Nu călcaţi florile. Nu rupeţi iarba. Sau ... ?

Iubita mea, mă decojesc, mă prăbuşesc, mă bucăţelesc, mă rătăcesc !...

 Atât am mai apucat să spun. Mergând, am început să las în urmă tot felul de părţi din mine. Mai întâi de piele, pe urmă de carne, pe urmă de suflet. Am încercat să mai articulez ceva, dar parcă uitasem vorbele. Nu se auzea nimic dinspre mine. În câţiva paşi s-a instalat uitarea şi nu mai ştiam nici cine sunt, nici ce caut acolo, nici cât timp trecuse, pierdut sau nu, oricum nu mă mai interesau lucrurile astea, nici ce ar trebui să fac mai departe.

Când s-a întors spre mine, era prea târziu. Bucăţile de mine erau peste tot în spate, unele se împrăştiau cu vântul, altele se udaseră cu apă de mare şi nu se mai cunoşteau, altele, rămase încă, nu mai erau de folos, eram oricum un puzzle irecuperabil. Se mai vedea câte o frântură de urmă din trecut, dar şi alea dispăreau încet şi inevitabil în ceaţa uitării. Am privit-o neputincios şi ea a început să plângă. Altădată mi-ar fi ars sufletul. Acuma era doar o fată frumoasă care plângea. Nu se mai putea face nimic. Nu mai simţeam, nu mai era cu ce şi de ce.  Prin urmare, nu a durat mult şi am început să ne pierdem contururile...

Mă lăsasem în voia brizei. Ieşise soarele, începusă să se facă simţită şi căldura, valurile acopereau orice zgomot civilizat şi sufletul meu se recalibra. Mai erau speranţe. Cu ochii când verzi, când albaştri. A fost aşa de brusc şi de frumos, şi a durat atât de puţin, că doar cometele şi focurile de paie ştiu cu adevărat ce vreau să spun. Contactul cu realitatea era destul de rar şi la o vreme a început să devină dureros şi necesar, şi inevitabil şi în final incompatibil. Presiunea din tâmple nu mai era de suportat, extrema cealaltă se făcuse cunoscută pe deplin, era imposibil de mers mai departe. Aşa că valurile au avut iar un rol important şi urmele s-au şters din nou.

Sufletul şifonat şi contrariat a devenit foarte bănuitor şi precaut. Au durat mult operaţiunile de vulcanizare şi dispariţia cât de cât a cicatricilor. A venit iarăşi o dimineaţă cu cerul limpede la orizont şi a răsărit soarele în toată splendoarea. Acuma chiar a fost totul mai consistent. Orizonturile se lărgiseră, speranţa nemuririi revenise. Echilibrul se vedea aproape, în culori vesele. Ratarea perfecţiunii stă 'însă la orice oră după colţ şi nu m-a iertat nici pe mine. O noapte naşpa, într-un loc cu pretenţii de sfinţenie, şi uite, s-a întâmplat ca-n previziunile răutăcioase. Iar balaurii proprii, şi poate nu doar ei, au tot încercat să schimbe ceva, începând din momentul ăla. Uneori realitatea se cere evitată, spun ei. Nu mai poţi face lucrurile cum trebuie fără amestecul unor evadări, spun eu. 

Naiba ştie... Acuma, odată cu primele semne de toamnă, totul e altfel decât părea nu demult. Toamna e frumoasă, dar frumuseţea ei, de multe ori puţin obosită, contrastează flagrant cu veveriţele primăverii. 
Iar sufletul şi tălpile ar trebui să nu se întâlnească niciodată, pentru că tălpile pătate cu frânturi de suflet se comportă de fapt ca nişte şenile, fără să lase mediului înconjurător prea multe posibilităţi de a face oarece reparaţii.

Stele căzătoare

Noaptea trecută au fost căderi masive de stele. Cine vrea să vadă aşa ceva trebuie să aibă informaţia şi să fie dispus să caşte ochii după ele. În perioada asta, fiind luna cadourilor, mai e şi avantajul că nu sunt stele căzătoare din alea grăbite. Sunt unele dintre cele cu viteza cea mai mică, şi le poţi vedea pe îndelete. În plus, pentru prima dată de când ni se tot anunţă diverse fenomene astronomice, şi după mai mult de treizeci de zile fără soare, cerul arată ca în luna iulie în Kusadasi. Fără scamă de nor. Deci trebuie profitat. Desigur, a profita se potriveşte în situaţia dată celor pentru care lucrurile astea înseamnă ceva. N-am reuşit la viaţa mea să văd decât o eclipsă totală de soare, una la fel de totală de lună. Meteoriţi din ăştia, însă,  văd câte unu-doi în fiecare noapte cu cer senin când sunt prin pădure sau la mine în grădină, de câte ori mă uit spre ei.

Dar o ploaie de stele e ceva rar şi merită văzută de fiecare dată. Azi noapte, pentru prima dată deci, pe la orele 1.00 trecute fix, stăteam în mijlocul grădinii cu cervicalu îndoit regulamentar şi mă zgâiam la cer. Toată lumea din raza mea vizuală părea că doarme, în afară de o serie de câini, prietenii cei mai buni ai omului, care cred că momentul cel mai bun pentru un concert de lătrături şi schelălăieli pe tot felul de voci patetice şi chiar jalnice e acuma, la ore mici, când prietenul cel mai bun săracul, cu excepţia mea,  încearcă să doarmă. În afară de bruiajul câinilor, toate erau la locul lor. Orion, Crucea nordului, Racul, Carul mare şi cu prietenul lui, Carul mic, plus altele pe care nu le ştiu cum se cheamă, stăteau fiecare în colţişorul şi poziţia caracteristică. Am văzut vreo trei luceferi, am văzut şi Steaua Nordului, şi Milky Way. Fiecare cu lumina şi strălucirea ei, fiecare speriată să nu alunece şi să dispară în una două secunde. Luna arăta ca ochiul drept încruntat al vârcolacului care nu suportă s-o vadă plină şi care o atacă de fiecare dată şi o înghite câte puţin în fiecare noapte. Şi, nu chiar ca o ploaie, pentru că totuşi trebuie un pic de şansă şi chiar de inspiraţie să nimereşti partea potrivită a cerului în care să te uiţi, cad stele, una câte una. A fost un moment în care am văzut chiar două deodată. Cerul arăta de ar fi făcut invidios orice observator astronomic.

E un sentiment aparte. Am numărat 21 în 25 de minute. Nu sunt deci chiar aşa de multe, nu e ca atunci când plouă cu apă. Totuşi e ceva, nu ? Deja după vreo şapte nu mai ştiam ce dorinţă să-mi pun. Câte dorinţe poate avea cineva ? Mă refer la chestii serioase. Eu n-am aşa de multe, aşa că m-am dus la soamne când am îngheţat.

Acuma mă înfofolesc şi ies iar pentru sezonul al doilea. Trebuie să văd dacă stelele pe care le ştiam mai sunt la locul lor. Şi să văd dacă-mi mai vin idei pentru dorinţe noi, deşi nu prea cred. M-am gândit azi şi le-am cam epuizat. Dacă-mi vine vreuna mai târziu, prea târziu, rămâne pentru moşul. Adică tot eu va trebui să fac ceva în sensul ăsta. Pentru că moşul sunt eu. Chiar dacă sper în secret şi ceva de la stele.

Întâlnire de 20 de ani şi 6 luni

O scriu pe blog pentru că vreau să-mi rămână una dintre cel mai dragi amintiri. Altfel, oricum nu interesează pe nimeni decât pe cei implicaţi.

Zilele astea am avut întâlnirea anuală a cui a vrut şi a putut să vină din promoţia Silvicultură Braşov 1994. La Piatra Neamţ. Într-un loc unde nu prea fuseseră mulţi până acuma. De când eram copil visam la o petrecere de sărbători, de preferat de revelion, care să fie într-un anume fel: adică într-o locaţie la munte, cu o noapte măcar de petrecere adevărată, cu ziua următoare la dispoziţie pentru reparaţii, plimbări şi o a doua seară liniştită cu indivizi în formă care să facă atmosferă şi să râdem ca disperaţii.

S-a întâmplat în realitate, cu toate că nu cred că pot procesa încă, în sensul că a fost mult prea mişto şi stau şi mă întreb dacă chiar a fost adevărată. A fost ca în poveşti, chiar dacă a început pe 28 noiembrie şi s-a încheiat pe 1 decembrie, adică nu de sărbători. Chiar dacă nu a nins, decât puţin, în prima seară. Chiar dacă nu am sărbătorit nimic altceva decât revederea noastră la şase luni după întâlnirea de 20 de ani de la Braşov. Au venit aproape toţi dintre cei care au confirmat şi încă au lipsit o mulţime despre care îmi pare tare rău că n-au ajuns, n-au ştiut sau n-au putut veni.

Nu s-a întâmplat nimic deosebit, decât că oamenii au ajuns pe noapte, ceaţă, ninsoare şi chiar polei, într-un loc necunoscut, pentru majoritatea aflat la dracu, la sute de kilometri. Erau flămânzi, obosiţi. Voiau să se vadă, unii nu ştiau cu cine se vor vedea, decât în parte, erau curioşi de locaţie, condiţii de cazare, condiţii de derulare. Suntem, nu-i aşa, la vârsta la care tabietul este mama noastră şi comoditatea este soţul ei. Ne urnim de acasă mai cu greu, mai cu teamă. Nu mai avem energia şi elanul ăla. Nu mai avem încredere în resursele noastre şi ne gândim cum să găsim momentul potrivit să o ştergem într-un colţişor liniştit şi să ne rumegăm problemele, stresurile, oboselile. S-au tot adunat, s-au văzut, s-au pupat, s-au mai relaxat. Au gustat nişte slană, au desfăcut pălincile. Au dispărut tabieturile.

Salonul s-a umplut, undeva spre ora 10 şi s-au încălzit cu un borş, s-au mai întramat cu nişte fripturi. Şi alcool. Poveşti, destinderi, zâmbete, amintiri. Pe la ora trei erau cu toţii duşi la culcare, echilibraţi emoţional. Era destul de bine. Erau obosiţi, dar păreau mulţumiţi de decizia de a veni.

Sâmbătă ne-am plimbat puţin prin frig, am pozat parapeţii barajului, scările de piatră din curtea mănăstirii Pângăraţi şi panorama de la crucea de deasupra Scăricicăi. Seara am băgat o rădăuţeană de încălzire şi un ceaun combinat cu sarmale. Şi mămăligă, desigur, să vadă clar că sunt în vizită în Moldova. Adi Popa a sugerat la un moment dat ceva muzici populare, încălzit de sarmalele la care râvnea din clipa sosirii. Nu mai ştiu cu ce-am deschis dansul, dar mi-a ieşit din prima. Pe urmă totul a mers de la sine, pentru că am combinat-o în alegeri cu Olteanu, cu Cristi Ilaş şi cu moroşenii. Momentul de vârf a fost o melodie obscură, în care unul îşi îndeamnă nevasta să fie mai tupeistă şi să danseze pe masă. A fost cu bis. Am râs cu lacrimi. S-a dansat Maramu’, bănăţene, bihorene, olteneşti, moldoveneşti, Dire Straits, AC/DC, tangoul din Parfum de femeie, etc. Sergiu a zis că nu bea şi a cedat când Negru a venit cu Jagermeister. Două sticle s-au topit, în faţa lui. Am participat, desigur. La ora trei jumate s-au închis ostilităţile. Plus zeci de beri.

Duminică am avut surpriza că averizările meteo, exagerate în stilul jurnalistic românesc inventat de ProTv şi devenit rutină, plus alte motivaţii, să înjumătăţească gaşca. Adi Popa, Mărăşoiu, Marcel Stelea, Cristi, au plecat brusc. Pe urmă moroşenii, bihorenii şi la final, Sorin Corduneanu. Când să mă ia depresia, au venit oltenii la micul dejun, şi au reechilibrat. Am convenit că mergem la zimbri şi aşa am făcut. Rămăseserăm numa’ vreo 20. Am văzut zimbrii, am speriat toate animalele din grădina zoo cu lătratul lui Croco, monstrul de căţel al Corneliei, în greutate de aproximativ doo kile jumate. Cerbii s-au grupat în ţarcul lor, lopătarii într-al lor, zimbrul cel mic a fugit lângă maică-sa, zimbrii ceilalţi au devenit brusc solidari. Am fost şi la parc (Parcul Natural Vânători Neamţ) şi unii s-au pozat cu zimbrul din dioramă.

Mănăstirea Agapia nu trebuie ratată cu nici o ocazie. Ne-am uitat la picturile lui Grigorescu, ne-am pozat; ne-am mai oprit pe urmă în oraş, în centru, la turnul lui Ştefan cel Mare, ca să facem iar poze, ca omul, cu ocazia deschiderii jocurilor olimpice de Crăciun cu aproape o lună înainte, deocamdată prin amplasarea şi ornarea centrului. Cu menţiunea că la bradul din centru încă se lucra, în sensul că unul, într-un braţ telescopic, se chinuia să întindă ceva fire cu becuri.

Vara e ziua lungă, e cald, e posibilităţi. Se pot face plimbări lungi cu haine puţine. Se pot parcurge spaţii mai mari şi vedea lucruri mai multe. Acuma era frig, umezeală şi vremea se străduia să ne trimită la căldură. Aşa că ne-am îndreptat spre cabană, tochitură, păstrăv, varză murată, saramură şi, desigur, clătitele cu brânză la cuptor. Cu smântână peste ele... Nu sunt mâncăcios, sunt doar pofticios, şi sarmalele, şi clătitele, şi ... cu smântână peste ele ...

Oltenii, moldovenii mei, sunt adevăraţi. Aseară au făcut dovada că fără ei totul ar fi fost complet incomplet. Am râs cam cinci ore de ajunsesem să caut cu privirea după aspirine, algocalmine şi nurofene, pentru că mă dureau fălcile, sternul şi musculatura netedă în aşa hal că aproape nu se putea suporta, dar nici ideea că se va termina la un moment dat. Olteanu a fost în formă maximă, secondat de Negru, Sergiu şi câte un pic Dan Nicolăescu, fetele, Florin Chirilă, Ionel Vrânceanu. Am râs ca şi pe 31 mai la Braşov, cu spasme, cu lacrimi, cu crampe. Am plecat la soamne pe la ora 2.00

Dimineaţă ne-am revăzut la omletă. Erau toţi cu gândul la plecare, iar nodul din gâtul meu începea să crească. Pe urmă, au plecat...

O vreme am încercat să mă reconectez la realitate. Când se întâmplă întâlniri din astea eu îi văd pe toţi ca atunci. Nu-mi dau seama parcă de cei 20 de ani care au trecut. Sau 25, dacă socotim din anul I. Aşa e şi cu gaşca din liceu, dar oricum, sunt chestii la fel şi totuşi complet diferite. Pe urmă am descoperit un rest de pălincă de la Adi Danci. Pe care l-am văzut prea puţin şi cu care aproape n-am apucat să schimb două vorbe. Am în schimb o poză tare, în care ne exersam talentele coregrafice cu Cristi.

Sunt foarte bucuros că au zis unii că le-a plăcut. Am făcut tot posibilul să fie frumos, ca să compensez handicapul de care dispun, şi anume timorarea care mă cuprinde când e vorba de grupuri mari, când limba mea îngheaţă şi tac şi mă transform în ascultătorul perfect, pentru că mi-e frică să stric ce e frumos cu replicile mele neinspirate. Nu am vrut să mă dau interesant, am vrut doar să văd dacă poate ieşi ca în visurile mele din copilărie şi am făcut cum am crezut mai bine. Tudor mi-a lăsat un desen pe care mă gândesc să-l înrămez. Cu oameni, cabane, maşini, apă şi fulgi de zăpadă. Sau nori. Dar oricum, gaşcă fericită, care a prins ninsoare, plimbare la baraj, chef la cabană, şi asta între prieteni. Mi-a încălzit inima.

A fost pe aproape. Cred ...

Deşi mă gândeam că e o dată în viaţă, acuma mă gândesc la versiunea de vară.

Mulţumesc Adi, Emi, Oltene, Cristi, Biţu, Sorin, Sergiu, Ionele, Salvadori, Cornelia, Adi, Ada, Păşcuţilor, Nestor, Dane, Dorine, Marcele. Îmi pare rău că n-au ajuns Liviu, Rudi, Cosmin, Cristi Apostol, Gabi Stanciu, Camelia. Îmi pare rău că n-am insistat, că n-am sunat şi la Cristi Cozma, Riciard, Stalone, Bogdan Alexe, Ilişoi, Sorin Rada, arădenii, braşovenii, bihorenii şi sudiştii.