Frustrări de octombrie

Mâncam un cârnăcior crud uscat de struţ. Durează până mesteci fiecare îmbucătură. Pentru diversificarea şi completarea gustului mai luam câte o bucăţică de gorgonzola piccante. Sticla de merlot se zbătea pe raft să-mi atragă atenţia. Mă făceam că n-o văd, deşi până la urmă nu se poate desăvârşi gustul unei ciuguleli de după amiază fără o gură de vin adevărat. Dincolo de fereastră, printre rafale de vânt, norii făceau jocuri de lumini cu soarele şi nucul din colţul casei se dezechipa de frunze cu mare viteză, năpădit de tristeţe, devenind din nou din ce în ce mai transparent.

Urăsc momentele astea. Mi-e milă de soarele care se mută la oamenii care stau cu capul în jos şi la noi nu mai reuşeşte să se uite decât cu faţa cealaltă, bolnavă şi bleagă. Peste mine se-nghesuie ceaţa, vântul rece şi umed şi mirosurile oribile de toamnă. Oribile în zona asta, în partea asta de ţară, pentru că în loc să ne consolăm cât de cât cu parfumul merelor coapte şi al strugurilor zdrobiţi de dorinţa de-a fi must, ne sufocă fumul gunoaielor arse combinat cu cel de ceaţă umedă, care nu de multe ori ne face să privim spre tălpi cu speranţa că n-am călcat într-un căcat şi-i răspândim acuma aromele.

În acest context, iritat de vântul care purta norii, care-mi violau soarele, restricţionându-mi accesul la el, în loc să mă gândesc la modalităţi de îmbogăţire uşoară, visul permanent al omenirii, eu, fraierul, mă gândeam la felul în care reacţionează oamenii la stres. De parcă ar folosi la ceva să-mi pierd vremea cu din astea.

Oamenii, în contact cu stresul, au tot felul de reacţii, dar în final cu toţii ajung la aceeaşi concluzie: violenţa. Într-o formă sau alta. Fiecare în felul lui. Inclusiv eu, cred... Toţi sunt simpatici. Drăguţi. Generoşi. Toleranţi. Prietenoşi. Până sunt înghesuiţi de probleme. Fiecare crede că el nu se va purta aiurea cu ceilalţi. Până apar presiunile, de regulă alea de la serviciu, problemele curente care ajung să te copleşească la un moment dat.

Şi deodată...  ai senzaţia că-ţi crapă capul. Că nu le mai poţi face faţă orice eforturi depui, că va veni cineva şi-ţi va reproşa că nu eşti bun de nimic, că eşti bun de plată sume consistente, că va trebui să o iei de la zero pentru că sigur vei fi dat afară (în cel mai bun caz), că nu e vina ta, că te-ai bazat pe ăla şi uite ce fraier ai fost, te lasă cu fundu descoperit exact acuma, eşti pe muchie de cuţit, nu reuşeşti să te încadrezi în termene, etc...

Şi fiecare crede că celorlalţi le e mai uşor, că el(ea) au nimerit cel mai aiurea post, cu cele mai greu de rezolvat probleme, detalii, că ce fain le e altora, ce uşor, ce norocoşi sunt.

Care e semnul cel mai clar că ai ajuns în starea asta ? Uiţi cum se zîmbeşte. Uiţi de bunul simţ, de politeţe şi de calm. Nu mai ai răbdare cu nimeni. Ai colţi. Mârâi. Te porţi oribil cu ceilalţi, care-ţi vin cu chestii minore, zâmbind timid, de ţi-e şi ruşine de tine, mai târziu. Nu mai mănânci. Eşti obosit, pentru că nu dormi, ai ochii roşii şi inima strânsă. Naiba ştie ce mai faci aiurea şi pe acasă, când ajungi. Sunt perioade prin care treci vrând-nevrând, şi care totuşi dispar la fel de repede cum au apărut. Cu o vorbă, un zâmbet, un ok de unde nu te aştepţi.

Şi după ce trece... îţi revii şi te porţi normal, şi uiţi tot ce nu-ţi convine. Uiţi atitudinile greşite. Vrei să le uiţi, îţi convine. Zâmbeşti, eşti drăguţ şi toată lumea e ca de obicei împrejur. Dar unii rămân cu un gust oarecum amar. Din cauza lor sau din cauza ta, depinde de caracter. Alţii nu bagă de seamă chiar aşa. Sunt mai puţin sensibili. Te gândeşti cum să repari. Sau nu. Îţi bagi picioarele. Mergi mai departe. Cine e sensibil, problema lui.

Nu e un capăt de lume. Se potriveşte cu vremurile pe care le trăim, probabil.

Şi gândindu-mă eu aşa, am terminat şi cârnatul, şi merlotul. Lucru care m-a întristat şi mai tare.  Iar vremea, toamna, soarele superficial şi culorile galben portocalii din rotirea frunzelor într-o continuă cădere nu-mi ajutau deloc starea.

Normal că acuma urmează să se întâmple ceva, o poveste, oricum ar fi ea, dar e nevoie de ceva acţiune. Ei bine, nu s-a întâmplat în ziua aia. N-avea ce. Era doar o după amiază cu puţin soare cu dinţi, linişte şi era bine de uitat de stresurile lor şi de ale mele. Am făcut focul, am rupt o coadă de topor crăpând lemne, şi cam atât.

Eu n-am,... numai poveşti din astea...