La mine în oglindă

La mine-n oglindă lucrurile arată cum trebuie. Începând cu mine, desigur.

Mi se vede numai profilul ăla mişto.

Nu pot să stau cu spatele. Trebuie să privesc lucrurile ca să le văd, nu ?,  aşa că nu pot întoarce spatele oglinzii. Pot oarecum să-mi feresc privirile, temporar, dar până la urmă tot în ochii mei mă uit.

Acolo am controlul total. Imperfecţiunile dispar în proporţie de 100%.

Acolo văd luminile şi umbrele şi corectez proporţiile. Nu las soarele să mă ardă decât unde şi cât decid eu. Nu las umbra să se întindă decât dacă îi dau eu voie. Nu permit hainelor să rămână şifonate sau pătate sau neasortate mutrei mele. Controlez felul în care părul dimprejurul capului meu creşte, se înmulţeşte sau, mai aproape de adevăr, se răreşte. De fapt, asta cu răritul nu prea ţine de mine.

La mine în oglindă nu se văd supărările. Nu se vede stresul, nu se văd durerile, junghiurile, înţepăturile. Trece în partea celaltă numai ce las eu să treacă. Ochii roşii de oboseală sau de mahmureală se pot corecta în oglindă. Acolo, în ochi, din neatenţie, uneori mai scapă câte o nuanţă de suferinţă, nesiguranţă, îndoială, neputinţă. Dar se ascund repede toate astea sub un zâmbet autosuficient, încrezător.

Eu, cel din oglindă, sunt perfect. Sunt adevăratul şi permanentul meu selfie. Ea este prietenul meu apropiat, care mă ajută să rezolv sau să ascund orice nu vreau şi nu trebuie să vadă altcineva. Îmi arată clar, în faţă, la orice oră, care-i treaba. Şi mă ajută să găsesc imaginea pe care-o au ceilalţi în legătură cu mine. Faţa bună a acelei imagini, pentru că faţa rea mai iese la iveală – asta nu se poate controla de nimeni – dar fără ca oglinda să aibă vreo vină în toată treaba asta.