Anul 2025 și vânătoarea în România

 

Nu pot să dorm nopțile pentru că mi se pare extrem de nedrept tot ce se întâmplă în prezent în managementul cinegetic românesc, strâns legat și de managementul forestier, desigur. Pentru că nu folosesc picătura chinezească, adică repetiția constantă a unor afirmații care devin în timp în mintea oamenilor adevăruri de nezdruncinat, indiferent de realitate, probabil că textul meu este doar o altă duminică pierdută. 

Csf ? Ncsf, vorba ceea.

Suntem în următoarea situație:

1. Urșii nu se vânează din 2016 pe bani, prejudiciu estimat într-un text pe care l-am citit recent la 50 de milioane de euro pe an, deci undeva spre jumătate de miliard de euro în ultimii 10 ani. În schimb se împușcă urșii „problemă” în baza prevederilor OUG 81/2021 și s-au împușcat pe degeaba în baza altor ordine de ministru date în perioada 2016-2021. Acești urși problemă nu existau înainte de 2016, sau prezența lor era extrem de rar semnalată, fără interacțiuni cu omul care să se soldeze cu cifrele vehiculate în prezent, respectiv peste 200 de oameni morți sau mutilați pe viață plus pagube materiale extrem de greu de cuantificat. Totuși urși se împușcă, dar „jertfa” asta nu aduce bani, urși sunt accidentați de trenuri și autoturisme, urși sunt braconați, otrăviți, omorâți ilegal. Greu de dovedit, prin urmare speculații, situațiile astea probabil nu există în mințile celor care cred că protecția totală e soluția.

2. Pesta porcină africană, boală despre care inițial am crezut că e o glumă venită doar în sprijinul reglării unor meciuri între producătorii și exportatorii de carne de porc la nivel european, a produs decimarea speciei mistreț în două moduri, începând cu anul 2018 când au apărut primele focare oficial în România. Odată prin mortalitățile produse (e un virus letal pentru care, cumva, nu s-a descoperit un vaccin în peste 55 de ani de când a apărut în Europa), a doua oară prin măsurile impuse de autorități, care au cerut prin planul național de combatere a bolii și prin planurile de măsuri stabilite la nivel local pentru fiecare focar PPA declarat, care cere eradicarea efectivelor de mistreț din zona focarelor (un cerc cu centrul în locul unde s-a găsit boala și cu raza de 13 km) în termen de 30 de zile. S-a cerut împușcarea masculilor și femelelor în egală măsură, cu accent pe femele, pentru reducerea populației cu orice chip.

Prima constatare: Ursul brun este o specie protejată, care în România n-a fost și cu atât mai mult în prezent nu este amenințată cu dispariția. Au fost însă disponibile fonduri europene de accesat pentru tot felul de proiecte legate de această specie și o grămadă de ONG-uri de mediu flămânde să ia banii ăștia. Pe mistreți n-a venit nimeni să-i apere. N-a dat nimeni bani pentru proiecte, n-a făcut nimeni nici un efort la o scară cât de cât importantă să arate opiniei publice cât de mult contează această specie în lanțul trofic și cât de mari dezechilibre produce modul în care e tratat mistrețul, specie care reprezintă 65-70 % din dieta lupilor (și urșii mănâncă mistreț, ori cadavrele găsite, ori umblă după scroafa cu purcei și ciugulește pe ăia mici din coadă). Poate pentru că Teddy Bear e în mintea tuturor copiilor de mici, în timp ce mistrețul e un porc, nu-i așa, e urât și se mănâncă oricum.  

3. Se rulează mulți bani europeni și pentru celelalte specii protejate, în special pe râs în ceea ce privește subiectul nostru. Dar, din nou, poate pentru că Europa nu are carnivore mari, dar are din plin cerb comun, cerb lopătar, căprior, muflon, mistreți și capre negre, pare că speciile astea în România nu contează suficient pentru a primi bani europeni pentru cine știe ce proiecte. S-au găsit însă unii la Brașov care să „facă” ceva și pentru aceste specii: au făcut o asociație contra „abuzurilor”, și au acționat în instanță o grămadă de ordine de ministru date în ultimii ani pentru aprobarea de cote de recoltă, în condițiile legii, la specii din anexa nr. 1 la legea vânătorii. Astea sunt speciile permise la vânătoare fără a fi nevoie de derogări, cum e cazul speciilor protejate. Au început cu cocoșul de munte, specie care nu e interzisă la vânătoare, dar din 2010 n-a mai avut sezon, ca la noi, în România. Când s-a încercat redeschiderea vânătorii, minunata asociație a obținut în instanță suspendarea ordinului doi ani consecutiv, suficient de mult timp încât să se închidă sezonul până la clarificarea suspendării. Săptămâna trecută, pe 16 iulie 2025, minunata asociație a obținut o nouă „victorie”, respectiv suspendarea pentru vânătoare a cotelor de trofeu la mascul și a celor de selecție la femele și tineret la specia căprior. Nu. Nu la cerb, cum crede marea majoritate a „iubitorilor” de natură care nu fac diferența între căprioară și ciută, sau între căprior și cerb. Pârâtul a fost de fiecare dată Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor în aceste procese. De data asta pare că ministerul nu s-a mai agitat prea tare. No comment. E doar o părere și sper din toată inima să mă înșel.

A doua constatare: În afară de pagubele de imagine și de cele economice care se profilează în continuare în ce privește România din punctul de vedere strict cinegetic, probabil nesemnificative ca amploare comparativ cu problemele reale cu care se confruntă țara, dar foarte importante totuși, în felul lor, cred sincer că fauna sălbatică va avea de suferit în anii următori într-un fel pe care nu-l pot cuantifica. Da, unii își imaginează probabil că România poate fi transformată într-un mare parc național. Asta ar însemna să lăsăm în pace drăguții de „copaci” ca să avem oxigen, și drăguții de ursuleți și pe lupi, care sunt atât de frumoși, nu-i așa ?, să-și urmeze viața așa cum le-a lăsat natura, că noi le-am invadat teritoriul, că defrișăm ilegal, că nu mai au de mâncare și spațiu de locuit pentru că le-am tăiat pădurile, etc., vrăjelile cu care sunt intoxicați oamenii de ani de zile, repetându-li-se aceleași texte iar și iar (cu bună știință aș zice eu, deși nu pot vedea/ghici care e scopul real).

Cred, desigur, că drumul ăsta e greșit. De ce cred asta:

Oamenii de la munte trăiesc acolo de mii de ani. Nu poți spune în 2025 despre urșii care s-au înmulțit necontrolat în ultimii 10 ani că „le-am invadat habitatul”. Oamenii și urșii au trăit împreună în tot timpul ăsta. E normal ca ursul să viziteze o stână, dar nu e normal să vină în sat să se plimbe printre case sau în oraș, iar oamenii să trebuiască să se închidă în spatele unor garduri electrice și să tremure de fiecare dată când ies din casă doar pentru că așa decid pentru ei unii din marile orașe, care nu știu de fapt despre ce vorbesc și care arată în felul ăsta că nu le pasă în nici un fel nici de semenii lor, nici de specia urs brun. Da, sunt sigur că ei cred că fac bine ce fac, dar mai cred că ar trebui să-și vadă de treburile lor, să încerce să le facă bine pe alea, la care se pricep, sau ar trebui să se priceapă.

Omul este în vârful lanțului trofic și are discernământ, iar astea două aspecte sunt contestate implicit prin acțiunile activiștilor (a se citi de multe ori ultrașilor) verzi, care au ca scop protecția totală, fără a conștientiza efectele negative și greu de reparat care pot apărea pe termen mediu și lung. Exemplul urșilor e clar, deși unii pur și simplu iau de bună această nouă „realitate” și nu văd răul în desfășurare, nici pentru om, nici pentru urs ca specie.

„Vânătoarea de trofee” este un pleonasm, la fel ca sintagma ”defrișări ilegale”. Defrișarea de orice fel este ilegală în România prin lege, cu pedepse extrem de severe. Vânătoarea de orice fel presupune la sfârșit o poveste și eventual un trofeu. Felul trofeelor obținute din vânătoare diferențiază vânătoarea de trofeu de vânătoarea la selecție. Selecția se face în scopul obținerii de la an la an de exemplare tot mai robuste, mai sănătoase, mai capabile să supraviețuiască și să lupte cu bolile și paraziții și, implicit, cu trofee tot mai bune. Un teren gestionat de stat sau de o asociație de vânători care are trofee bune arată prin asta calitatea muncii prestate de-a lungul anului/anilor de oamenii ăia. A fi vânător înseamnă prea puțin a trage cu arma după tot felul de vietăți și foarte mult a te ocupa ca acestea să fie prezente în terenul tău în gama cea mai variată, cât mai multe numeric, cât mai sănătoase și în echilibru cât mai bun cu agricultura și silvicultura și alte activități umane din zonă, dar mai ales să fie echilibru între specii. Vânătorii se nasc cu o genă care a dispărut din ADN-ul multora, care răscolește în ei permanent nevoia de a fi acolo, in teren, în preajma sălbăticiunilor. „Boala” asta pe care ultrașii verzi n-o înțeleg și o consideră doar o înclinare spre a ucide nejustificat face incomparabil mai mult pentru fauna sălbatică, în ultima sută de ani, decât orice studii științifice și donații și acțiuni caritabile, decizii de protecție sau PR meșteșugit în fața celor care nu cunosc cu adevărat natura dar sunt siguri că o iubesc.

În Europa există peste tot o amplificare a curentului verde și e normal. Ironia este că verzii și vânătorii au aceleași interese când vine vorba despre protejarea, la fel cum e despre verzi și silvicultori când vine vorba despre protejarea pădurilor. Diferența ține doar de dorința absurdă a verzilor de a nu se interveni cu nici un chip. Noțiunile de management cinegetic și management forestier ne separă și ne fac să ne privim chiorâș uneori. Managementul presupune gestionarea durabilă și sustenabilă a resurselor naturale regenerabile. Silvicultura e despre cultura pădurilor, făcută cu știință, la fel ca agricultura. Diferența este durata de viață a plantelor implicate și modul în care sunt ele folosite după ce sunt recoltate. Oamenii pare că nu pot gândi rațional nici măcar până acolo. Același lucru este despre fauna sălbatică. Cultura vânatului, adică managementul cinegetic este soluția pentru majoritatea zonelor unde oamenii conviețuiesc cu animalele sălbatice în preajmă. Există multe parcuri naționale unde sunt reguli stricte de protecție, dar alea sunt pentru păstrarea unor întregi ecosisteme, nu pentru „salvarea” pădurilor, a urșilor etc. Acolo lucrurile funcționează pentru că nu e interzisă doar vânătoarea, ci și orice activitate umană, începând cu exploatările forestiere. În majoritatea zonelor soluția pentru păstrarea echilibrului agro-silvo-cinegetic este managementul cinegetic. Nu poate fi parc național peste tot în afara marilor orașe, așa cum aberează unii. Suntem în natură, trebuie să conviețuim cu natura, trebuie să găsim soluții practice și nu utopice pentru păstrarea unui echilibru din care să beneficieze și natura, dar și omul.

Exploatarea durabilă se referă la o perioadă nedefinită în timp. Exploatarea sustenabilă înseamnă că resursa regenerabilă pe care o avem în vedere se reface permanent sub supravegherea noastră, mănâncă bani și efort și în același timp produce bani pentru a acoperi cheltuielile printr-o exploatare rațională. Facem selecție în teren pentru scopurile menționate mai sus, inclusiv pentru trofeu. Trofeul arată calitatea muncii noastre, e bucuria vânătorului care a muncit încă un an, muncă ce implică o grămadă de bani, pe care nu i-a cerșit de la nimeni, și acuma nu se mai poate bucura de recoltarea unui trofeu în terenul lui, pentru a avea povestea lui, satisfacția muncii lui, pentru a-și stinge focul din sânge.

Până nu demult vânătorii erau respectați, acuma sunt persona non grata de cele mai multe ori. Nu e normal, nu e corect, eu văd asta ca pe o discriminare. Iar discriminarea și disprețul cu care sunt tratați vin și de la nivel înalt, oficial. Ar putea fi o scuză firavă faptul că România nu se poate lăuda cu o cultură și cu o educație cinegetică la nivelul celor din Germania, Austria, Elveția, Franța, Olanda, Italia sau țările scandinave. Totuși nu cred că e scuzabil, măcar de la un anumit nivel în sus. Acum vânătorii sunt solicitați să facă lucruri pe care nu și le doresc, cum ar fi împușcarea de scroafe pentru a reduce populația de mistreți amenințată de PPA, sau de ursoaice care au ajuns să cerșească mâncare pe marginea drumului tot din cauza „iubitorilor de natură”. De menționat că vânătorii nu împușcă femele și iar de menționat că ei nu ar fi permis să se ajungă în situația asta dacă ar fi vreodată ascultați atunci când se iau deciziile. Te faci vânător de drag, nu pentru a deveni o unealtă a unei firme de ecarisare, atunci când se consideră că serviciile tale sunt necesare.

E ok să avem ferme de porci, vaci, păsări și abatoarele și supermarketurile aferente. E ok să vânturi pădurea cu ATV-uri și motoare și tot felul de „activități în natură” când ți-e lumea mai dragă, activități care poluează fonic, fugăresc sălbăticiunile în toate părțile, poluează pădurile și apele, dar nu mai e „trendy” să fii vânător, e barbar, mai ales dacă vânezi pe bani, Doamne ferește să facem „vânătoare de trofee”! deși vânătorii sunt singurii care se ocupă cu adevărat de fauna sălbatică, zi de zi, pe tot parcursul anului (nu vorbim aici despre braconieri, ăia nu sunt vânători).

Așa cum a zis un prieten recent: urșii problemă sunt problema celor care i-au creat. Prin indiferență, inconștiență, poate chiar aroganță. Probabil că se luptă pentru asta până în pânzele albe din convingere. Sau poate pentru bani. Mie unul mi se par oameni fără suflet, chiar dacă ei spun despre vânători același lucru. Când umbli în teren zi de zi, tot anul, le monitorizezi, le păzești, le hrănești, le faci ogoare ca să le poți oferi ceea ce zona nu le oferă, le ții sănătoase, te cerți cu toți nebunii și sălbaticii și flămânzii și iraționalii, e foarte dureros felul în care ești tratat de unele ONG uri și de opinia publică stârnită de acestea. Și asociațiile de vânători sunt ONG-uri, dar nu cerșesc bani și donații, deși cheltuielile unui fond cinegetic de 10000 de ha implică venituri mici din vânătoare în prezent și cheltuieli cuprinse între 15 și 30000 de euro pe an. Deși unii s-ar putea repezi imediat să spună că uite motivul pentru care vânătorii ar trebui să fie niște hapleți, culmea e că ei fac exact contrariul, se luptă să aibă cât mai multe animale, cu trofee cât mai bune, ca să aibă de unde să vâneze și să-și stingă focul interior și vor să aibă asta an de an, nu doar până rad totul în teren. Desigur, cititorule, vecinul tău vânător nu face ce spun eu, idealistul, nu-i așa ? Află că țara asta nu e numită în afară Paradisul Vânătorilor pe degeaba. Se cheamă așa pentru că aici avem cea mai mai diversitate de specii din Europa și cam cele mai bune trofee, ceea ce arată un singur lucru: calitatea managementului cinegetic românesc. Nu este meritul ecologiștilor apăruți în ultimii ani care cred că totul e făcut fără știință și vin să ne arate ei cum trebuie pentru că, nu-i așa?, dragostea de natură s-a născut odată cu ei în timp ce cei dinainte erau doar niște flămângioși. Este meritul muncii unor adevărați iubitori ai naturii, în ultimii 70-80 de ani cel puțin, și nu e deloc o muncă ușoară. Sau sezonieră, cum ar putea crede unii. Iar la sfârșit, când ai cote de recoltă și vrei să iei un trofeu, să te bucuri de munca ta, sau să-l vinzi unui vânător pentru a-ți mai acoperi din cheltuieli, vin niște băieți și câștigă în instanță că tu n-ai dreptul să faci asta !

Vânătorii pot pune umărul să ajute la reglarea situației actuale, dar nu e nici vina și nici obligația lor dpdv moral pentru direcția în care se îndreaptă populația de urs din România.

Ar fi interesant de văzut ce s-ar întâmpla dacă toți gestionarii de fonduri cinegetice ar rezilia contractele în derulare, pentru toate fondurile cinegetice, n-ar mai achita arenzile la stat, n-ar mai monitoriza și ține sub control urșii problemă, pesta porcină africană, rabia, pagubele din agricultură. Vânători din pasiune se trezesc devenind datori opiniei publice și activiștilor de mediu pe timpul și banii și pasiunea lor.

Mă întreb uneori ce rost mai au autoritățile și legile dacă totul se rezolvă azi în instanță și prin dezbateri publice și emisiuni tv în care specialiștii nu prea apar, pentru că e scump, nu-i așa, și dacă apar sunt cam plictisitori cu poveștile lor pe care oricum nu le crede nimeni, că sunt cam mincinoși și cam hoți, și oricum mediatorii le taie vorba la jumate, etc.

Vânătorii care vin să vâneze în România, pe bani mulți uneori, dau fiori iubitorilor de natură, deși sunt în marea lor majoritate oameni de mare calitate, oameni respectați în țările lor, cu afaceri prospere, dispuși să aducă bani în țara noastră, și nu puțini, și uneori să-și extindă afacerile aici, să investească în zona unde au fost la vânătoare și le-a plăcut, să fie aproape, să mai poată vâna în timpul liber, în condițiile și în respectul faunei sălbatice și al legii. Felul în care este înțeleasă vânătoarea în România în ultimii ani, sau mai degrabă neînțeleasă le stârnește mare nedumerire și e un prejudiciu de imagine pentru noi mai mare decât ne putem imagina.

Am încercat să fiu scurt și să punctez câteva lucruri despre care nu vorbește nimeni. Se repetă public la ore de maximă audiență aceleași stereotipuri, aceleași afirmații dăunătoare pentru managementul corect al pădurii și faunei sălbatice, iar oamenii scuipă venin peste specialiștii din aceste domenii cum nu mi-aș fi putut imagina.

Desigur, în timp ce fraierii ca mine se consumă pentru realități pe care nu sunt șanse a le îndrepta, în celelate țări din Europa și de pe celelalte continente managementul cinegetic nu este considerat drept roata care trebuie reinventată iar și iar. Oamenii și siguranța lor contează. Aspectele economice sănătoase contează (mă refer la sustenabilitate vs pomeni și donații și altele de acest fel). Managementul cinegetic se face cât se poate de corect, vânătoarea este o activitate benefică speciilor de faună sălbatică și aducătoare de bani la buget, echilibru agro-silvo-cinegetic funcționează. Se vânează urși cât să nu se ajungă la situațiile cu care se confruntă România. Se vânează capre negre chiar și parcurile naționale acolo unde se înmulțesc prea tare și ajung să degenereze. Se vânează pentru bani, vânătorii plătesc pentru o vânătoare corectă, legală. Vânătorii străini sunt turiști care aduc în țara unde merg la vânătoare de cel puțin trei ori mai mulți bani decât turiștii obișnuiți. Vânătorii nu sunt tot una cu braconierii. Vânătorii nu suportă braconierii, pentru că ăștia sunt primii care își bat joc de munca lor.

Permanent fac paralela între prohibiția din SUA de acum 100 de ani și protecția totală la vânătoare. În SUA bunele intenții ale celor care au decis că alcoolul trebuie să devină ilegal s-au transformat fără voie în dezvoltarea mafiei și acțiunile acestor organizații s-au diversificat și reorientat și mafia e un flagel în ziua de azi, după 100 de ani. Cu siguranță nu la aceeași scară, dar protecția totală duce doar la acțiuni ilegale, oamenii braconează de foame, pentru adrenalină, sau de frică.

Mi-aș dori din tot sufletul să nu fie așa.