Lenea

Îmi lipsești.

Singurătatea e o idee proastă, de regulă.

Lenea duce, cu siguranță, spre singurătate. În același timp, mă împiedică să gândesc limpede, să iau decizii cruciale, să găsesc metodele de luptă. Sunt atâtea mărunțișuri de făcut ... Mărunțișuri care împiedică păianjenii să construiască, acarienii să explodeze numeric, cariile să schimbe raportul între culori și între nuanțele lor. Puținul timp rămas nu ajunge nici măcar pentru contemplarea stării de epuizare indusă de adularea mărunțișurilor.

O carte bună se citește în liniște. Liniștea nu depinde de mine, decât în cazurile foarte rare când mă pot lăuda că am imaginație. În majoritatea situațiilor însă, timpul dintre liniștile datorate generozității tractoarelor, câinilor, soneriilor, drujbelor și mașinilor de tăiat iarba aparține mărunțișurilor.

Chiar când se fac simțite, liniștile astea au valoare doar dacă balaurii din cap se duc la culcare. Așa că, măsurat cu ajutorul ceasului, lor le rămâne de fiecare dată prea puțin timp pentru etalare.

Și mai trebuie liniști din astea și altor nevoi.

Și din cauza găurilor negre care trăiesc printre noi, timpul își dă kilometrajul la zero fix când ți-e lumea mai dragă.

Mă lupt cu lenea, fug de somn, deși e atât de frumos puiul de somn. Dormitul se spune că e o îndeletnicire sănătoasă, care scurtează dar prelungește viața. Părerea mea e că doar din punctul de vedere al unei legume. Din perspectiva unui creier cu oarecari circumvoluțiuni, atașat unui suflet cu oarecari sensibilități, viața nu se măsoară în unități convenționale pentru măsurat timpul, ci în simțiri de tot felul, pe toată scala de care dispun acestea, de la plus la minus infinit. E mai importantă intensitatea decât timpul.

Dar astea sunt adevăruri pentru cei care nu suferă de lene. Nu e cazul meu. Lenea mea e groasă, atârnă greu, mă cocoșează, mă dor genunchii. Nu fac decât să mă lupt cu meduza asta gelatinoasă, care m-a încorporat în masa ei înainte de a apuca să am o convorbire serioasă cu ADN-ul de care dispun, pe vremea când aș fi avut o șansă să fac această ședință.

Așa că vezi tu, toate sentimentele mele pentru tine, toate pornirile la luptă dreaptă pentru afirmarea lor se împotmolesc în nisipurile mișcătoare și pe mal ajunge numai imaginea eului meu imposibil de iubit și de dorit, inutil și incolor.

Balaurii se luptă cu liniștea și nu pot decât să constat că zilele trec.

Se duc toate secundele. S-au dus și până acuma, s-au pierdut într-un loc prea spațios pentru câte amintiri am fi putut aduna. Sunt distanțe mari între ele, majoritatea nu se pot vedea măcar cât să-și facă din mână prietenos, să schimbe impresii e aproape imposibil. Multe aproape că nu se cunosc între ele, ocaziile în care ar fi putut fi prezentate una alteia au trecut razant, traficul era imposibil, ajungeam pe peron numai cât să le văd ultimul vagon în depărtare, grăbindu-se spre a se pierde în uitare.

Aveam puteri miraculoase. Puteam răsturna munții. Le-am rătăcit și pe ele pe undeva.

Lenea asta apatică mă ține departe acuma, în siguranță. Din punctul ei de vedere.

Singurătatea e o idee proastă, iar lenea iubește ideile de felul ăsta, pe alea bune le ține ascunse adânc sub ceea ce a primit, în nenumărate limbi ale pământului, numele de confort.

Ascuns sub învelișul atât de strâns, pe care orice mumie ar putea fi geloasă, aproape imobil, din când în când, mă gândesc la tine.

Îmi lipsești.

Suntem ne...

Mulţi dintre cei din jur, chiar dacă nu se vede, trăiesc mai tot timpul într-o mare suferinţă. Vor să iubească şi nu nimeresc. Vor să fie iubiţi şi fac ce fac şi fix în ultima clipă şifonează totul. Parţial conştienţi şi intenţionaţi. Suferă pe urmă, se consumă, ajung la punctul în care trebuie reîncărcaţi/reîncărcate şi n-au unde se conecta. De-aia e atât de multă durere şi răutate împrejur.

Suntem neîmbrăţişaţi. Suntem nezâmbiţi. Suntem ne. De-acolo pleacă.

Suntem nişte ne. Şi am putea da pe ne ăsta la o parte din faţă, să ni se vadă adevărata faţă adică. Aia frumoasă, zâmbită.

Am tras cam repede concluzia, pe nespuse. Mai erau multe de înşirat, dar nu-mi place, nu sună ca la Nichita şi proza prozaică mă scoate din sărite. Ups, tre’ să încarc un pic bateria, devin irascibil.

Suntem nişte baterii, din generaţii diferite. Nu baterii, acumulatori. Dacă ne atingem, zâmbim brusc. Aia e ca ledul de la încărcător, arată că electronii se mişcă aşa cum trebuie. Unii au nevoie de timp să adune, alţii se încarcă şi se descarcă la fel de repede.

Şi bateriile se vând de regulă ambalate câte două, împreună. Şi majoritatea sculelor funcţionează cu baterii nenumărate, luate câte două.

De regulă.

Când sunt câte patru sau mai multe, înseamnă că au probleme afective, sau pur şi simplu n-au putere. Nici alea singure nu sunt ok. Cum ar fi la ceasurile elveţiene. Elveţia e o ţară la munte, unde plouă mult. Bateriile alea ale lor sunt mai puternice, sunt mai pe propriile picioare, rezistă multă vreme singure, e dovedit. Dar sunt reci. Fac frig în jur. Iar frigid mie îmi sună a veni fix de la frig, indiferent ce spun lingviştii. Soarele n-are nimic frigid. Zâmbetul n-are nimic frigid, decât dacă e chinuit, dar ăla se cheamă altfel, deci nu e zâmbet.

Iar îmbrăţişarea, oricum ar fi ea, te duce brusc în ţările calde, unde tot soarele, sireacul, încarcă orice, şi te face să zâmbeşti vrei nu vrei. Şi uite cât de buni devenim, suntem, cât de puţin trebuie. Chiar dacă plouă şi lemnele de foc sunt ude, nu mai contează. O îmbrăţişare schimbă vremea, să mor eu !

Deci, să nu-mi spună mie nimeni că tabloul cu soarele, bateriile şi îmbrăţişările, nu face pe oricine să zâmbească.

Să nu mai fim neîmbrăţişaţi şi nezâmbiţi, zic. Să aruncăm pe ne de peste tot, să spălăm de ne toate cuvintele frumoase.

Să iubim pe cine merită, să nu violăm pe nimeni, este ? Să lăsăm numai pe şefi şi şefuţi. Să trăiască !

Cuvinte amestecate

N-am chef de nimic.

Să fie vreo boală ? Să fie de la noiembrie ?

Curg. Mă mai zgârii în colţuri de bolovani, în propria-mi albie. Nimic grav, continuă lipsă de îndemânare.

Am impresia că stau în fotoliu. Mă prefac că aprind focul. Uneori, lemnele îşi abat pentru o clipă atenţia de la durerile toporului pentru a-mi număra picăturile de transpiraţie.

Zările se uită după privirile mele. M-am rătăcit.

Oamenii, păsările, orele, fulgerele, sunt pâraie, râuri, fluvii.

În calea eului meu fluid au alunecat versanţii. Curg într-un lac, sunt un lac tot mai mare, mă alimentez, chiar dacă seceta îşi bagă nasul prin sertarul cu debite, le subţiază. Mă adun, vin din deal peste mine, îmi reduc viteza treptat, până la zero.

Mă cocoşează gravitaţia. Îmi afum plămânii, îmi îmbăt pancreasul. Atentez permanent la liniştea fierii, îmi exploatez la maxim limitele răbdării, elasticitatea aortei, profunzimile sufletului. Mă fugăresc prin noapte cu somnul, îmi bat joc de nenumărate unice răsărituri, fraternizez cu greierii, cu stelele, cu luna nouă. Depind de-a dreptul de luna plină.

Cheltui fără rost, economisesc fără rost. Vreau de toate, toate-mi fac rău, nu mă mulţumesc cu puţin.

Ofer neuroni în stânga şi-n dreapta, stratul care ascunde fundul sacului mă amăgeşte că mai e mult până acolo.

Mă fugăresc cu vitrinele cu prăjituri, visez la restaurante italieneşti, mă joc de-a v-aţi ascunselea cu poftele.

Visam mângâieri de femei pisicoase... Se cam epuizează creditele, chestionarele sunt tot mai complexe, furcile caudine sunt demult depăşite, gradul de dificultate se adaptează mileniului, profită de trecerea anilor. Prinţesele se uită cu dispreţ spre dovleac, cu gândul la cluburi.

Oricum pe locul întâi în topul meu au fost întotdeauna femeile frumoase, prinţesele pot rămâne în poveştile lor.

Nu am de-a face cu noţiunea de leneş, mai degrabă simpatizez cu tolăneala. Tolănesc în spatele barajului meu natural, temporar, visând la viitura binefăcătoare. Speranţa nu moare niciodată dar, uneori, vine de la mari distanţe, iar vameşii sunt la fel oriunde, caută nod în papură, pun beţe-n roate, pe urmă percheziţionează şi papura, şi roatele, orele trec, nu le ţine nimeni socoteală.

Dacă mă zburlesc, văd în jur doar priviri dezaprobatoare.

Renunţ. Nu pentru c-aş fi un looser. Pentru că nu vreau să fiu o nucă spartă de perete. Mi-e bine în coaja mea, întreagă, miezul mi-e proaspăt.

Nu pot fi superficial, deşi totul în jur se grăbeşte spre această unică şi foarte la modă gaură neagră. 
Profund, nici atât. S-au rărit neuronii, nu mai e de unde.

Fac valuri în spatele propriului baraj. Nu se văd, natura îşi vede de treabă, n-are nevoie de sprijinul ong-urilor când vegetaţia mi-l ascunde vederii. Amintirile se rătăcesc printre circumvoluţiuni, stau acolo singure, uitate.

Aprind ţigară de la ţigară, deşi mi-au îngheţat degetele.

Luna a dat norii la o parte, s-o vadă toată lumea cum creşte.