tine, cu auzul ascuţit la maxim, pregătit să audă clipocitul sufletelor îmbrăţişate, cu contururile tremurând de emoţie,  pregătite să se întregească la contopirea cu ale tale, şi constat că nu am pe acasă nici un pic de curaj rămas...

Redefini-m-aş

M-aş duce la un curs de desen.  Ar fi o serie de lucruri de redesenat în jur, şi aş începe chiar cu mine, dacă aş reuşi să iau notă de trecere şi diplomă, m-aş redesena pe ici pe colo, aşa cum se cuvine, pentru ca noile contururi şi noile culori să aibă credibilitate. Nu ar fi chiar uşor, pentru că nu demult m-am obişnuit cât de cât cu mine aşa cum sunt acuma.

M-aş şcolariza puţin şi pe partea de ascultare. Sunt un bun ascultător, aşa mă laud peste tot dacă sunt întrebat, deşi  lucrul ăsta se întâmplă foarte rar. Presupunând totuşi că ar fi adevărată afirmaţia cu bunul ascultător, rămâne partea de autoascultare la care nu cred că sunt foarte tare. Poate ar trebui să mă întorc puţin mai mult cu faţa spre mine şi să mă ascult mai bine. Poate e despre ascultare sau poate ţine de auz. Mă laud eu că ascult, dar aud oare suficient de bine ?

Mi-ar trebui şi ceva ore de luat pe linie de răbdare. Ca să mă, vorba bunicii Scufiţei Roşii, rabd mai bine. Sau, mai degrabă, să mă rabd mai uşor, mai cu spor.

Aş face şi nişte şedinţe de curaj, dacă aş reuşi să trec testele cu ascultatul şi auzitul. Pentru că după ce te asculţi, e nevoie poate de puţin curaj să te şi auzi cu adevărat, şi nu numai aşa, doar să-ţi înşeli aparenţele în propria oglindă.

M-aş duce şi la un curs de concentrare. Probabil că de acolo trebuie pornit de fapt, pentru a asculta. Dacă unele amănunte zboară fără să le prinzi, e normal să pui în balanţă concentrarea şi cu opusul ei, împrăştierea. Şi nu poţi fi neglijent când e vorba despre amănunte, pentru simplul motiv că toate lucrurile importante sunt făcute din amănunte aparent nesemnificative, iar amănuntele adoră să fie alintate cu numele de detalii şi nu suportă să fie nesemnificative. Toate sunt importante, e un lucru stabilit.

În condiţii ideale, când totul ar putea fi considerat că e bine, poate că n-ar strica şi nişte lecţii despre recalibrare. Stau uneori şi mă gândesc că trebuie să fiu atent să nu mă descentrez, atunci când mă lovesc de situaţii care la prima vedere nu au soluţii. Mă refer aici atât la probleme, mai mult pe partea profesională, cât şi la exerciţii, mai mult pe latura personală. Excentricitatea, oricum, e un lux pe care nu mi-l permit. Caut echilibru, ofer şi eu ce pot.

Uneori sunt atât de neatent la mine, încât cred că am neapărat nevoie şi de nişte lecţii, măcar cât de cât, de aprofundare. Poate complementar cu concentrarea. M-aş aprofunda ori de câte ori simt că mă împrăştii, mă dezintegrez, mă despletesc, mă pierd, mă estompez. Poate aş putea păstra pe linia de plutire ingredientele de bază, măcar. Decât.

Aş vrea să fiu colorat, conturat, împletit, evident, consistent şi suficient, adunat şi concludent. Aş vrea să fiu mai bun, mai generos, mai tolerant, mai puţin dificil. 
Învăţământul românesc, din păcate, e rătăcit în continuare prin anii ’90, iar maşina mea a îmbătrânit, nu mai face faţă drumurilor spre universităţile de prestigiu de peste mări şi/sau oceane, are mulţi kilometri la bord.

Principalele opţiuni fiind, deci, perimate, îmi rămân doar, aici, pe plan local, unu: apa limpede de acasă, unde nu mă pot abţine totuşi să nu fac non stop broscuţe, sau chifteluţe, doi: optimismul din fiecare dimineaţă şi trei: paharul de vin bun de şăruit cu prietenii.

Pe care numai ce l-am băut. 

M-aş redecora, m-aş mai şi revolta, aşa, câte puţin.
M-aş reinstala...

Îmi place ea

Locul ăla tainic, de după ureche, nu e chiar uşor de găsit, de nimerit. Dacă ai noroc, totuşi, să ajungi cu buzele exact acolo unde trebuie, poţi stârni valuri de îmbrăţişări care vor redefini, iar şi iar, însăşi noţiunea.

Şi pielea ei ... natura încearcă să imi ofere alternative. Fără şanse reale. Nu se poate imita, de exemplu,  roşeaţa aia de după amiază din obraji. Ce spun eu ? Nu se pot imita obrajii, chiar dacă ea, natura, i-a creat... Cred că cine i-a inventat a pierdut pe undeva reţeta după aia.  

Sau lumina din priviri... chiar când ea e puţin obosită, cum taie orice teamă de abis ! Nu mai contează dacă ştii să înoţi sau ştii doar să te zbaţi. Te scufunzi şi nici nu-ţi pasă.

Şi pe urmă umerii. Decolteul. Şi şoldurile... Sau genunchii... gleznele... Matematicile superioare au renunţat demult la orice pretenţii când e vorba de găsit formula. Nu se pot desena, reprezenta grafic, nu se pot explica.Marginile rochiei lasă cu mult în urmă ideea de linia orizontului. Ştii cumva ce se ascunde dar imaginaţia n-ar fi existat dacă nu se inventau lucruri din astea simple cum ar fi rochiile, ciorapii de mătase, ochelarii de soare, talia sau decolteurile. 
Iar noi, băieţii, nesimţiţii şi misoginii, avem, probabil spre compensare, un loc secret în podul palmei, prin care pipăim, direct cu sufletul, şi gustăm perfecţiunea. Şi să mor eu dacă n-o savurăm cu fiecare ocazie. De multe ori nu ştim să arătăm cât de mult, şi dăm senzaţia de insensibili. Sau de obsedaţi.

Dar nu e obsesie, e dependenţă în cea mai simplă definiţie. E sevrajul care apare după ce se uită aşa cum ştie numai ea, după o îmbrăţişare oferită cum ştie numai ea.

...

Prea multă ambiţie, prea mult materialism. Agitaţie inutilă, griji exagerate, birocraţie, formularistică, inventar, urgenţe, mofturi, timp pierdut inutil şi ireversibil. Prea puţină tandreţe, răbdare, iubire, atenţie, toleranţă, iertare.

Siroape.

Poate... 
De la sevraj.

Puncte puncte.