A fost o dată ca niciodată, pe vremea când motoceii nici nu fuseseră
inventaţi, prin urmare mâţele aveau alte feluri de a se juca şi alte moduri
de a crăpa, ce putea să fie dacă nu un băiat în limbă după fete. Sau după o
anume fată. Nu ştiu clar, pentru că nu voia să spună. Eu cred că era vorba
despre o anume fată, erau nişte semne.
Pentru că fata respectivă avea tot ce trebuie ca să-i capteze atenţia iar
şi iar, fără vreo şansă de scăpare. Avea şi privire din aia, şi un mers nu ştiu
cum, şi silueta care totdeauna stârneşte demonii de sex masculin din sânge, şi
combinaţia potrivită de culori, texturi şi parfumuri. Toate naturale, fără
întrajutorări, speranţe injectate şi substanţe implantate. Ochii ei puteau face
invidioase femei de orice religie, pielea ei făcea să pară inutile orice
eforturi din partea oricărei companii producătoare de cosmetice. Mişcările,
ţinuta, felul în care se purta exprimau numai eleganţă.
Greu de făcut o femeie din asta să acorde atenţie unuia care nu se lăuda
prea tare nici cu aspect de Brad Pitt, nici cu talente deosebite, nici cu
averi. Doar că se nimerise în raza ei vizuală, şi avea un fel atât de sigur pe
el de a face orice, de regulă prostioare sau chiar tâmpenii, iar ei aşa îi mai
plăcea calitatea asta a lui, că restul e poveste.
Dar să lăsăm asta, că aici e vorba despre altceva. Era doar o introducere
care să mascheze lipsa mea de inspiraţie la introduceri.
Povestea este de fapt despre nişte tipi care se uitau la un meci de fotbal
şi beau bere. Fumau. Ronţăiau alune. Vorbeau tare, comentau gălăgios şi râgâiau
zgomotos. Se scărpinau pe burţile precambriene, trei la număr, cu maieurile
albe suflecate peste buric şi pătate cu de toate. Aveau şlapi din plastic,
genunchi care punctau nişte arcuri de cerc deformate şi unghii foarte frumoase,
canelate, colorate în degradeu, la majoritatea degetelor de la picioare. Plus câte
o bătătură pe alocuri. Meciul se juca pe contre, la limită, decisiv, şi
trăirile lor erau la maxim.
Era prin minutul 75. Fălcile nebărbierite erau deja însiropate în sucuri
hrănitoare cu aromă de pizza con carne. Ochii se prezentau injectaţi, burţile
pline deja de bere şi tot felul de alte chestii grele la ficat. Favoriţii lor
trebuia neapărat să mai înscrie un gol. Desigur, în poarta adversarilor. Şi în
momentul acela, deşi evenimentele aveau loc la etajul 8, sau poate tocmai de
aceea, privirile celor şase ochi s-au întors spre fereastra tip termopan, albă,
larg deschisă, aşa cum arătau deja şi gurile lor.
Sunt drăguţi, s-a gândit extraterestrul care îi privea din partea cealaltă
a ferestrei. Şi în secunda următoare i-a răpit. În limba engleză este un cuvânt
special pentru situaţii din astea, în care pun pariu că ISU nu s-ar descurca:
abduction. Deci cei trei gură cască şi-au luat-o în felul ăsta, în minutul 75
al meciului.
***
În acest timp, doamnele savurau cafele, lichioraşe şi ultimele evenimente
mondene în bucătărie. Cu uşa închisă şi fereasta deschisă. Doar că pe altă faţă
a blocului. Aşa că umbra care a întunecat un picuţ soarele nu a fost sesizată.
Plus că navele extraterestre au depăşit de foarte mult timp etapa care l-a
făcut nemuritor pe dl. Diesel. Şi trec prin spatele tău fără să ai habar,
complet fără zgomot. Singurul lucru ciudat, care a atras atenţia celor trei
venite parcă din hieroglifa egipteană simbolizând ideea de gălăgie, a fost
liniştea de dincolo. Zgomotele stadionului erau la fel de clare şi în
sufragerie, prin intermediul ultimelor tehnologii, în schimb glasurile zglobii
ale iubiţeilor lipseau. Când doamnele au ajuns curioase să-şi strecoare
privirile drăgălaşe în încăpere au avut la rândul lor un moment de tăcere.
Televizorul mergea, perdeaua la fereastră flutura, sticle şi farfurii şi
şerveţele mototolite întregeau desenul alambicat şi multicolor al covorului
persan, şi, printre ele, se puteau număra şase şlapi împrăştiaţi în toate
direcţiile.
Fără nici o legătură, gândul mi-a fugit către cei şase saşi în şase saci.
După ce au semnalizat şi au depăşit regulamentar aş zice starea de
perplexitate, doamnele au început să vorbească deodată. S-au oprit. Au început
iar toate trei. Au fugit la fereastră şi s-au uitat în toate părţile. Un stol
de porumbei treceau exact prin dreptul lor şi unul, pe partea stângă, a întors
capul spre ele pentru o fracţiune de secundă. După care s-a realiniat. În rest
nimic deosebit de semnalat. După ce au reuşit să revină cu tot corpul în
încăpere, toate trei, au făcut un nou tur încercând să-şi dea seama ce se
întâmplă, unde au putut dispărea bărbaţii lor băutori de bere. Când speranţele,
şi aşa puţine şi înceţoşate, se grăbeau să dispară cu totul, una dintre dânsele
a sesizat că unul dintre ghemotoacele de hârtie care părea un şerveţel mototolit
printre alte şerveţele mototolite, era de fapt un ghemotoc de hârtie. L-a luat
curioasă şi l-a despăturit.
Era ca o foaie de caiet dictando, pe care stăteau scrise, sau lipite, sau
împrăştiate, nişte semne de culoare galbenă. După schimbul de priviri de rigoare
şi clămpănelile care se aud de regulă când cineva îşi ia seama după un moment
în care i-a picat faţa, sau falca, prima idee emisă a fost că semnele alea nu
arată ca nimic din ce ştiau ele. Nu că ar fi ştiut foarte multe. Dar o scriere
chirilică, ebraică, arăbească sau chinezească, sau chiar japoneză, par mult mai
familiare decât ce era acolo, pe bucata aia de hârtie.
Au pipăit, au scrijelit, au umezit, au mirosit, au lins, dar nu s-a
întâmplat. Textul, dacă poate fi numit aşa, nu s-a dezvăluit, nu s-a
deteriorat, doar stătea acolo, cu faţa spre ele, şi aştepta să fie descifrat.
S-au gândit că băieţii fac o farsă, că au ieşit tiptil şi au plecat undeva, că
au ieşit în balcon la fumat, că s-au ascuns în dulap, etc. Nu aveau cum să
dispară, toate opţiunile astea erau doar aşa, ca să zică şi ele că au trecut în
revistă nişte opţiuni. Nu puteau crede însă că li s-a întâmplat ceva rău sau
ceva SF.
Dar s-a făcut seară, noapte, dimineaţă, şi lucrurile au rămas la fel, cu
excepţia canalului la televizor, care a devenit pe rând Look Tv, Mynele Tv, ...
şi cam atât, celelalte erau cam grele ca mesaj, şi cam plicticoase. Rotind o
cameră imaginară prin sufragerie, ar fi apărut în cadru trei tipe de vârstă
mijlocie, cu aspect de gospodine cu capot, nepieptănate, nemachiate, puţin
speriate, adormite pe canapea cu luminile şi televizorul deschis şi colţurile
gurilor dăruind generoase lichide producţie proprie pe umerii de sprijin,
amplificând local culorile materialului. Câte una mai tresărea din sforăit.
Până când una chiar a sărit în sus şi a ţipat, făcându-le pe celelalte să ofere
ochiului nişte mişcări dezlânate care arătau spaima contactului brusc cu
realitatea. A lansat printre spasme ideea unei răpiri. Şi a unei cereri de
răscumpărare...
***
Încăperea ( probabil era o încăpere) era atât de puternic luminată încât
ochii lor omeneşti aproape că nu făceau faţă. Mirosurile sunt greu de descris,
prin urmare trecem peste asta. De menţionat că erau şi transpiraţi, şi îmbuibaţi,
şi îngroziţi, şi cam afumaţi. Mirosul de usturoi dădea o nuanţă mai drăguţă
miasmelor printre care puţinul oxigen din incintă se străduia să rămână cât de
cât la parametri. Fuseseră oarecum dezbrăcaţi şi întinşi pe nişte suprafeţe,
care nu semănau nici cu paturi, nici cu mese, şi pluteau. Sau gravitau. Sau
levitau. Chiar dacă indivizii, grămadă sau luaţi separat, erau destul de
masivi. Deasupra lor erau nişte panouri şi nişte scule, că nu ştiu cum să le
spun altfel, atât de uimitor de necunoscute şi SF că ce se foloseşte în ziua de
azi în marile spitale din lume, nu din România, la etajele superioare, acolo
unde se practică adevărata chirurgie, ar arăta, prin comparaţie, ca uneltele de
silex din neocen şi, aş îndrăzni să spun, pliocen. După depăşirea primului moment
de groază, ţărănoii se manifestaseră în toate felurile: ţipaseră, urlaseră,
grohăiseră. Fiecare în legea lui, fără nici o jenă în faţa celorlalţi. Unul
chiar, de frică, you know ... acuma stătea întins printre nişte pete galbene.
Extraterestrul se uita la ei curios, amuzat. Ştia acuma din ce sunt făcuţi,
cum funcţionează, ce pot, care-s limitele. Dar i-a mai lăsat o vreme să zacă în
suc propriu, cu esenţe de panică şi chiar paranoia. Pe urmă, când s-a
plictisit, a făcut un gest care pe vremuri s-ar fi tradus prin apăsarea unui
buton şi din panourile alea de deasupra au început să coboare spre corpurile
dizgraţioase şi plutitoare sculele despre care spuneam mai înainte. Şi pe
măsură ce coborau, lent, amplificându-le neputinţa, teroarea din priviri şi
disperarea, aveai senzaţia, dacă ai fi privit alături de extraterestrul gazdă,
că tot spectacolul e destinat căutării limitei tuturor stărilor prin care
treceau cei trei nefericiţi. Cu feţele schimonosite, cu pielea însiropată în
transpiraţii reci abundente, cu muşchii crispaţi sub slăninele învineţite,
aşteptau să vadă ce li se va întâmpla, incapabili de vreo reacţie de apărare.
Şi sculele se apropiau, începând a se contura ca un amestec hidos de
cuţite, suliţe, ace, foarfeci, burghie şi ferăstraie, pregătite să transforme
totul în fâşii, franjuri, tăiţei, găurele, şpanuri şi aşchiuţe.
***
Doamnele începuseră în timpul ăsta, în sufrageria lor, să întoarcă situaţia
pe toate feţele. Se întrebau la cine ar putea apela în speranţa traducerii
semnelor galbene în mesaje inteligibile. Deja le era clară şi chiar dragă şi
chiar îşi doreau să fie reală ideea unei răpiri, cu cerere de răscumpărare
anexată. Era palpitant. Era adrenalină. Nu avuseseră parte de asta în decursul
vieţilor lor mai mult sau mai puţin autolimitate la rutina de acasă, slujbă,
micile bârfe cu ocazia meciurilor, berilor şi micilor iubiţeilor, copii, rufe,
ciorbe, sforăieli şi uneori, câte una peste ochi. Nu-şi puteau imagina cum s-a
întâmplat la etajul opt, când ele erau aşa de aproape, dar nu se gândeau la
abduction şi nici măcar nu le trecuse prin cap să sune la poliţie. Şi chiar dacă
li s-ar fi întâmplat să le vină ideea, la ce ar fi folosit ? Poliţia te întreabă
prima dată pe cine bănuieşti. După aia încearcă să te convingă că nu trebuie să
te agiţi atâta să rezolvi situaţia, mai bine mai aşteptăm, să vedem ce se mai
întâmplă.
Deci unul dintre foarte puţinele lor gânduri era că trebuie să traducă
textul şi nu ştiau unde să meargă, la cine să apeleze. Şi-au luat în picioare,
au îmbrăcat ceva de ploaie şi au ieşit în centru. Acolo au întrebat, şi cineva
le-a arătat scris pe o fereastră ceea ce doreau să vadă. Au intrat, au început
să se cotrobăie prin poşete şi buzunare şi ghemotocul a apărut. Înfrigurate,
emoţionate, aproape să-l scape, ca în filme, l-au desfăcut, l-au netezit, şi
l-au întins persoanei care pretindea că poate traduce aproape orice.
Respectivul, om serios, a aruncat o privire.
***
Cei trei îşi revăzuseră în fracţiuni de secundă toate jalnicele lor vieţi.
Părinţi mai mult sau mai puţin atenţi cu ei şi cu educaţia lor. Găştile din
şcoală şi pe urmă din liceu. Glumele proaste făcute cu profa de istorie şi de
română. Pipăielile cu fetele care aveau avans în faţa celorlalte în procesul
specific vârstei de îmbunătăţire a contururilor. Ţigările fără filtru pe la
colţuri, berea ieftină şi mai târziu vodca la fel de proastă, ameţelile şi pe
urmă beţiile pe la chefuri, cu pângărirea locaţiilor, care erau de regulă
apartamentele părinţilor prietenilor lor, cu urme de bocanci pe tavan,
prăjituri aruncate pe după dulap în dormitor, cotrobăieli pe unde nu e voie de
cotrobăit. Pretenţiile de sportivi, de macho, de cuceritori. Atitudinea aia
faţă de fete din care reisese frustrarea şi neputinţa comunicării normale cu
ele. Slujbele abia găsite, duminicile cu pizza şi bere la pet şi bârfele
nevestelor.
Cam asta era în filmele alea de foarte scurt metraj de pe spatele retinei
celor trei. Deja toate informaţiile astea, şi încă tot ce însemna detalii
suplimentare, precum şi parametrii minţilor şi sufletelor lor erau în baza
de date a extraterestrului. Trebuia doar să prelungească puţin starea de groază
înaintea necunoscutului pentru a fi sigur că nu mai era nimic nou, interesant,
uman, de descoperit în sufletele, ADN-ul şi minţile lor. Nu era uşor de crezut
că sunt pe planeta asta o mulţime de oameni aşa de mare cu suflete atât de
mici. Atât de superficiali, indolenţi şi ...
A urmat o lumină orbitoare. Cei trei au simţit că se dezintegrează şi se
reconstruiesc într-o fracţiune de secundă. Au devenit conştienţi brusc de
realitatea înconjurătoare, dar parcă într-un alt fel decât până atunci. S-au
uitat unul la altul şi nu li s-a părut că ar fi ceva diferit. Doar privirile
lor parcă, la o examinare mai atentă, exprimau altceva. O sclipire de
inteligenţă, conştiinţă, respect, bunătate...
***
Doamnele urmăreau cu sufletul la gură jocul de culori şi de expresii de pe
faţa traducătorului. Nu a reuşit decât pentru o secundă să-şi desprindă ochii
de pe semnele împrăştiate pe ghemotocul de hârtie şi să le arunce o privire. Pe
urmă a continuat să se uite acolo de parcă, pentru prima dată în viaţă,
descoperise plăcerea de a citi. Parcă atunci realizase că trăieşte, că lumea e
frumoasă, că viaţa e frumoasă. Nu s-a mai uitat la cele trei, dar privirea pe
care le-o aruncase trecător le transmisese mesajul. Ştiau ce scrie acolo. Ştiau
ce s-a întâmplat cu iubiţeii. Şi li se părea normal. S-au uitat fiecare la
celelalte două şi s-au înţeles din priviri. S-au ridicat deodată, au mulţumit
omului deja aflat într-o altă lume şi au ieşit.
Soarele lumina altfel. Oamenii pe stradă erau frumoşi. Păsările cântau ca
şi cum nu ar fi existat traficul, poluarea, zgomotele civilizaţiei.
Începeau să simtă că există viaţă împrejur, că viaţa e frumoasă, că au
energie şi curaj să se găndească şi să încerce să viseze şi să-şi pună în
aplicare visele. Au alergat vesele spre blocul unde pierduseră urma bărbaţilor.
Erau curioase să-i vadă cu noii lor ochi. S-au bulucit spre uşă şi au găsit, în
sufrageria părăsită cu câteva ore mai devreme, printre buchet de flori de toate
felurile şi culorile, pentru că fiecare dintre ele avea alte gusturi în materie
de flori, trei cavaleri ca în visele lor secrete. Fiecare dintre ei, deşi aveau
aceleaşi mutre şi burţi, avea în privire, în gesturi şi atitudini ceea ce-şi
doriseră ele din totdeauna. Erau deja conştienţi cu toţii că, deşi trecuseră
până atunci prin viaţă ca nişte luzări, începând din momentul ăsta au primit o
nouă şansă. Să vadă lumea din jur, să fie parte din ea, să facă ceva de care să
fie mândri. Şi toate astea alături de femeia iubită, respectiv bărbatul iubit,
pentru că revelaţia era valabilă pentru toţi şase. Ştiau, realizau cumva, că
aşa o şansă numai printr-o minune o primeşti şi numai foarte puţini se pot
lăuda cu asta.
***
În biroul lui, ca să-l numim aşa, cu dimensiuni măsurate în unităţi de
măsură cu care noi nu suntem familiari, şi construit din materiale pe care noi
nu le cunoaştem, printre scule şi dispozitive pe care nu ni le putem imagina,
extraterestrul zâmbea mulţumit. Ştia că făcuse ce trebuie, ştia că se cam
băgase când ar fi trebuit de fapt să lase lucrurile să mearcă pe cursul lor cel
firesc, ştia că de fapt nici nu avea voie să intervină şi că ar fi trebuit
să-şi tempereze revoltă pe care i-o stârneau oamenii de felul ăsta, care trec
prin viaţă ca şi cum ar bifa într-un tabel.
Dar, până la un punct cel puţin, având în vedere că ei ne-au adus aici,
ne-au ghidat când nu ştiam să vorbim, ne creşteau dinţii şi mergeam în patru
labe, sunt şi ei oameni. Nu pot chiar să lase totul să se prăbuşească. Trebuie câte
puţin echilibru din când în când, pe ici pe colo. Deşi eu cred că, indiferent cât îl mâncau degetele, dacă avea aşa ceva, şi indiferent cât de antipatici erau personajele alea, chiar aş fi fost tentat şi eu să fac acelaşi lucru,...
