Cerbi lopătari în binoclu

În ferestre se vede cum ploaia şi ninsoarea  n-au absolut nimic împotrivă. Se afişează împreună. Dansul lor comun se cheamă lapoviţă, n-are ecouri argentiniene, mai degrabă par sârbeşti, deşi frigul vine de regulă din Rusia. Mă uit în binoclu, pentru mai multă siguranţă. El spune adevărul totdeauna, arată ochilor ceea ce nu reuşesc să vadă singuri, detaliile. De cele mai multe ori pe alea importante.

Şi acolo e la fel. În binoclu. Deci e clar că vin iarna.

Nu se mai vede urmă de cerb lopătar. Mi se pare greu de crezut, şi chiar de rumegat, când mă gândesc că ieri, nici douăşpatu de ore în urmă, era plin cu ritualurile lor de împerechere.

Încă nu m-am obişnuit cu amintirile astea, atât de proaspete.

A trebuit să mergem peste nişte kilometri, peste nişte nopţi nedormite, cu pastilele de spate în buzunar, cu un radio nehotărât în maşină, cu nişte cauciucuri de iarnă. La faţa locului era ceaţă, nu ştiam la ce să ne aşteptăm în teren, era frumos. Când am auzit ciocănind în uşă dormeam în aşa hal, că am răspuns în nemţeşte şi m-am luptat pe urmă vreo cinci minute cu mintea să-şi amintească detalii despre cum am ajuns unde ajunsesem, despre cum să fac să-mi limpezesc privirile, gândurile, despre cum să-mi pun în ordine mişcările.

Norocul meu e cu prietenii, ca de fiecare dată. N-aveam nici binoclu, nici haine de ploaie. Iar prietenii, de când mă ştiu, mi-au iertat lipsurile astea de fiecare dată.

Nu auzisem boncănit de cerb lopătar în cei 22 de ani de silvicultură, dintre care 20 cu activităţi cinegetice. (N-ar trebui să scriu cu cifre, numai cu litere, aşa se face proza adevărată). Prin urmare, nu ştiam cum sună. Aş fi putut să mă uit pe net sau pe dividiuri, dar mie îmi plac lucrurile naturale. Siliconul, spre exemplu, sau ţigara electronică, mi se par ca să nu zic altfel, alegeri greşite.

Când am intrat în pădure, am auzit deodată broaştele. Aşa e prima impresie. Pe urmă nu mă puteam hotărâ dacă orăcăie sau sforăie. Uneori sună şi ca un mârâit de tigru, sau de leu. Sunt ei, cerbii lopătari, care boncănesc. Adică umblă cu limba scoasă după fete, se bat, fac tot felul de preludii, fac amor, îşi păzesc iubitele de tentaţia altor coarne, mai frumoase, etc.

Nu prea stau în pădure, dar în perioada asta umblă peste tot. 
Am umblat pe o margine de pădure unde erau mii de metri pătraţi, cred, transformaţi în târlă. Ca la oi. Pământul bătucit şi plin de măsline. Iar ei erau în câmp. Ei înseamnă grupuri grupuri, pe o câmpie care se întindea până la orizont. Mai era şi pădure, erau şi nişte turme mari de oi, în zare se vedeau şi case.

Era soare, nici pomeneală de vânt, o sâmbătă de octombrie ca la carte, care nu prevestea duminica de care m-am ascuns deja după geam, lângă calorifer. Era totuşi o mică problemă: nu te poţi apropia pe câmp chiar aşa, cu nesimţire. Aşa că am stat în margine de pădure, într-un observator la patru metri deasupra pământului, şi am admirat spectacolul. Nu se poate povesti ce sunete scot 25 de lopătari boncănind la amiază, fără întrerupere, încălecând-şi vocile. Unii se dădeau la fete, alţii stăteau tolăniţi, alţii îşi păzeau fetele deja amăgite. Se mai luau în coarne, aşa, de fitness. Cu ochiul liber era în regulă de văzut totul, ba chiar mult mai bine decât cu scule ajutătoare, pentru că ochiul are perspectivă.

Am vrut totuşi să rămânem şi cu nişte amintiri şi am realizat că nu putem face oarece poze nici cu aparatul foto, nici, mai ales, cu telefoanele. Distanţa era de minim 300 de metri până la primul grup, iar cele din zare erau la peste un kilometru. Şi altele în stânga şi în dreapta, plus indivizi izolaţi pe câmp, peste tot.

Neputând să-mi cred, nu-i aşa, ochilor, că văd atâtea sălbăticiuni, ca-n filmele cu parcul naţional din Serengeti, am cerut detalii de la prietenul nostru, binoclul. El ne-a ajutat să le vedem frumuseţea mai de aproape, am văzut unul cu un singur corn cum îşi cerea dreptul la jocul de-a aruncatul cu seminţe, bătându-se adică cu oricare, am văzut tineri fugăriţi de macho, etc.

Unui coleg i-a venit ideea să pozeze cerbii din binoclu, dacă tot nu reuşea cu ăia din câmp. Mi-a plăcut, fisele mele stăteau bine, nu picase nici una, dar am dezvoltat ideea lui şi am încercat să filmez în binoclu.

A ieşit un experiment ciudat, cu combinaţii de zoomuri şi cu trădarea tremurului bătrânesc al mâinilor mele. Deşi nu mai beau. Am rămas însă cu nişte poze şi chiar două trei clipuri chinuite, care completează amintirile pe care le am pe dosul ochiului.

Ţara asta are preferinţe foarte ciudate. Experimentează foarte multe extreme. Ieri am fost într-un loc despre care nu credeam că există.

Şi acuma stau cu ciorapi de lână, pe tv e un film în care ninge, pe fereastră e o realitate în care ninge.

Despre țara noastră minunată

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi un subiect de dezbătut, nici nu s-ar povesti şi, cu siguranţă, nu s-ar mai citi (şi-aşa, oricum, nu mai citeşte lumea decât titluri mirobolante, incredibile şi nemaipomenite), a fost o ţară. Era frumoasă şi întreagă, în felul ei unic, aşa cum sunt toate ţările la un moment dat. Cu marea şi munţii ei, cu românii ei ţinuţi captivi pentru o vreme, cu pădurile frumoase şi lipsa autostrăzilor şi economiile de curent şi epoca ei de piatră în care se tot bălăcea.

Era o ţară tradiţionalistă, ţinea adică la, desigur, tradiţii, cu menţiunea că doar la cele foarte vechi, moştenite de la genitorii botezaţi de istorie Decebal şi, mai ales, Traian, inventatorul printre altele al primului mall de pe planetă. Mă refer aici, desigur, la tochitura noastră cea de toate zilele, din pâine unsă cu circ. Puţină pâine, suntem la dietă, uite ce procent de obezi au americanii, şi mult circ, că e dietetic şi, mai ales, sănătos.

Circul ţinea minţile oamenilor, destul de puţine la trup, atente la lucruri despre care ei credeau că sunt cele importante. Sau poate că unora chiar le lua. Minţile. Ajunseseră mulţi să creadă că erau inventatorii roţii, cercului, buricului pământului. Brown jubila în mormânt, nu avea nici un motiv să se întoarcă cu faţa în jos, mişcarea lui era la apogeu în ţara asta, şi ceea ce se putea vedea zburând în toate părţile, dezordonat, fără nici o jenă,  era o uriaşă grămadă de minţi proaste. Mă repet, dar sper să mă fac înţeles, decât.

Bine, nu se vedea nimic din toate astea cu ochiul liber, se inventaseră scule ajutătoare precum radioul, televizorul, mass media, cu tot cu presa scrisă. Era atâta circ de ar fi murit de gelozie generaţii şi generaţii de plebei din Roma lui Caligula şi Nero  şi tot neamul lor.

Oamenii credeau cam toate poveştile care li se spuneau, cum că băncile sunt prietenii noştri, politicienii îşi rup oasele pline de patriotism de dragul unui viitor mai bun, mediul e protejat de orice fel de poluare, învăţământul e cel mai performant din Europa, avem cei mai buni doctori şi piloţi, nu ne vindem ţara, cea mai frumoasă şi mai bogată, etc. Chestii din astea.

Vechile valori erau pe cale de dispariţie, dar nu mai apăreau legi care să le apere, să le protejeze. Nu mai ştia aproape nimeni mare lucru despre respect, primii şapte ani, muncă, seriozitate. Domneau iluzia de party forever, pentru că viaţa e scurtă şi trebuie trăită. Printre timp, unii erau siguri că ştiu ei mai bine tot ce mişcă: ce pastile să iei, cum se gospodăreşte pădurea, cum se joacă fotbal, cum se construieşte o casă, cum se conservă biodiversitatea. Credeau că dacă pun poze pe net cu maşini parcate aiurea de nesimţiţii grăbiţi sau condamnă scrumierele scuturate în trafic din mersul acelor maşini şi-au făcut pe deplin datoria de iubitori de natură.

Mâncau mere din Argentina, roşii din Turcia, pui din America, păstrăv din Bulgaria, minunându-se de cum mai contribuiau ei la păstrarea ultimului bastion al hranei sănătoase şi naturii neatinsă de picior de om, adică, mai popular, în care românul nu-şi băgase încă picioarele. Străinii veneau în vizită şi făceau grimase, nu erau obişnuiţi să vadă atâtea daruri de la Dumnezeu terfelite, năclăite în atâta bătaie de joc dezinvoltă.

Am uitat să precizez, aşa că întrerup emisia, puţin, aici, pentru că acuma mi-a picat fisa: aceasta nu este o introducere într-o poveste cu zâne făcând sex cu zâni. Este doar o descriere fără sfârşit a unui picior de plai  surprins în acţiunea de mototolire a unei guri de rai.

În timp ce băștinașii stăteau pe facebook sau la ştirile transmise la ore cum ar fi cinci, după caz, atât de revoltaţi pe ideile de nedreptate, nepăsare, indolenţă şi subcultură, lumea bună din ţări, nu-i aşa, mult avansate, identifica oportunităţile, neutraliza concurenţa, cumpăra fanarioţii vechi şi mai ales pe cei noi, agonisea suprafeţe, aur negru, verde, cenuşiu, comercializa sehaşuri de tot felul, controla controlul.

Iar oamenii locului dădeau vina pe doctori profesori, avocaţi, judecători, silvicultori, fotbalişti, pescari şi, mai ales, pe vânători, pentru tot ce nu merge. Nici unul nu se uita în oglindă. Părea că doar reporterii, pensionarii şi copiii au dreptate.

Îşi băteau joc unii de alţii zilnic şi de cât de multe ori posibil pe zi, oriunde întorceai capul. Serviciile erau la pământ. Infrastructura stădea deasupra, pe pământ, dar stătea rău. Cocalarii parcau în girator la ore de vârf. Se asfalta doar dacă ploua. Se trăgea de timp şi se fura la greu. Cei care încercau să fie „cтoикй мужик” (oameni serioși) erau consideraţi din start fraieri şi folosiţi doar drept cai de povară. Autodidactul după ureche era la putere. Măcar dacă ar fi citit instrucţiunile, dar cititul era o îndeletnicire pe cale de dispariţie. Noua îndeletnicire se chema selfie cu bot lângă o maşină scumpă, într-un loc exotic, cu tatuajul la vedere.

Lumea evada din ţara asta. Cine avea curaj. Majoritatea nu voiau.
...

Şi tot din astea triste, una după alta.

...

Povestea continuă, nu-i aşa, tot aşa, trist, până la adânci bătrâneţi.

Un fel de gelozie ?!

După o grămadă de vreme cu secetă, îngrijorarea noastră era îndreptăţită: cum să faci un dibuit, cum să vezi un cerb boncănind, în toată splendoarea, când natura se împotrivea pur şi simplu ? La fiecare pas, frunzele, frumzuliţele, râul, ramul, pământul uscat scoteau sunete imposibil de ignorat de orice cerb în deplinătatea facultăţilor mintale, oricât de orbit de ciutele disperate de maternitate, oricât de multe ovule nefecundate făceau cu ochiul prin intermediul feromonilor răspândiţi printre molizi. Plus că ele îl apără primele, să nu cumva să păţească ceva, ţonţonel. Iar vântul făcea numai în ciudă. Când degetul era pe butonul de clic, sau de zoom, pentru măcar o poză netremurată, dintr-o poziţie câştigată cu mare trudă, răutăciosul ducea mirosurile umane drept către nunta lor, stricând bucuria tuturor.

Pe urmă a venit ploaia, împreună cu frigul. Natura se prefăcea că se comportă fair play, dând o şansă şi fotografului, observatorului. Prefăcuta, zic. Pentru că de câte ori credeam că dibuitul a învins, ne trezeam nas în nas cu ceaţa. Iar vântul îşi pierduse minţile complet.

Iar zilele treceau.

Într-o seară m-am trezit cu conexiune la net. Puteam să ascult puţin pe Katie Melua, să-mi amintesc de civilizaţie. Sau nişte blues. Sau nişte rock. Sau nişte Pink Floyd. În timp ce nu mă puteam hotărâ, blogul îmi stătea în cale, mi-am permis o constatare care m-a umplut de mirare: Când, ca să zic aşa, dansez cu lupii, sunt mult mai interesant decât când împărtăşesc impresii artistice. Sau psihanalizez în felul meu primitiv şi necioplit. Sau aberez, nevinovat, ori plin de elan. Cum apare în text un cuvânt din familia cerbului sau mistreţului, sau mai ales, ursului, vizualizările nu ţin seama de titlu sau de poza de promovare pe facebook, oamenii pur şi simplu simt nevoia de natură, contorul înregistrează.

Nu recunosc nimic, doar că nu sunt interesant, decât în prezenţa unor poveştiri vânătoreşti. Eventual. 
Cu toate aberaţiile mele muncite... Se poate ?

Aşa că, dornic de audienţă, atenţie, iluzia de băgare în seamă, voi continua cu povestea cerbului care stătea neclar în poză, eu, meseriaşul, apelând în după amiaza respectivă la sculele şi metodele cele mai bune din dotare.

Am pornit cu haine aproape de asfalt, amăgit de pădurarul de vânătoare că stăm puţin lângă maşină, că ştie el un loc unde cerbii nu se tem de ideea de capătul drumului şi boncănesc plini de naivitate lângă locuri lipsite de noroi. Pantofii mei de pădure, alintaţi într-un cerc restrâns de prieteni cu numele de „şpielhozăni” încă mai fac faţă drumurilor forestiere, cu condiţia să nu plouă torenţial şi să ocolim nisipurile mişcătoare. Mi-am pus pantalonii "de buni". Restul, nu mai spun.

Am ajuns în capătul unui drum forestier, la poalele unui vârf de munte care mi-a dat brusc, virgulă, contracţii, dacă ne gândim puţin la perişorii absorbanţi cu care sunt dotat inevitabil pe şira spinării. M-am uitat în ochii pădurarului de vânătoare care a zâmbit, vinovat. A zis, fără să întreb, că da, avem puţin de urcat, dar trebuia să mă convingă cumva să merg cu el, să-mi arate cerbi.

Ok. No problemo. Un gest frumos, până la urmă.

Am pornit uşurel. Am făcut tot posibilul să fac schimburi minime cu natura înconjurătoare. Termic vorbind. Mai făceam câte o pauză, mă prefăceam că nu mă mai satur de peisaj. Era timp. am crezut că durează zece minute. A durat vreo şaizeci şi cinci. M-am făcut inginer silvic fără să ştiu că la munte, oriunde voi merge, până la moarte, nu există traseu pe care să-l duc la capăt fără să fiu fleoaşcă în momentul în care ating culmea. Oricât de uşor abordez. Oricâte pauze iau. Ajung să elimin mare parte din cele vreo 98 de procente de apă legată la un loc, ca la toată lumea, prin intermediul câtorva celule, atât de zbârcite de altfel, într-un eventual mediu fără hidrogen sau oxigen, formându-mă pe mine. Acuma, se poate confirma, nu am făcut excepţie.

Am ajuns într-un loc cu vizibilitate foarte largă. M-am proţăpit după un dâmb, înfofolindu-mi sau ignorând, nici nu mai ştiu, picăturile de apă din vârful firelor de păr de pe ceafă, pârâiaşul de pe şira spinării, tricoul umezit sub bicepşii mei muşchiuloşi, etc.

Nu se auzea boncănind încă. Urma, din minut în minut.

Mi se încâlcise minte printre gânduri.

Nu trecuseră mai mult de zece minute. N-am auzit nimic, doar am văzut deodată mişcarea.

Cerbul era în faţa noastră, pe drum. În traversare. A traversiamo. Fără boncănit. Fără gagici, sireacul. Not yet. Vântul, desigur, de la mine la el. Am înţepenit. Animalele, mai ales sălbatice, dacă nu văd mişcare, nu disperă, chiar dacă vine miros dubios. Am auzit, nu bag mâna în foc dar înclin să cred, că mirosul nostru e naşpa rău de tot pentru bietele nevinovatele. Aşa că mă gândeam la ce-o fi oare în mintea lui, oricât de îngustă, în momentele alea. Se uita la mine fix. Nemişcat. Secundele treceau. Nu îndrăzneam să clipesc. Genunchii ar fi clipit în locul meu. Dădeau să tremure şi eu nu le permiteam. Ştiam că nu mai durează mult şi ceva va crăpa. Un tendon. O rotulă.

... Şi am simţit, deodată, că vântul vine de la el la mine. Minunea se produsese, era un moment de nehotărâre în mişcările aerului din zonă în seara aceea care mi-a permis să mă las într-un, desigur, genunchi.

Când ai o talpă şi-un genunchi de sprijin, poate să spună oricine orice, altfel mânuieşti aparatul foto, cu zoom cu tot. Plus că nu mai tremură nici mânuţele în halul acela. Decât că al meu nu valorează zece mii de euro. Şi face poze de câţi bani face. Iar mânuţele mele aveau emoţii.

Cerbul era frumos grozav. Şi ţanţoş. Nu ştia ce arătănii sunt acolo, în drum, cu duhoarea asta pă iele. Sunt sigur. Voia să plece, conform instinctului, dar testosteronul, probabil, îl făcea puţin curios şi puţin curajos. S-a făcut de vreo două ori că se uită în altă parte, apoi a întors brusc privirile la noi, încercând să surprindă vreo mişcare suspectă, care să-i confirme bănuielile de nesiguranţă. Noi eram vulpoi prea bătrâni pentru texte din astea, aşa că nu i-a mers. Am câştigat războiul nervilor, iar el s-a dus, uşurel, până a dispărut după un dâmb. După cinci, zece minute, habar n-am, a fost prea intens, prea bestial, prea aproape.

Pe urmă a boncănit.

Frumos de tot, ce să mai...

Mai târziu a început ploaia, din senin. Am dus cu mine, prin urmare, nişte nămol drept suvenir. Am rizuri multe pe talpă la şpielhozăni. Am fugit, dar maşina era departe, panta mare, argila prietenoasă.

Am rămas cu câteva poze neclare şi cu încă un apus de poveste. Iar de aberat oi mai abera.

...Că nu sunt drept de ici colea...

Cădere liberă

Mă uit la padoc. Am cafea şi timp liber şi un câine care nu poate trăi decât îndrăgostit de cineva.

Se zbate pentru puţină atenţie. După o vreme închis nu mai ştie să se bucure de libertate. E dependent doar de iluzia lui de iubire, de mâncare şi de confortul locului ştiut. Ar mai explora cu gaşca de homeleşi dintre cioclejii de porumb şi floarea soarelui, dar mai mult pentru adrenalină. Sex şi salivă rămasă de pe alţi colţi, la fel de nesiguri şi de disperaţi după atenţie. Preferă să vină la fânul din cuşcă, lângă idolul suficient de biped ca să-şi poată ţine cafeaua într-o mână şi iluzia de libertate împrejur.

Ştiu că padocul meu e invizibil. Că pe ambele eu le-am construit. Şi într-al meu e la fel de cald în fân şi nu mă plouă şi blidul de mâncare mă face fericit (a se traduce dependent). Aş hălădui cu vagabonzii dar am sângele instruit să respecte coduri, ritualuri, convenţii, algoritmi. Am doar inima şi acel ceva cu pretenţii de creier. Sângele poartă vorbele şi sentimentele de la unul la altul şi înapoi, atât de iute că nu înţeleg cum de se înţeleg, mai ales când ştiu sigur cât de mare e diferenţa între ele. Una simte la cald şi celălalt gândeşte la rece.

Stau cuminte la mine în cuşcă, beau cafea, am pus muzică. Unde să plec ? Poate într-una nouă, cu pereţii moi la pipăit în primă fază, dând senzaţia de orizont flexibil. Pentru o vreme, desigur, până se coc, se întăresc.

Nu sunt uşor de ţinut în locuri din astea. Fac tot felul de crize, mă smucesc, mă agit. Dar, oriunde mă ascund de cuşcă, se cheamă că e doar autoamăgire. Mă găseşte, mă împresoară de fiecare dată. Mă lasă să experimentez evadări de tot felul, ştie că revin, sunt infectat, am ratat transfuziile, am depăşit vârsta vindecării.

Mai nou am descoperit o jucărie nouă: căderea liberă.

E o stare care dă dependenţă. Am o relaţie bună cu ciocolata şi, culmea, o evit, mă tot lupt cu nişte salate. Stomacul urăşte alcoolul, plămânii să n-audă de tutun. Rămân fără prieteni. Somnul îmi dă dureri de cap. Sunt invizibil, dar cu padoc. Căderea liberă mă defineşte în prezent.

Densităţile se schimbă, mă scurg, toţi sunt departe, nu mi se vede mâna întinsă, e tot mai greu de participat. Opţiunile sunt puţine: evadare spre necunoscut, adaptare la ritualuri sau mirosul de pârci. Aşa se spune despre ţapi, aşa li se simte prezenţa. Se tot bagă în calea noastră, nu vreau să fiu unul, am luptat de când mă ştiu să nu alunec pe cărarea asta. Nu mai pot duce tot norul ăsta de energie negativă pe cerul meu. Nu vine nici o mâţă să-mi toarcă stângăcia şi să-mi vindece picioarele stângi, să le îndrepte, mă tot amăgesc cu cât de frumos aş fi în stare să dansez.

Alunec cu cafeaua în mână, căutând să văd soarele ultimelor zile de vară, padoc lângă padoc cu câinele despre care nu sunt sigur că nu e doar o imagine într-o cuşcă ce se preface (sau se dovedeşte) a fi o biată oglindă.