Zic și eu o părere

Natura se străduia să ajungă la un echilibru. La perfecțiune. Pe pământ adică, pe planeta asta ghinionistă. Apărută de unde apăruse, numai ea știe, evoluase o vreme, greu de măsurat, și numai ce ajunsese să pună treburile la punct, să le organizeze cumva: continentele, emisferele, oceanele și mările, lanțurile trofice, etajele altitudinale, paralelele, cine pe cine iubește, cine pe cine și ce mănâncă, totul era pus la punct.

Stătea acuma ea, natura, cu mâinile sub cap, admirând totul, făcând pluta, relaxată, cu fața la soare. Stratul de ozon era la locul lui, pădurile virgine habar n-aveau de sex, apele de deversări și plasticuri și solul de chimicale și deșeuri toxice îngropate. Aerul era limpede, apele erau limpezi, pământul era sănătos.

Brusc, de nicăieri, a apărut omul. Gândea, comunica, era sociabil și avea planuri.

A fost suficient să se ducă dreaq starea de climax.

De atunci, natura dă din mâini și din picioare să rămână la suprafață. Înghite apă, se sufocă, tușește, are ochii roșii, mici, tâmplele vinete, privirea încețoșată, nimic nu mai e limpede. Crampe musculare tot timpul, aer în plămâni la limită, nu tu liniște, nu tu pace, nimic nu mai e cum era odată.

Omul a descoperit focul, a inventat roata, agricultura, tortura, praful de pușcă, motorul, curentul electric, internetul, perversiunile. După agricultură, a transformat toate celelalte în cultură: creșterea animalelor, a peștilor, a fructelor de mare, a pădurilor, a drogurilor, a mucegaiurilor, a ciupercilor, virusurilor și bacteriilor, totul e de cultură, totul e de fabrică, ba chiar se bagă și la nivel genetic, se crede Dumnezeu, până la nivelul ăsta a ajuns cu dorința și nevoia de manipulare.

Omul a inventat civilizația, și în același timp sclavia, a inventat banii, precum și ideea că totul e pe bani, cu excepția răutății care, se știe, e gratuită și din belșug.

Dar nu ăsta e subiectul aici.

În tot timpul ăsta, mai mult sau mai puțin ascunse, pornirile animalice ale omului au rămas neschimbate. Știe că e în vârful lanțului trofic și vrea să rămână acolo. Neavând colți, gheare, blană, se consideră îndreptățit să-i trebuiască tot ce oferă planeta asta. Mama natură e femeia cea mai frumoasă, cea mai voluptuoasă, cea mai dăruită, cea mai generoasă. Așa că a ales să-l suporte, iar el o violează în toate felurile, dorind s-o iubească, sau doar profitând de bunătatea , după cât îl duce mintea pe fiecare.

Masculul, bărbatul adică, vânează. Femei, pentru sex cât încape, bani, pentru putere și satifacerea viciilor de tot felul, alți oameni, în războaiele pe care le crează permanent sub diverse pretexte, de regulă resursele, animale de tot felul pentru adrenalină, mâncare, sau pur și simplu din impulsuri ancestrale, atavice, pentru trofee, pentru poveste. Ca să-și atingă ținta mai ușor a inventat muzica, versul, povestea, armele. Toate invențiile funcționează, fiecare în dreptul ei.

Femeia vrea cuib, stabilitate, atenție și afecțiune, în tot felul de forme. Pentru asta face ce poate, sau ce trebuie.

Astea sunt și rămân îndeletnicirile aparținând, vorba ceea, fiecărui om cu fimeia lui. Fiecare stimulează emoțiile celuilalt cum poate mai bine, fiecare face ce are în ADN.

Desigur, dezechilibrul creat de om, respectând legile fizice ale fizicii, ar da totul peste cap repede de tot. Nu se întâmplă asta pentru că, din fericire, există și vorba cealaltă: sunt oameni și oameni.

Oamenii ”ceilalți” sunt cei care încearcă să-și controleze pornirile distructive sau care, cumva, au norocul să le aibă atât de bine ascunse în sânge că au senzația că ele nu există, le-au pierdut. Unii protestează împotriva războaielor, alții au exclus definitiv carnea din meniu, unii locuiesc la mănăstire, alții propovăduiesc, fac voluntariat, încercând să salveze oameni, păsări, animale, păduri, ape, planete. Și unii, și ceilalți, sunt buni și sunt răi. Depinde de ceea ce se cheamă ”punct de vedere”.

Civilizația și accesul la informație au împărțit lumea în combinații de ”n” categorii, toate luate câte două, cam toate antagoniste. Cazul care ne interesează în povestea asta este cel al orășenilor versus ruralilor.

La orășeni, cu cât aglomerarea urbană e mai mare, cu atât tendința, șansa, nevoia de a intra în contact cu natura scade. Oamenii de oraș trăiesc printre betoane și fibră de sticlă, respiră noxe și miasme, mănâncă din ce în ce mai multe produse substituite de prafuri, aditivi, îndopate cu steroizi sau pur și simplu modificate genetic, dorm bine doar în gălăgie de motor, trăiesc noaptea, trăiesc virtual. Din ce în ce mai mulți devin artiști. Ies în natură de câteva ori pe an și atunci fac niște conexiuni cu unele emisiuni de pe canalele tv de profil și decid că trebuie să-și manifeste cumva dragostea pentru natură și aversiunea împotriva celor care cred ei că o atacă. Nu mai fac diferența între adevăr și minciună, de regulă nu mai au timp, exagerează fără să aprofundeze, acuză fără să știe. Vorbim aici despre o majoritate, cred eu, oala e mare, sunt cotloane unde fierb și oameni care comunică mai bine cu realitatea.

La țară, la rural, oamenii păstrează contactul cu natura în proporție incomparabil mai mare. De aia se cheamă rural. Lucrează la câmp sau la pădure. Agricultura produce plante anuale sau bianuale, pentru ca cetățenii să mănânce, sau animalele domestice aflate în slujba cetățeanului să mănânce. După care, desigur, ne apucăm noi să le înfulecăm. Silvicultura produce plante care se exploatează la 40, 60, 120 sau chiar mai mulți ani, depinde de specie. (Aici se blochează puțin percepția multora, care vor să vadă pădurea doar la vârstele venerabile și n-o recunosc pe cea care abia scoate capul printre cioatele celei bătrâne. Percepția unora despre pădure se limitează la pădurea cu vârste de la 20-30 de ani în sus. Pădurea bătrână dă lemne. Pentru mobilă, pentru case din lemn, pentru căldura din sobe sau șeminee, pentru parchet, tâmplărie, garduri, magazii, grajduri. Pentru grătarul de duminică al orășeanului de atât de multe ori ipocrit care în România are obiceiul de a risca un mic incendiu pe lângă un drum forestier, dacă se poate cât mai departe în pădure, arzând lemne, lăsând în urmă plasticuri și blamând pe fb pe cei care au un parchet în exploatare pe lângă care au trecut ei în ziua liberă (vai cum taie pădurea, dar de ce taie și arbori subțiri, uite cum a defrișat acolo, nimic n-a rămas decât niște cioate, etc.)).

Peste tot în rural există animale sălbatice. Ar trebui să fie foarte multe, dar, cel puțin în România, o parte au căzut pradă, ca atâtea alte resurse comestibile, cetățeanului victimă a mixului de mentalități balcanice și comuniste. Românul vrea să mănânce tot ce vede în drumul lui: porumbul în lapte, merele din livezi, strugurii din vii, sămânța de floare, pepenii copți, căpriorii, mistreții, cerbii, ciupercile pădurii, inclusiv trufele mai nou, păstrăvii, crapii și știucile și somnii din rîuri. La țară, în satele rătăcite rău de civilizație mănâncă încă broaștele de aprilie, sau puii de graur din cuiburi. Curios lucru, dar tocmai în zonele unde interesul pe vânătoare e mare, unde se bagă bani pentru pază, liniște și hrană (la fel ca în fotbal), acolo poți vedea colcăind biodiversitatea. Pentru cine se pricepe puțin la meseria asta, care se cheamă vânătoare dar constă 95% din alte activități decât trasul cu pușca, afirmațiile astea nu sunt absurde. Sunt doar în pas cu realitatea, din păcate. Deși paralela e ciudată, așa cum circulația și consumul alcoolului sau țigărilor funcționează cât de cât rezonabil sun control, având drept compromis consumul controlat și departe de a fi gratuit, cam așa stau lucrurile în prezent și cu nivelul populațiilor la speciile de faună de interes vânătoresc, sau la cele care sunt pur și simplu comestibile. Dacă ai bani, poți păzi, poți gestiona, poți controla. Asta presupune jertfa unor exemplare de mascul, de regulă bătrân, pe bani mulți, în fața unora care au bani și care nu se pot abține nici în condițiile așa zisei civilizații actuale să nu treagă cu pușca după animale. De acolo vin majoritatea banilor. Acolo unde protejăm total, dispare interesul acestei categorii de semeni ai noștri și treptat zona sau specia rămâne nesupravegheată, indiferent ce spun unii sau alții, devenind pradă braconierilor. Ăștia există și lucrează clandestin, și sunt la fel de greu de controlat, prins, dovedit, liniștit, pedepsit, și la fel de agresivi cum sunt cartelurile de droguri din Columbia.

Mai fac două precizări:

1. Defrișare ilegală nu există în România decât, poate, în cazuri punctuale, extrem de rare și care nu trec niciodată nepedepsite. Defrișare înseamnă tăierea rasă a pădurii, urmată de scoaterea ciaotelor, nivelarea solului și transformarea lui în teren agricol sau pentru construcții. Legea românească interzice categoric reducerea suprafețelor împădurite ale țării, indiferent de proprietar, iar silvicultorii au ca principală atribuție de serviciu apărarea integrității fondului forestier național. Ceea ce prezintă extremiștii verzi pe net sunt parchete tăiate ras, sau la intervenția definitivă, uneori poate exploatate mai agresiv decât e legal, dar unde alături de cioate se văd, sau de regulă nu se văd pâlcurile de regenerare naturală, special lăsate de silvicultori, sau puieții abia plantați, toate acestea urmând a crea viitoarea pădure. Se fură lemn uneori, se exploatează abuziv uneori, în unele zone, se vede pe hartă lui Mr. Google, dar acolo toată lumea e vinovată, de jos de tot până sus de tot.

2. Vânătorul este cel care are ca principală preocupare ocrotirea speciilor de faună, menținerea echilibrului între specii, menținerea în teren a unor populații sănătoase și viguroase. El intervine cu arma pentru a reduce presiunea mistreților în terenuri agricole unde fac pagube, sau pentru control numeric în tot felul de situații și după niște criterii foarte bine stabilite, care țin de ceea ce se cheamă etică vânătorească. Trofeele deosebite recoltate cu această ocazie, pe lângă banii pe care-i aduc prin jertfa lor, arată tocmai calitatea biotopului și, în ziua de azi, a muncii depuse de vânător de-a lungul anului. Posesorul de armă de vânătoare care doar merge la vânătoare pentru carne, adrenalină sau mai știu eu ce motive, fără să respecte nici un fel de regulă, ăla e braconier. Braconierii sunt o specie care se combate de către vânători în primul rând dar, repet, e o muncă la fel de grea ca lupta contra cartelurilor drogurilor. Ar fi tare bine să nu fie nevoie de modul ăsta de abordare... Să fie o grămadă de oameni care pur și simplu să le apere, să fie motivați, să fie bani pentru toate astea, să dansăm cu toții fericiți, să fim vegani, să ocrotim căriorii și mistreții doar ca să aibă lupii ce mânca...

Orășeanul are tendința să privească de sus pe rural. Vine, dă verdicte, știe el mai bine, pleacă. Se duce pe net și acționează, uneori bine intențional, dar de multe ori complet rupt de realitate și neinformat, sau dezinformat. Știe să aleagă și să potrivească și să prezinte mesajul.

Suntem întrebați de multe ori, după ce explicăm lucruri de bun simț care țin de meseria noastră unora care au răbdare să asculte, de ce nu ieșim cu lucrurile astea pe media. Tv, presă, net. Cei care se îndură, au răbdare să asculte, de regulă nu mai sunt

atât de hotărâți în a blama.

Vă spun eu de ce:

1. Oamenii care vor să protejeze totul, fără condiții, fără explicații, fără să audă argumente, știu deja adevărul. (Așa sunt ei, convinși de asta). Nu mai au nevoie să le povestească nimeni nimic.

2. Eu nu cer minerului, agricultorului, petrolistului, să-mi explice pe media cum exploatează ei resursa. Nici medicului, profesorului, avocatului, jurnalistului, sportivului de performanță cum și de ce face lucrurile pe care le face când își prestează meseria. Fiecare cu școala și cu meseria lui. Există legi și organe de control pentru cei care greșesc intenționat, fură, sunt perverși.

Oamenii au invadat planeta asta. Nu mai poate nimeni să-i de afară. Putem doar să folosim, să exploatăm rațional, durabil, cu grijă față de generațiile viitoare, tot ce ne oferă mama natură. Agricultura, zootehnia, silvicultura, pomicultura, vânătoarea, acvacultura, se ocupă de resursele naturale regenerabile de care omul are nevoie. Omul e aici și-i trebuie de toate, mai mult sau mai puțin. Unii spun că nu au nevoie și încearcă să le impună și celorlalți această comuniune pe care și-o doresc cu natura. Alții, marea mare majoritate mare, sunt nepăsători, indiferenți, ignoranți, indolenți, ipocriți. Sunt carnivori, cred că li se cuvine, vor pe degeaba, sunt pofticioși, teribiliști, vor adrenalină. Desigur, nu toate la un loc. Unora pur și simplu le e foame. Ce trebuie avut în vedere este că toate aceste feluri de oameni există.

Eu cred că problema trebuie tratată realist.

Dacă ne imaginăm că oamenii nu mai au nevoie de lemne, sau că nu vor încerca să fure lemne doar pentru că li se interzice lucrul ăsta, de dragul pădurilor virgine, parcurilor naționale și prostiei fără seamăn reprezentată de teama nejustificată a așa ziselor ”defrișări ilegale”, ne înșelăm amarnic. Deși vorbesc în van, provoc totuși, după principiul ”cine zice ăla e”, să se ocupe de pază și de obținerea sumelor compensatorii pe cei care stau la baza unor inutile și uneori absurde interdicții. Îi provoc și să păzească viețuitoarele din păduri de braconieri, pofticioși după carne sau trofee pe degeaba. Ca să vadă ce presupune asta. Ce eforturi, ce riscuri, ce frustrări, ce cheltuieli.

De multe ori dau exemplul cu perioada prohibiției din SUA, acum 100 de ani deja. Alcoolul nu este o resursă naturală regenerabilă, este doar o slăbiciune umană, la fel ca pofta de carne și nevoia de lemne. Cine pune pe piață o lege care interzice o chestie, cum a fost consumul de alcool în acea perioadă, are de dus lupte grele cu morile de vânt. Oamenii au produs, comercializat și consumat în continuare alcool, statul a pierdut o grămadă de venituri din accizare și impozitare, luptele au fost dure și inutile, cu foarte multe victime și, uite așa, a scos capul mai tare ca oricând, s-a dezvoltat și a luat amploare ceea ce se cheamă ”mafia”.

Interzicerea exploatării raționale a unei resurse duce la dezvoltarea pieței negre, la o grămadă de victime mai mult sau mai puțin colaterale, la o luptă surdă și sterilă și inutilă și la o gaură mare de tot în bugetul statului. Care, printre altele, trebuie să împrumute bani de la uniune ca să plătească, de exemplu, mormanul de pensii nesimțite ale pensionarilor mai tineri ca mine de multe ori.

Se dovedește, în țările europene, că interesul vânătorilor de a avea în teren efective numeroase, sănătoase, viguroase, la toate speciile de animale sălbatice, este în strânsă legătură cu dorința unora, cu bani mulți în buzunar, de a recolta câte un trofeu. Vor lupta ancestrală cu natura, vor să rămână cu povestea. Vor doar masculi trecuți de o anumită vârstă, cu trofee la apogeu sau în regres, care arată valoarea cinegetică și vigurozitatea exemplarelor într-o anumită zonă, și dau bani grei pentru asta. Bani care sunt folosiți în interesul ocrotirii și perpetuării speciei, împotriva braconierilor sau bolilor. Așa sunt unii oameni.

Protecția totală presupune cheltuieli de la buget pentru pază, bani pe care statul de cele mai multe ori se plânge că nu-i are, motivând că sunt alte lucruri mai importante care au prioritate. Anii trec, iar braconierii, de foame sau din nevoia de adrenalină, jubilează. Statul pierde, interesul vânătorilor este la minim, problemele se rezolvă pe plan local, tacit, și nu mai știe nimeni. Sau știe și tace. Își închipuie cineva că ursul sau lupul, specii ocrotite, și-au schimbat obiceiurile culinare și nu mai atacă la stâni, sau la vitele oamenilor ? Știe cineva în câte cazuri din astea oamenii își fac singuri dreptate ? Cu lațuri, capcane, otravă, arme clandestine, tot tacâmul. Oamenii nu cer despăgubiri de la stat, pentru că trebuie să vină comisia, care stabilește niște despăgubiri cu care ei nu sunt de acord și pe care statul oricum nu prea le plătește, pentru că nu are bani. Iar ONG-urile care luptă pentru protecția asta, să presupunem că din suflet bine intenționate, au păpat banii europeni, au făcut studii bine documentate și argumentate, au predat lucrările și recomandările ministeriabililor care de multe ori au contact zero cu terenul, și care le transformă în reglementări legale prohibitive, și stau frumos duminica pe terasă, cu cafeluța în față, privind spre munți, mândri că au salvat planeta, mulți dintre ei neavând habar despre mulțimea punctelor roșii de pe harta imaginară unde se întâmplă drame chiar în momentul ăla.

Revin:

Silvicultorii sunt principalii apărători ai pădurii, și nu hoții, așa cum încearcă să li se creeze imaginea în ochii orășenilor metropolitani.

Vânătorii sunt principalii ocrotitori ai faunei sălbatice, și nu braconierii sau cei care epuizează resursa, așa cum încearcă să li se creeze imaginea în ochii orășenilor metropolitani.

Între aceste bresle și activiștii de mediu ar trebui să fie o legătură constructivă foarte strânsă, pentru că au aceleași targeturi, aceleași scopuri. Diferența este, de multe ori ”doar” cea dintre practicieni și teoreticieni, din nefericire. Primii, cu toate greșelile inevitabile și micile păcate, sunt practicieni, sunt în contact cu oamenii și cu realitatea, ceilalți sunt visătorii, sunt versiunea roz. Rozul echilibrează cumva excesele, însă are și puncte gri. Este vorba despre unii ipocriți care urmăresc doar cheltuirea generoaselor fonduri europene oferite nobilelor scopuri, sau despre inconștienții care-și închipuie că chiar salvează natura în felul ăsta.

Îmi dau și eu cu părerea. Natura s-ar vindeca singură foarte repede. Cu noi pe cap, îmi pare rău că spun și eu asta, e tare greu. Iar noi avem obiceiul să alegem tot felul de tabere, nu reușim să-ncăpem într-una singură.